mai multe despre yoga, NEW AGE, ET, etc

„De la Zeita mortii la Imparatul Vietii”

 

Danion Vasile

Intalnirea noastra are loc intrucat simt nevoia sa dau marturie despre felul in care Hristos vrea sa ii cheme la el pe cei care au fost inselati de diferite religii sau practici spirituale neortodoxe. Tema „De la zeita mortii la Imparatul Vietii” se datoreaza faptului ca am fost un inchinator al lui Kali, Zeita mortii, si am ajuns sa cred in Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asa cum Il marturiseste Biserica Ortodoxa.

Spun inca de la inceput ca faptele pe care le voi relata vor parea unora drept neverosimile. Ii inteleg pe sceptici si nu caut sa ii conving. Cuvintele mele li se vor parea acestora ca o poveste, ca un science-fiction ortodox. Cred insa ca se vor gasi si suflete care sa inteleaga ca tot ceea ce va voi spune au fost intamplari pe care le-am trait. Acum, la mai mult de cincisprezece ani de la convertirea mea la Ortodoxie, mi se pare ca m-am nascut si am crescut doar in Biserica. Imi e din ce in ce mai greu sa imi amintesc de practicile yoga si de puterile paranormale pe care le-am avut inainte, ca si de desfraul sexual tantric in care am trait!

Sunt ani de zile de cand scriu si vorbesc impotriva practicilor yoga, a ocultismului si a celorlalte ramificatii ale Miscarii New Age. De ce o fac? Pentru ca stiu ca in bratele acestor rataciri sunt milioane si zeci de milioane de suflete care au nevoie de adevarul lui Hristos. Pentru ca stiu cat de greu este sa mergi pe un drum spiritual la capatul caruia, in locul lui Dumnezeu, te asteapta diavolul.

E o lipsa de smerenie sa vorbesti despre faptele tale, stiu. Numai ca eu nu va voi vorbi acum despre faptele mele bune, va voi vorbi despre faptele mele rele si despre modul in care Hristos a venit in viata mea si m-a adus la lumina adevarului!

M-am născut în anul 1974, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului. În copilărie am crescut departe de Biserică. Deşi fusesem botezat de mic, ca majoritatea copiilor din România, pe vremea regimului comunist mulţi oameni, chiar dintre cei care credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserică şi nici nu le ofereau copiilor o educaţie religioasă.

Îmi aduc aminte cum, mic fiind, intrând într-o biserică catolică, am văzut pe pereţi imagini din pătimirea lui Hristos. Noaptea am visat cum Îl duceau pe Hristos spre Golgota şi cum El a căzut sub povara crucii. Şi, în vis, eu am vrut să ridic crucea Lui. Visul m-a marcat, dar nu a însemnat o angajare pe calea creştină. Mă atrăgea în mod deosebit un crucifix despre care mi se spunea că fusese adus de străbunicii mei din Grecia şi că era de la Muntele Athos. Văzându-L pe Hristos răstignit, mă impresiona suferinţa Lui, dar nu mă gândeam să duc o viaţă creştină.

Încă de la treisprezece ani, la insistenţele tatălui meu, am început viaţa sexuală. Tata îmi tot repeta că nu sunt vrednic de numele lui dacă stau cuminte. Aşa că nu am stat. Îmi amintesc şi acum cum stăteam ore întregi, zi de zi, să conving o fată să se culce cu mine. Acum douăzeci de ani copiii duceau o viaţă mult mai curată decât cei de azi şi era mult mai greu să convingi pe cineva să păcătuiască.

Chiar înainte să împlinesc paisprezece ani mama mea s-a sinucis, aruncându-se de la etaj. A căzut la mai puţin de doi metri de sora mea şi care avea unsprezece ani – care a suferit un şoc puternic. Moartea mamei m-a făcut să caut răspuns la întrebarea: “Ce se întâmplă cu omul după moarte?” Încercasem să practic yoga şi înainte de acest trist eveniment, dar după el m-am apucat cu mai multă seriozitate. Tata îmi aducea acasă cărţi de yoga şi de filosofie orientală. Am încercat să îmi opresc bătăile inimii, dar nu am reuşit. Am încercat să fac călătorii astrale, să ies din trup, dar fără mari rezultate. Inventasem o nouă metodă de spiritism, fără să îmi dau seama că, în loc să vorbesc cu mama sau cu alte spirite, vorbeam cu dracii. Dar singur nu mă descurcam: aveam nevoie de un guru.

Momentul care mi-a îndreptat toată atenţia spre căutările spirituale a fost următorul: am fost în vizită la o fată, mult mai mare decât mine, care avea capacităţi paranormale. Multă vreme ghicise în cărţi cu o precizie extraordinară. Şi asta până când a început să viseze biserici dărâmate şi să audă o voce care o întreba: “Dumnezeu sau diavolul?” Dar nici când se lăsase de ghicit nu pornise pe drumul Bisericii.

Vorbind cu această fată, la un moment dat am spus o minciună neimportantă. Dar, în acea clipă, am simţit cum o putere fizică iese din ea şi mă împinge. Îmi venea să sar de la etaj, pentru a scăpa de presiunea aceea nevăzută. Fata a plecat în altă cameră şi m-am liniş[cenzurat]. Când s-a întors, i-am spus că o minţisem şi mi-a explicat că din cauza minciunii mi se întâmplase totul. I-am zis că vreau să devin şi eu puternic cum e ea şi atunci mi-a sugerat să mă apuc de yoga. M-a trimis la cursurile lui Gregorian Bivolaru, cel mai renumit şi mai controversat guru din România zilelor noastre.

