Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA

 

Va oferim in cele ce urmeaza un nou fragment extins dintr-un capitol al cartii unui intelectual anonim ce a imbracat haina monahala, Zeul tolerantei si descrestinarea crestinismului”, carte deja foarte cunoscuta si apreciata pentru explicarea si denuntarea intregii reţele ideologice contemporane a  minciunii institutionalizate, retele dezlantuite spre incercarea de distrugere, dinauntru si dinafara, a Bisericii lui Hristos, stalpul si temelia adevarului.O carte remarcabila prin analiza si decorticarea metodica, laborioasa a sistemului “corectitudinii politice”,  realizata intr-o maniera academica limpede, lipsita de echivoc, dar si extrem de echilibrata, dupa cum o dovedesc si precizarile clare din acest capitol, care, cu certitudine, nu va starni aceeasi incantare celor ce se vor simti vizati de el, precum cel despre TOLERANTA SI “CORECTITUDINEA POLITICA.

Dar este vitala pentru oricine doreste sa se mantuiasca si sa urmeze gandului lui Hristos, iar nu infierbantarii sangelui si nici logicii si dreptatii omenestiUn om sincer si smerit in ravna sa va intelege unde se abate si  va lupta cu pornirile firii patimase, va fugi de inselare si “va prinde cu duhul” deosebirea esentiala intre “calea imparateasca” si “calea  compromisului”, intre dreapta socoteala si “caldicism”, intre ispitirea lui Dumnezeu si lasitate,intelegand si aplicand continuu indemnul la trezvie al Macabeilor:

“Nu ne vom abate de la închinarea noastră, nici la dreapta, nici la stânga! (1 Macabei 2, 22).

 

RAVNA SUFLETEASCA SI RAVNA DUHOVNICEASCA

„Trebuie să fim osârduitori şi fermi în Ortodoxia noastră, fără a fi fanatici”. (Parintele Serafim Rose)

„Doctorule şi învăţătorule, Părinte, tămăduieşte patimile sufletelor şi trupurilor noastre şi ne învaţă cum să ne păzim de smintelile ereticilor care şi azi hulesc Biserica. Iar tu, prin învăţătura ta, să-i întorci la dreptmăritoarea credinţă, ca unindu-ne prin dragoste, să te lăudăm pe tine aşa: Bucură-te Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţător a toată lumea “. [Parintele Paisie Olaru, Icosul al 5-lea din Acatistul Sfantului Ioan Gura de Aur, in Acatistier]

Fiindcă am vorbit despre mişcarea ecumenică, am putea spune câteva cuvinte acum şi despre ceea ce s-ar putea numi anti-ecumenismul greşit”. O bună descriere a acestuia a făcut ieromonahul Damaschin în cartea ce relatează viaţa Fericitului Părinte Serafim Rose, în capitolul cu titlul Supercorectitudinea.De asemenea, pentru a ne izbăvi de această boală a sufletului, de folos este a se citi şi mai ales cuvântul „Despre râvna sufletească şi cea duhovnicească” al Sfantului Ignatie Briancianinov. Acum am vrea doar să adăugăm câteva gânduri pentru a explica în ce constă această nouă ispită.

Sfântul Vasile cel Mare a scris multe pagini analizând care este mustrarea cea corectă, ştiind că este necesară şi aceasta câteodată, dar şi că trebuie făcută cu mult, mult discernământ şi iubire de oameniIntr-un loc sfântul pune următoarea întrebare:

Din ce roade se cuvine să se probeze cel care mustră cu milă pe fratele care greşeşte?” Şi răspunde: „Mai întâi din cele cu totul deosebite ale compasiunii, după cele spuse de către Apostol că: «de suferă un mădular, împreună toate mădularele suferă»; şi că «cine se sminteşte şi eu să nu ard?» şi apoi dacă pentru tot păcatul de asemenea se zdrobeşte, şi pentru toţi cei care greşesc şi pentru cei care-i greşesc lui şi pentru cei care greşesc altuia, de asemenea se mâhneşte şi plânge, şi, când mustră, să nu strice chipul cel dat de Domnul” (Regulile mici, 182).

O altă mărturie despre delicateţea de care trebuie să dea dovadă creştinul aflam la Sfântul Ioan Scărarul:

De voieşti să scoţi ţandăra din ochiul altuia, să nu o scoti pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învăţătura blândă şi mustrarea îndelung răbdătoare. «Mustră, zice, cearta, mângâie» (II Tim. 4, 2). Dar nu şi lovi” (Scara Raiului, Treapta VIII).