În 2004, acesta a fost pus de autorităţile române sub urmărire generală, fiind acuzat de “trafic de persoane şi infracţiuni asociate crimei organizate”. În 2005 a părăsit ilegal ţara şi a cerut azil politic în Suedia, unde Curtea Supremă din Stockholm a considerat că gurul e prigonit exclusiv din motive religioase şi a refuzat să îl extrădeze. Acum, după ce l-am cunoscut şi după ce am cunoscut şi modul în care subjuga sufletele, îl asemăn lui Jim Jones, care şi-a pus câteva sute de discipoli să se sinucidă în Guyana, în anul 1978. Bivolaru nu a pus pe nimeni să se sinucidă, cel puţin nu până acum. Eu m-aş fi sinucis, dacă gurul mi-ar fi cerut asta, şi aş fi făcut-o fără să stau pe gânduri, fiind convins că sinuciderea ar fi spre folosul meu spiritual.

În anul 1990, când m-am apucat de yoga cu Bivolaru, trecuse mai puţin de un an de când regimul dictatorial al lui Ceauşescu căzuse şi românii obţinuseră libertatea religioasă. Ceauşescu prigonise puternic Biserica şi toate grupările spirituale. De aceea, cei care fuseseră închişi pe vremea dictatorului se bucurau de o faimă deosebită. Gregorian Bivolaru fusese închis în anul 1977, fiind acuzat de răspândirea de materiale pornografice. Dar discipolii lui susţineau că de fapt cauza era promovarea practicilor yoga, iar acuzaţiile de pornografie ar fi fost doar un pretext. Apărarea era plauzibilă, câtă vreme mulţi preoţi fuseseră închişi de regimul comunist sub acuzaţia unor pretinse apartenenţe la o grupare învinuită de orientare nazistă…

La începutul clasei a zecea am început cursurile de yoga. Primeam orice ni se spunea ca fiind Adevărul. Credeam că Bivolaru e un mare spirit, poate chiar noul Mesia. Ni se spunea că, aşa cum Hristos a fost maestrul Erei spirituale a Peştilor, aşa Era Vărsătorului, Noua Eră, avea un Mesia care trebuia să vină pentru a duce lumea pe culmile sfinţeniei.

Au circulat în România anumite profeţii sectante în care scria că Bucureştiul va fi Noul Ierusalim, iar România centrul spiritual al planetei. Credeam aceasta, gândindu-mă la cât de importante sunt tehnicile de meditaţie pe care le promova Bivolaru. Credeam că el cunoaşte cea mai scurtă cale spre eliberare, spre ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Bivolaru propovăduia credinţa în reîncarnare, ca toţi maeştrii New Age. Şi spunea că Tantra Yoga e cea mai eficientă cale de desăvârşire. Ce e Tantra Yoga? E Yoga sexuală. Prin concentrare, yoghinii afirmă că transmută energiile sexuale în energii spirituale. Şi, făcând [cenzurat], nu o fac pentru plăceri de moment şi în Tantra Yoga orgasmul e considerat doar o pierdere de energie, iar actul sexual fără orgasm e un mijloc de sporire spirituală.

Elev fiind, mă bucura faptul că la cursurile de yoga veneau foarte mulţi studenţi şi intelectuali. Pentru mine era o dovadă în plus că mă aflu pe drumul cel bun. Acum, după atâţia ani, spun că unii veneau acolo doar pentru [cenzurat]. E mai simplu să te apuci de yoga şi să ai câte partenere vrei, decât să dai banii la bordeluri. Totuşi, pe vremea aceea nu vedeam lucrurile aşa.

Bivolaru era considerat Marele Maestru. De exemplu, ne-a învăţat o tehnică pe care, dacă o practicam vreme de patru luni, puteam zbura prin aer. Deşi nu căutam puterile paranomale, nu era de mirare că unii le dobândeau. Un tânăr ajunsese să zboare de la sol, unde stătea în poziţie de meditaţie, până aproape de tavan şi putea pune obiecte pe dulap. Alţii dobândiseră alte puteri paranormale, “sidhis-uri”. După o serie de exerciţii yoghine, am simţit cum mă făcusem mare cât camera. Adică pereţii îmi apăsau câmpul energetic. Nu aveam de unde să ştiu că totul era doar senzaţie indusă de diavol.

Foarte rar am avut totuşi senzaţia prezenţei diavolului. La şedinţele de meditaţie, ni se punea o muzică ambientală, foarte plăcută. La un moment dat, ni s-a pus o muzică efectiv hidoasă, parcă venită din iad. O muzică pe lângă care rock-ul pare bebeluş. M-a şocat, pe moment, dar am considerat că nu eram eu destul de avansat pentru a şti să mă folosesc de ea. Altă dată, am făcut o meditaţie în faţa oglinzii. La lumina lumânării, vroiam să îmi văd aura. Mă pregăteam pentru o meditaţie pe care vroiam să o fac în cimitirul evreiesc care era aproape de mine. Dar nu a mai fost nevoie să ajung în cimitir. Meditând, am simţit brusc o prezenţă demonică lângă mine. Chiar dacă nu am văzut-o, am simţit-o clar de tot şi m-am speriat.

Oricum, cel mai intens contact cu diavolul l-am avut în urma iniţierii mele în Tantra Yoga. Chiar dacă atunci am crezut că am avut o revelaţie, un moment de contact cu Absolutul, devenind creştin am înţeles că revelaţia mea fusese de origine demonică. Iată cum a fost.

Stăteam cu o fată pe plajă, între yoghini. Stând pe nisip în poziţie de meditaţie, faţă în faţă, ne-am atins doar palmele şi vârfurile genunchilor. Şi în clipa aceea am uitat, pur şi simplu, că sunt om. Simţeam Universul ca pe o fiinţă care are şapte centri de forţă şi simţeam cum cei şapte centri de forţă ai mei erau conectaţi la energia universului. Nu mi-am dat seama cât a durat starea de extaz, dar când mi-am revenit m-am gândit: “ce rost are să merg eu pe calea posturilor aspre când, practicând Tantra Yoga, avansez mult mai uşor?” Aşa că m-am decis să practic Tantra Yoga.

Deşi mă apucasem de yoga şi ca să scap de murdăria sufletească pe care mi-o lăsaseră în suflet păcatele sexuale, am reînceput să fac [cenzurat]. Numai că de data aceasta eram convins că ceea ce fac era bine. În fiecare seară spuneam de trei ori Tatăl nostru, rugându-L pe Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce greşisem şi să îmi dea putere să fac numai binele. Şi nici nu îmi trecea prin cap că prin [cenzurat] păcătuiam. Credeam că, dacă am renunţat să am orgasm, totul e curat. Şi eram atât de convins că Tantra Yoga e bună, încât vroiam ca maestrul să se culce şi cu sora mea, care era fecioară şi avea cam 15 ani. Într-o perioadă, maestrul se culca în fiecare săptămână şi cu prietena mea. Ea îmi povestea că uneori erau şi alte fete care stăteau la coadă în faţa camerei maestrului, pentru a aştepta partida de Tantra Yoga.

Nu vreau să se înţeleagă că yoga devenise pentru mine un mijloc de distracţie. -¢ineam posturi foarte aspre şi vroiam să renunţ definitiv la mâncare. Adică să trăiesc fără să mai mănânc deloc, nimic.

Am început prin a nu mânca nimic o zi, două, trei. Am reuşit să ţin o săptămână post, doar cu apă. Şi aveam mai puţin de optsprezece ani, organismul meu era în creştere. Greu mi-a fost când am ţinut apoi un post total, am stat o săptămână fără apă sau hrană de orice fel. M-am hrănit doar cu aer şi cu energie de la diavol. În Săptămâna Patimilor, în anul 1992. Şi m-am întrebat, la începutul postului, la cine să cer ajutorul dacă voi simţi că nu mai rezist, lui Bivolaru sau lui Hristos? Şi am zis că Îi voi cere ajutorul lui Hristos, iar dacă Hristos nu mă va ajuta, voi apela la puterea gurului Bivolaru.

Aveam mare încredere în puterile gurului. Ni se vorbise de o formă specială de yoga, Guru Yoga, în care discipolul face o ascultare oarbă de maestrul lui. Şi ni se spusese o poveste, pe care o crezusem adevărată, cu un om care s-a aruncat în prăpastie pentru că un maestru nu a vrut să îl primească ucenic. Maestrul i-a pus mâinile şi picioarele la loc şi apoi l-a înviat. Astfel de poveşti mă făceau să am încredere totală în maestrul meu. Am avut chiar o viziune demonică, în care am văzut universul plin milioane de celule şi în fiecare din ele maestrul meu stătea în postura de lotus. Eu inspiram aceste celule, iar când le expiram, maestrul rămânea în mine.

O prietenă de-a mea, pe care o adusesem să vadă o conferinţă a lui Bivolaru, mi-a spus uimită cum a văzut raze de lumină care ieşeau din el.

Având eu atât de mare încredere în puterea lui, mă gândesc şi acum că numai Dumnezeu mi-a pus în minte să aleg să ţin postul acela aspru cu ajutorul lui Hristos.

În acea săptămână de post total am citit pentru prima oară din Filocalii. Nu îmi dădeam seama că meditaţiile cu Shiva sau cu Milarepa pe care le făceam nu aveau nimic în comun cu spiritualitatea filocalică. Am avut un moment de slăbiciune când am simţit că înnebunesc din cauza postului, dar I-am cerut ajutorul lui Hristos şi momentul critic a fost depăşit. Yoghin fiind, nu mă lepădasem conştient de Hristos. Mai mult, maestrul ne punea să facem meditaţii în fiecare săptămână cu conştiinţa christică. Eu, stând în faţa crucifixului, mă rugam: “Doamne, am primit în copilărie botezul cu apă, şi nu mi-a ajutat la nimic. Botează-mă Tu cu foc.” Şi credeam că Hristos mă va ajuta să sporesc pe calea yoghină.

În Vinerea Patimilor am prins răsăritul soarelui într-un parc, meditând în faţa unui crucifix mare de piatră. Chiar dacă în noaptea de Paşti nu m-am dus la biserică, preferând să meditez acasă, legătura mea cu Hristos a devenit mult mai puternică după acel post.