Boala noastră constă în faptul că mulţi dintre cei ce combatem ecumenismul (sau alte devieri de la adevăr), o facem dintr-o râvnă trupească sau sufleteascaDe multe ori, sub masca aşa-zisei râvne pentru adevăr şi nedespătimiţi fiind ajungem să-i urâm pe cei care nu mărturisesc credinţa ortodoxă(in loc sa urma pacatul ajungem sa uram pe pacatos). Dar cel care urăşte pe cel căzut în păcat (fie el erezie sau alt păcat), putem spune că este la fel de vinovat ca şi acela, căci un creştin sănătos întotdeauna va avea milă de fratele său, care e chipul lui Dumnezeu, şi va încerca cu multă dragoste şi înţelepciune să lucreze pentru mântuirea lui.Cel care are certitudinea trăirii întru Adevăr, nu va fi niciodată iritat, enervat sau clătinat de necredinţa sau greşita învăţătură altora. El, fiind neclintit în credinţa sa, va avea ca rod al harului, compătimirea şi blândeţea faţă de cei care încă nu au ajuns la cunoaşterea adevărului. Spune Sfântul Vasile cel Mare că cel blând este „cel neclătinat în toate judecăţile ce se fac cu sârguinţă spre buna plăcere a lui Dumnezeu” (Regulile mici, 191).

La concluzii asemănătoare a ajuns şi un celebru filozof al zilelor noastre care spunea într-un articol despre toleranţă:

„Sunt oare teroriştii fundamentalisti, fie ei creştini sau musulmani, cu adevărat fundamentalişti? Există o trasatura care îi distinge în mod limpede pe toţi fundamentaliştii autentici, de la budistii tibetani până la amişii din SUA: absenţa resentimentelor şi a invidiei, adanca indiferenţă faţă de felul de viaţă al necredincioşilor [la creştini e mila faţă de n.n.]. Fiindcă aceştia cred cu adevărat că şi-au găsit calea către Adevăr, de ce s-ar simţi ameninţaţi de necredincioşi, sau de ce i-ar invidia? Când un budist intâlneşte un hedonist occidental nici prin gând nu-i trece să-l condamne; el doar observă cum căutarea fericirii de către hedonist îi este dăunătoare. Aşadar exista un contrast foarte mare faţă de teroriştii pseudo-fundamentalişi care sunt extrem de deranjaţi, intrigaţi şi fascinaţi de viaţa păcătoasă a necredincioşilor – se poate chiar simţi cum, luptând împotriva celuilalt păcătos (the sinful other), ei de fapt luptă împotriva propriei ispite. Un aşa-numit ‘fundamentalist’ creştin sau musulman este o ruşine pentru adevăratul fundamentalism” [Slavoj Zizek]

Omul care se enervează când vede împotrivirea celui de altă credinţă, dă dovadă de nematurizare duhovnicească, de nesiguranţă în credinţa sa.

Sfantul Isaac Sirul ne arată că

începutul înţelepciunii celei după Dumnezeu este liniştea şi blândeţea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor”.

Creştinismul nu înseamnă doar dreapta-credinţă, ci şi dreapta vieţuire: „o persoană ortodoxă este aceea care mărturiseşte adevărata credinţă şi care trăieşte în conformitate cu ea [Sfantul Ioan Maximovici, Ne numim crestini!].

După cum am mai arătat, râvna sufletească este o râvnă care nu are drept temelie poruncile Domnului, ascultarea de duhovnic şi despătimirea, ci este glasul firii căzute, pătimaşe. Este o râvnă lumească, adică se manifestă cu aceleaşi caracteristici ca la orice om sufletesc [despre care stim: “Omul sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste (I Cor. 2, 14)].

Dacă omul lumesc îi vorbeşte de rau, să zicem, pe conducătorii ţării, noi ne vorbim de rău ierarhii Bisericii. Este acelaşi lucru, numai că s-a schimbat obiectul urii noastre. Şi după cum spunea un monah, suntem în aceeaşi horă „încinsă” de diavol: pe unii ne amăgeşte cu compromisurile de la dreapta credinţă şi pe alţii cu ura împotriva celor care le fac sau cu clevetirea lor şi astfel, toţi ne facem păcate. Acest lucru îl constata şi un celebru scriitor israelian, Amos Oz, în lucrarea sa, Cum să lecuieşti un fanatic:

„Aveţi mare grijă, fanatismul se ia foarte uşor, mai uşor ca orice virus. E uşor să vă infectaţi de fanatism chiar şi când încercaţi să-l înfrângeţi sau să-i ţineţi piept. E de-ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de la televizor ca să vedeţi cât de uşor devin oamenii fanatici ai antifanatismului, antifundamentalişti habotnici, cruciaţi antijihad”.

Această constatare psihologică despre o boală gravă a omului ce nu şi-a tămăduit încă puterile sufleteşti este adevărată atât în cazul fanatismului anti-eretic, cât şi în cazul „războinicilor” pro-toleranţă, care uneori dau dovadă de o intolerabilă intoleranţă faţă de cei intoleranţi.