Dar această legătură nu mă rupea de zeităţile hinduse. Îmi plăcea să meditez cu Kali, una din puterile cosmice, zeiţa naţională a Tibetului, care este reprezentată cu un şir de cranii la gât, cu un cuţit în mână, cu un cap de om în cealaltă şi cu limba plină de sânge. Despre ea se spune că este înfricoşătoare pentru cei care nu o cunosc, dar este apropiată de cei care o cinstesc. Mă rugam ei: “O, Kali, fă-mă al tău. Fă dragoste cu mine. Intră în mine şi primeşte-mă în tine. Vreau să fiu una cu tine. Dă-mi puterea de a birui moartea, dă-mi puterea de a stăpâni timpul. Fă-mă al tău!. Am simţit-o pe Kali ca pe o femeie uriaşă, cu puteri copleşitoare. Mă simţeam legat de Kali, dar mă simţeam legat, în acelaşi timp, şi de Hristos.

De aceea, am fost surprins când, după o şedinţă de yoga, întrebându-l pe Bivolaru ce legătură există între Hristos şi puterile cosmice şi i se puneau maestrului întrebări pe bileţele şi el a răspuns: “Ce legătură? Nu există nici o legătură.” Dacă mi-ar fi spus că Hristos e o conştiinţă mare care are grijă de planeta noastră, în timp ce Kali e una din fiinţele care menţin universul în existenţă, şi că Hristos e mic pe lângă Kali, dar că se cunosc între ei, aş fi crezut. Dar să mi se spună că nu există nici o legătură, ca şi cum ar exista două adevăruri paralele, fără nici o legătură între ele, nu puteam să accept. A fost prima oară când am pus serios la îndoială înţelepciunea maestrului meu. Tot atunci l-am întrebat care cale yoghină este mai înaltă, cea a ascezei duse la limită sau a tantricilor, care trăiesc o viaţă sexuală foarte activă. Şi, înainte ca el să răspundă că fiecare să meargă pe calea care i se potriveşte, primul răspuns a fost un hohot de râs al multora din sală, care ironizau până şi ideea de asceză sexuală. Râsul lor, ca şi răspunsul maestrului, m-a făcut să vreau să găsesc adevărul în altă parte.

O auzisem cu puţin timp înainte pe Swami Shivamurti, o maestră iniţiată în India, discipola lui Swami Satyananda. Swami Shivamurti a fost trimisă încă din anii 1978 în Kalamata pentru a aduce Greciei învăţătura yoghină. În 1984 a fost înfiinţat “ashramul”, mănăstirea yoghină, de lângă Atena, de la Paiania. M-am întâlnit cu ea într-o casă particulară, unde stabilise o întâlnire cu un număr restrâns de yoghini. Am întrebat-o dacă în ashramul ei pot merge pe calea ascezei, şi mi-a răspuns afirmativ, plină de bunăvoinţă. Deşi mi-aş fi dorit ca ea să fie bărbat şi să arate ca maestrul standard, bătrân, cu barbă albă şi lungă, plin de pace, am acceptat să îi fiu discipol. Am plecat după ea în Bulgaria, unde fusese invitată să mai ţină nişte conferinţe.

La un moment dat, mi-a dat numele yoghin, un fel de nume de botez [cenzurat]. Deşi mă aşteptam să primesc un nume mare şi cum ar fi Mahashiva sau Milarepa, am primit un nume aparent banal: Bhaktimurti, forma devoţiunii, forma evlaviei. Altfel spus, pentru mine cea mai scurtă cale de iluminare era adorarea cuiva, a unui zeu, a unei puteri. Aşa că m-am gândit să Îl cinstesc pe Hristos. Cred că Dumnezeu i-a pus în gând lui Swami Shivamurti să îmi dea acest nume, chiar dacă ea slujeşte puterile întunericului. Dar Dumnezeu a putut vorbi prin ea, ca prin măgarul lui Balaam. Şi nu cred că ea şi-a dat seama ce bine mi-a făcut.

Luasem hotărârea să merg în ashramul ei, ea mi-a spus că mă primeşte, dar – întrucât eram minor – aveam nevoie de aprobarea scrisă a tatălui meu. În Bulgaria a fost un moment de mare importanţă pentru viitorul meu. Am fost dus de o yoghină la câteva biserici mai importante din Sofia, una din ele fiind cea rusească. Acolo, la subsol, se află moaştele episcopului Serafim Sobolev, un ierarh făcător de minuni. Lângă racla sa erau foarte multe bileţele, pe care oamenii îi scriau cuviosului episcop dorinţele lor. La racla lui m-am rugat din toată inima şi i-am cerut: “Ajută-mă ca în viaţă să nu fac voia mea, ci să se facă voia lui Dumnezeu cu mine.” Am simţit că ceva s-a schimbat atunci, ceva greu de explicat în cuvinte. Pe vremea când făceam yoga mi se făcea foarte rău când intram în biserici, mi se părea că nu e aer deloc, nu puteam suporta decât foarte greu slujbele. Dar în biserica unde sunt moaştele Vlădicăi Serafim Sobolev şi care, deşi nu e canonizat, e cinstit ca sfânt de popor – parcă s-a luat o ceaţă de pe sufletul meu.

M-am întors în ţară, plin de emoţia plecării în Grecia. Tata mi-a dat aprobarea să plec, pentru că ştia că oricum nu aveam de gând să termin liceul. Se ruga diriginta de mine să vin la şcoală, să mă vadă profesorii ca să mă treacă în următoarea clasă, dar pe mine nu mă interesa decât cum să practic yoga cât mai intens. De altfel, la şcoală, în timpul orelor, tot yoga făceam. Mi se părea o pierdere de timp să învăţ. Deşi eram la Liceul de informatică şi cel mai bun liceu din Bucureşti pe vremea aceea, la care dădusem fiind pasionat de informatică, practica yoga mă subjugase total, şi nu mai aveam stare să învăţ nimic în afară de asane şi de tehnici de meditaţie. De altfel, mintea îmi fusese spălată în aşa fel încât nu puteam citi decât materiale yoghine, la celelalte mintea nu mi se aduna.

Plecarea mea în Grecia se apropia. Mă hotărâsem ca, înainte de a ajunge în ashramul de lângă Atena, să trec şi prin Sfântul Munte Athos, unde auzisem de cuvioşii care practică rugăciunea lui Iisus. Vroiam să fiu şi eu iniţiat în această practică. Tatăl meu mi-a sugerat să mergem să vorbim despre plecarea mea în Grecia cu un cunoscut părinte din Bucureşti, Constantin Galeriu, care a pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste.

Părintele Galeriu m-a trimis în Moldova, la Mănăstirea Sihăstria, la părintele Ilie Cleopa. Eu aveam de gând să merg la mănăstire pentru a vedea cum e viaţa în ascultare, ca să fac un fel de stagiu pregătitor pentru plecarea în ashram. Dar, pentru că părintele Cleopa combătea cu duritate practicile yoga şi datorită tensiunilor pe care le aveam cu fraţii de mănăstire care nu erau de acord cu învăţăturile yoghine, am plecat repede din mănăstire.

Întorcându-mă în Bucureşti, am intrat într-o altă grupare spirituală de factură New Age, Alianţa pentru integrare spirituală în Absolut. Această grupare, care amesteca învăţătura ortodoxă cu învăţăturile spiritiste, îi învăţa pe oameni să vadă aure, îngeri, să vadă aşa-zisa lume spirituală. De fapt, nu făcea altceva decât să îi arunce pe membrii ei în braţele înşelării, ale diavolului care poate lua şi chipul îngerului bun. În această grupare diavolul lucra cu mult mai multă putere decât la yoga, de fapt mult mai vizibil. Prin practica yoga îţi trebuie mulţi ani ca să vezi lumea spirituală, aici o puteai vedea pe loc. Chiar dacă eu însumi nu am văzut multe lucruri care ţin de paranormal, totuşi aveam puterea să îi învăţ pe alţii să o facă. Le puneam mâinile pe cap, ziceam o rugăciune şi ei începeau să vadă.

Am deschis chiar în liceu un fel de curs de dobândire a puterilor paranormale. Ne adunam în sala de festivităţi. Mergând într-o tabără, am învăţat mare parte din copiii de acolo să vadă lumea spirituală. Nu aveam de unde să ştiu că cele văzute se datorau ori autosugestiei ori influenţei drăceşti. În tabăra aceea am vrut să văd dacă pot hipnotiza pe cineva. Am încercat şi. am reuşit. A fost simplu, mult mai simplu decât mă aşteptam.

Unul din momentele care m-au pus pe gânduri a fost întâlnirea cu un părinte ieromonah. Cei din grupul new-age-ist m-au convins că nu are rost să merg în Grecia ca să fiu discipol al lui Swami Shivamurti Saraswati, când în România trăia reîncarnat Sfântul Ioan Evanghelistul, la o mănăstire de maici. Am vrut să merg să îl văd cu ochii mei pe Sfântul Ioan, aşa că am plecat la mănăstire împreună cu prietena mea de 24 de ani, cu care făceam Tantra Yoga. Eu aveam aproape 18 ani. Când ne-am apropiat de gardul mănăstirii, părintele era acolo, parcă ne aştepta. Ne-a întrebat: “Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Plecaţi de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…”, a bombănit părintele, intrând în clădirea cu chiliile. Prietena mea citise din scrierile lui Rudolf Steiner şi literatură teozofică. Părintelui i se descoperise ce e cu noi. Nu am înţeles decât mult mai târziu de ce ne reproşa că am venit băiat cu fată la mănăstire şi se referea la faptul că noi trăiam în păcatul curviei, dar mie nici prin cap nu îmi trecea atunci aşa ceva..

Am intrat cu fata în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Când a intrat şi părintele, ne-a arătat cu degetul şi ne-a întrebat: “Credeţi în reîn­car­nare, nu?” “Da”, am răspuns cu voce tare, convins că trebuie să apăr adevărul în faţa creştinilor care nu îl cunosc. Ne-a întrebat: “Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?” “Da!, am răs­puns hotărât.

“Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi, dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.” Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez. Prietena mea, fiind mai mare ca vârstă, s-a simţit mustrată de cuvintele părintelui şi i-au dat lacrimile.

Ar fi fost normal ca acela să fie momentul apropierii mele de Ortodoxie. Fusesem îndoctrinat de cei din grup că părintele mă va supune unui test greu înainte de a mă primi ucenic de taină şi credeam că totul e doar o încercare. Fusesem manipulat, fusesem îndoctrinat total. Nu mi-am dat seama că părintele vorbea serios. M-am întors în Bucureşti, dar dorinţa de a-l revedea pe părinte era mare. După o vreme m-am întors la mănăstire, şi părintele iar m-a pus să aleg între învăţătura Bisericii şi învăţătura în care crezusem până atunci, dar nu am vrut să mă lepăd de rătăcire. Aşa că de acolo am plecat într-un pelerinaj la mănăstirile din Moldova. La Schitul Sihla mi s-a întâmplat ceva ciudat. În timp ce stăteam în faţa chiliei cu o Biblie în mână, a venit la mine un părinte cu păr alb şi barbă albă, cu o faţă foarte blândă, care m-a pus să citesc un pasaj de genul că ereticii vor fi pedepsiţi pentru rătăcirea lor. Apoi a plecat. Eu m-am gândit: “Da, ereticii vor fi pedepsiţi. Dar de ce mi-a dat mie să citesc tocmai asta? Oare sunt eu în erezie?…”

Aproape de schitul Sihla e o peşteră în care s-a nevoit Sfânta Teodora, o pustnică pe care o hrăneau corbii, aducându-i mâncare în ciocurile lor. Am vrut să stau şi să mă rog o noapte în peştera ei, ca să mă ajute Dumnezeu să o iau pe drumul cel bun. Părintele stareţ mi-a dat binecuvântare. Într-o seară am pornit spre peşteră. Pe drum, în pădure, se auzeau tot felul de sunete ciudate. Îmi spusese cineva că, în urmă cu trei ani, un om mânca zmeură dintr-un tufiş, iar de cealaltă parte a tufişului era un urs. Aşa că aşteptam să ajung cât mai repede în peşteră, unde credeam că va fi linişte. Şi asta pentru că, în timpul zilei, m-am dus de câteva ori acolo să mă rog şi fusese linişte.

Dar nu a fost aşa. A fost cea mai groaznică noapte din viaţa mea. Credeam că voi putea sta toată noaptea să spun rugăciunea lui Iisus. Dar ispitele au venit repede. Mai întâi au venit liliecii. Erau mulţi şi zburau atât de aproape de mine încât pe faţa mea simţeam curentul de aer făcut de aripile lor. Mi s-a făcut scârbă şi frică, mi-era teamă să nu mi se înfigă vreunul în păr. Cu un an în urmă mă răsesem în cap, să arăt ca un veritabil yoghin, dar părul îmi crescuse la loc între timp… Mi-am pus geaca de piele în cap, ca să mă apere de lilieci. La un moment dat, m-am gândit că poate Dumnezeu vrea să mă pedepsească pentru păcatele mele şi atunci mi-am lăsat capul liber, dar liliecii nu s-au atins de mine. După o pauză, altă ispită: pe ghetele mele au început să se suie nişte şoricei. Senzaţia era groaznică. Unii oameni, care au fost la Sihla, mi-au spus că nu există în peştera Sfintei Teodora nici lilieci şi nici şoricei. Eu i-am văzut. Sau, dacă ce am văzut era arătare drăcească, era greu de sesizat asta.

Îmi era din ce în ce mai teamă, simţeam că din cauza presiunii psihice înnebunesc. Şi mai simţeam că, dacă voi adormi, dracul va pune stăpânire pe mine. O senzaţie greu de explicat în cuvinte. Îmi picuram ceară pe palmă, pe diferite locuri, ca de la micile arsuri să rămân treaz, să nu adorm. Mă tot rugam: “Doamne, pentru binecuvântarea părintelui stareţ, miluieşte-mă! Doamne, pentru puterea ascultării, miluieşte-mă.” Nu am putut să spun aproape deloc rugăciunea lui Iisus, am citit toată noaptea dintr-o carte de rugăciuni, pe care când o terminam, o luam de la început.

Dar adevărata ispită a fost alta. La un moment dat am auzit cum, în intrarea îngustă în peşteră, un animal mare face trei paşi. Primul pas mi-a atras atenţia, pe al doilea l-am auzit clar şi pe al treilea la fel. Erau paşii unui animal mare. Nu putea fi decât ursul. M-am gândit: “Să ies pe lângă urs, nu am loc. Dacă mă bat cu ursul, nu am nici o şansă să îl înving. Mai bine să mor în rugăciune.”

Eram convins că o să mor atunci. M-am rugat, m-am tot rugat, fără să am curajul să mă întorc să văd ursul. Văzând însă că din spatele meu nu se mai auzea nici un zgomot, m-am întors cu faţa spre ieşirea din peşteră. Nu era nici un animal. Fusese o ispită drăcească, care mă îngrozise tare. Poate că în peştera aceea or fi lilieci sau şoareci, dar ursul nu intrase sigur. Pentru că nu avea cum să iasă fără să facă zgomot, intrarea fiind foarte îngustă. Cine a fost acolo îşi dă seama uşor că nu avea cum să iasă un urs fără să facă la fel de mult zgomot ca atunci când intrase.

Dumnezeu a văzut însă că nu intrasem acolo ca să mă laud apoi cu nevoinţele mele, ci intrasem ca să Îl rog cu disperare să îmi arate care e calea cea bună. Îmi era frică că nici Ortodoxia nu e adevărul şi că urma să plec mai apoi în altă grupare spirituală. Dar preferam să mor decât să trec de la o rătăcire la alta. Mă rugam: “Doamne, mai bine să mor decât să trăiesc departe de Tine şi să îi învăţ pe alţii să meargă pe căi rătăcite.”

După noaptea petrecută în peşteră, în noaptea următoare am avut un vis care mi-a schimbat viaţa. Am visam cum căutam într-o carte cu canoane pentru păcate ce canon ar trebui să fac pentru păcatele mele. Şi, în timp ce visam, dar fără nici o legătură cu visul, am auzit o voce clară, puternică, o voce care m-a sculat din somn: “Canon: să îi înveţi pe cei din afară filosofia Sfinţilor Părinţi”.

M-am sculat brusc, neînţelegând de ce canonul respectiv şi pe care îl simţisem ca fiind un mesaj dumnezeiesc şi nu îmi ceruse să îi învăţ pe oameni teologia, ci filosofia Sfinţilor Părinţi. Un duhovnic mi-a explicat că Dumnezeu a rânduit aşa ca să fiu sigur că nu era o simplă autosugestie. Pe vremea aceea nu ştiam că filosofia Sfinţilor Părinţi e tocmai teologia, vorbirea cu şi despre Dumnezeu.

Vocea aceea dumnezeiască mi-a schimbat viaţa. M-am întors la părintele care mă gonise de două ori şi i-am spus că vreau să pornesc pe drumul Bisericii. M-am pregă[cenzurat] de spovedanie şi am scris şapte pagini mari de păcate şi şi m-am spovedit. Am simţit cum viaţa mea s-a schimbat, cum sufletul s-a curăţit. Deşi nu eram vrednic, părintele mi-a spus să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine.

Din clipa aceea am renunţat la credinţa în reîncarnare, la practicile yoga, la desfrâul sexual. Mi-a fost greu, uneori foarte greu, dar L-am simţit pe Hristos aproape. Când vă spun aceste cuvinte, când mă gândesc la trecutul meu, mi se pare că vă spun o poveste despre altcineva. Îmi e greu să îmi aduc aminte că am fost yoghin. Cu adevărat, pocăinţa curăţă mintea şi spală sufletul.

Când, după câţiva ani, m-am căsătorit, am avut senzaţia că m-am căsătorit fecior, că nu mai cunoscusem nici o femeie şi că soţia mea era prima căreia m-am dăruit. De fapt, viaţa de păcat nu seamănă deloc cu viaţa de familie. Parcă ar fi două lucruri diferite, deşi în exterior seamănă.

Ce a urmat după prima spovedanie? Am pornit pe calea Bisericii, am făcut Facultatea de Teologie ortodoxă şi apoi un master în Sectologie şi ecumenism, care a avut ca temă tocmai rătăcirile Mişcării New Age. Când eram în liceu am cunoscut un părinte cu viaţă sfântă şi acum se strâng mărturii pentru publicarea vieţii şi minunilor lui. El mi-a spus că voi scrie multe multe cărţi de folos duhovnicesc. După ce am scris primele cărţi şi acum sunt peste douăzeci şi un creştin mi-a spus atunci când ne-am văzut la o mănăstire: “Ştii, părintele mi-a spus că vei scrie multe cărţi încă de când erai în liceu. Acum văd că se împlinesc cuvintele sale.”

Am început să scriu pentru a-i convinge pe cei care stau departe de Biserică că stau departe de Adevăr, de frumos, de împlinire. Primele cărţi au fost împotriva rătăcirilor, împotriva horoscopului, a credinţei în reîncarnare, a evangheliilor gnostice. Jurnalul convertirii şi De la zeiţa morţii la Împăratul vieţii descrie convertirea mea la Ortodoxie. Una din ultimele mele cărţi, Evanghelia versus Iuda, combate nu doar evanghelia gnostică pusă pe seama apostolului Iuda, ci şi cugetul lui Iuda în teologia, iconografia şi literatura contemporană. Mi-am dat seama că nu e de ajuns să scriu pentru cei amăgiţi de rătăcire. Şi cei care sunt ortodocşi, dar duc o viaţă creştină căldicică, au nevoie de ajutor Am scris cărţi pentru tineri, Cartea nunţii şi Cum să îmi întemeiez o familie, Tinerii şi sexualitatea şi despre modul în care sunt pervertite minţile tinerilor de azi de patima desfrâului. Am scris şi pentru oameni adulţi, despre înfruntarea necazurilor şi a bolii, am scris comentarii la Pateric.

Sunt foarte conştient de riscul la care mă expun. În Ortodoxie nu tinerii trebuie să vorbească, ci bătrânii, cei care au o experienţă duhovnicească solidă. Eu scriu pentru că aşa am primit ascultare de la duhovnic. Îmi spunea duhovnicul chiar că îi pare rău că nu am patru mâini, să scriu mai mult. Şi mi-a mai spus că eu aşa mă voi mântui, scriind. Când am venit în Grecia la doctorat, prima întrebare pe care am pus-o unui duhovnic a fost: “e oare firesc să scriu atât de mult, câtă vreme dinţii mei sunt de lapte, doar pentru că aşa am ascultare de la duhovnic?” Şi părintele mi-a răspuns: “dacă duhovnicul se roagă pentru tine, dacă te ţine prin rugăciunile sale, totul e bine. Fă ascultare şi totul va fi bine.”

Am avut un moment de îndoială, dacă e bine sau nu să merg pe calea ascultării. Am fost chiar ispitit să îmi părăsesc duhovnicul, pentru că mi se părea că nu îmi dă cele mai bune îndrumări. Şi atunci am avut un vis. Am visat că eram într-o biserică în care se aflau moaştele întregi ale Sfântului Nectarie. Duhovnicul meu se ruga de o parte a raclei, iar eu stăteam de cealaltă parte. Sfântul a început să se mişte în raclă. Atunci i-am cerut să mă binecuvânteze. Sfântul avea o cruce mare de metal în mână şi a început să îmi facă cruci pe cap, spunând: “Fii binecuvântat, fii binecuvântat.” Când m-am trezit, îmi era teamă ca nu cumva visul să fi fost de la diavol. Seara mi-am sunat duhovnicul pe telefonul mobil. I-am spus: “Părinte, ştiţi că nu cred în vise.” Şi i-am povestit visul, după care l-am întrebat: “A fost visul de la diavol, de la fire sau de la Dumnezeu?” “Cum să fie de la diavol, când eu m-am rugat astăzi dimineaţă pentru tine la moaştele Sfântului Nectarie? Sunt în Grecia, nu ştiai?” Nu, nu-mi trecea prin cap. Credeam că îl sunasem pe mobil în România, dar îşi activase roaming-ul şi vorbisem cu el în Grecia. I-am povestit totul unui părinte cu viaţă sfântă de la o mănăstire, care mi-a zis: “Nu putea să îţi spună duhovnicul clar că visul a fost de la Dumnezeu, ca să nu se mândrească că l-ai văzut lângă racla sfântului. A fost un vis de la Dumnezeu, Sfântul Nectarie vrea să te încurajeze să mergi înainte pe drumul mărturisirii lui Hristos.”

Visul acesta a fost încurajarea de care aveam nevoie ca să merg înainte. Drumul e greu, ispitele sunt mari, dar am nădejde că Hristos mă va ajuta să merg înainte.

Viaţa în Hristos a fost de o frumuseţe extraordinară. Cel mai mare lucru e că am cunoscut Adevărul şi că am cunoscut că Adevărul este iubire. În Biserică am învăţat să iubesc. Iubirea creştină e caldă, nu e ca iubirea yoghină, rece şi superficială. Am descoperit frumuseţea familiei, care este cu adevărat o comoară. Alături de soţia şi de cei trei copii pe care îi am trăiesc cu impresia clară că mă aflu într-un vis frumos. Mi se pare că despre familia creştină se vorbeşte şi se scrie foarte puţin. Când m-am căsătorit, am făcut oarecum un pariu, crezând că va fi frumos. Viaţa de familie a fost mult mai grea decât mă aşteptam, dar şi mult mai frumoasă.

Dau această mărturie pentru că unii dintre cei care au practicat yoga au rămas cu mari probleme de comunicare, au rămas inadaptaţi social, deşi au intrat în Biserică. Au păstrat un comportament yoghin, chiar dacă au încercat să primească învăţăturile creştine.

Vă mărturisesc că nu încetez să mă bucur că sunt ortodox. Au trecut ani în care îmi era teamă: oare nu mă voi plictisi? Oare viaţa creştină nu va deveni banală pentru mine? Şi am descoperit că viaţa în comuniune cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu cuvioşii Bisericii nu poate fi plictisitoare.

Cred, dimpotrivă, că viaţa creştină e cea mai palpitantă viaţă. Trebuie să fii cu adevărat un erou ca să trăieşti creştineşte în această lume iubitoare de păcate şi de erezii.

Scopul cuvântului meu a fost de a vă convinge să întindeţi o mână spre cei aflaţi departe de Biserică. După unele conferinţe se strâng fonduri ori pentru săraci, ori pentru misiunile creştine din ţările africane, ori pentru cine ştie ce activităţi de asistenţă socială.

Eu nu am să trimit acum prin sală o cutie în care să se pună bani, ci o cutie în care să puneţi o bucăţică din inimile voastre. Să vă daţi seama că lângă voi sunt atâţia şi atâţia oameni înşelaţi de diferite religii şi grupări sectare, pe care voi îi puteţi ajuta prin pilda vieţii voastre creştine.

Ceilalţi s-au plictisit de predici creştine fără acoperire. Ceilalţi au nevoie de exemplele voastre vii. Vor să vadă în voi icoane vii ale lui Hristos.

Nu încercaţi să aduceţi pe nimeni cu forţa la Hristos. Ci cuceriţi-i cu iubirea creştină. Nimeni nu rezistă la iubire. Lumea de azi caută dragoste şi o caută greşit. Şi găseşte doar iubiri mincinoase.

Daţi-le iubirea adevărată, iubirea jertfelnică, şi îi veţi schimba. Şi cei care erau hotărâţi să nu se schimbe niciodată vor porni, încet-încet, pe drumul convertirii.

Da, acum am dat drumul, prin sală, unei cutii, acestei cutii nevăzute, în care nu trebuie puşi bani, ci trebuie pus ceva şi mai de preţ, repet, o bucăţică din inimile voastre. Aveţi puterea să faceţi această donaţie?

M-aş bucura mult. Dumnezeu să vă dea spor în toată lucrarea cea bună. Amin.

http://www.danionvasile.ro/

Anunțuri

Un gând despre „mai multe despre yoga, NEW AGE, ET, etc

Exprimati-va pararea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s