Pe scurt, mustram şi certăm şi nicăieri nu se vede dragostea faţă de cel mustrat sau dorinţa de îndreptare a luiAproape că nici n-am vrea să se îndrepte, căci astfel nu am mai avea un vrăjmaş pe care să-l clevetim şi astfel să ne hrănim părerea de sine şi să ne lăudăm înaintea celorlalţi. Dar ne întrebăm: dacă mâine se vor întoarce toţi la Ortodoxie şi la viaţă sfântă, ce ar mai rămâne din creştinismul nostru? Sunt eu oare concentrat mai mult pe plângerea păcatelor mele şi spre dobândirea virtuţilor şi a smereniei, sau creştinismul meu constă in a afla cât de răi sunt alţii? Când vorbesc împotriva unuia şi a altuia, o fac cu durere şi dragoste sau ca un clevetitor şi din slavă deşartă pentru a creşte în ochii celorlalţi? Dacă nu fac aşa, atunci unde este asemănarea mea cu Cel „ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) şi care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni” (Mt. 5, 45). Starea noastră sufletească atunci când vedem fapte necuviincioase ar trebui să fie una de împreună-pătimire cu cel bolnav, de rugăciune smerită pentru el (poate si de mustrare cu blandete spre indreptarea lui)şi cu gândul că acela, când se va întoarce şi se va pocăi, mă va întrece pe mine cu mult în râvnă şi peste câţiva ani îi voi săruta sfintele moaşte, câindu-mă că l-am vorbit de rău! Deşi nu sunt acelaşi lucru erezia şi păcatul, totuşi în ambele cazuri se poate cădea într-o extremă a urii.

Iată cât de frumos descrie Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni, chipul celui ce are râvnă întru cunoştinţă. Insuşirile acestuia sunt:

„iubirea fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, blândeţea, îngăduinţa faţă de slujitorii şi închinătorii altui dumnezeu, bine-facerea şi bună-purtarea”.

Iar un scriitor filocalic spunea la rândul său că

„făra smerită cugetare adevărul este orb. De aceea se foloseşte de împotrivire, ca de-o călăuză, pentru a se rezema în ea când se osteneşte pentru ceva, dar nu află decât întăritura ţinerii de minte a răului“. [Ilie Ecdicul, cap. 46 din “Culegere din sentintele inteleptilor”, in Filocalia, vol. 4, trad. de Pr. D. Staniloae, Ed. Harisma, Bucuresti, 1994, p. 309.]

In hora fanatismului intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele „învăţăturii” lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă.

Dar Cineva ne-a învăţat „o cale care le întrece pe toate” (I Cor. 12, 31). Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a adus singura învăţătură cu adevărat vrednică de a purta numele dumnezeiască, aceea a iubirii vrăjmaşilor. Domnul Iisus Hristos a spus STOP legii celei vechi a firii căzute, care zicea „dinte pentru dinte” şne-a dat poruncă noua să oprim la noi răul, să nu-l răspândim răspunzând la rău tot cu rău:

„Aţi auzit s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă impotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 38).

In duhul acestui cuvânt dumnezeiesc şi Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ne purtăm ca un „burete” faţă de ocări şi clevetiri. Să le absorbim în noi şi să nu le dăm drumul mai departe, ci să le evaporăm cu căldura iubirii vrăjmaşilor si a dorului pentru mântuirea celui căzut.

„Intr-o zi, mă plimbam cu cineva care ura evreii. L-am întrebat: «De ce?». A răspuns: «Pentru că sunt Antihrişti». Şi i-am spus: «Tu, un creştin, eşti plin de atâta ură? N-ai ajuns ucenic al Domnului nostru care a zis: Iartă-i că nu ştiu ce fac? Cum poţi să iei dreptatea în mâinile tale? Putem urî faptul în sine, dar nu pe cei ce l-au făcut!» Pentru că în momentul care ai ură pentru cineva în inima ta, toată pacea ta cu Dumnezeu este pierduta. El nu mai poate sălăşlui întru tine”. [Maica Gavrilia]

La păcatele celorlalţi, creştinii răspund cu de Dumnezeu inspirate fapte. Când comuniştii îi schingiuiau în închisorile de la Piteşti, Petre Ţuţea şi ceilalţi creştini de acolo au postit cu post negru şi astfel a luat sfârşit Fenomenul Piteşti. Când elevii Sfântului Nectarie păcătuiau, Sfântul se pedepsea pe sine cu post pentru îndreptarea lor.

Şi aşa ura din zilele noastre creşte din ce în ce mai mult,după profetia Domnului care a spus că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12), aşa încât cu atât mai mult trebuie să luptăm spre sporirea dragostei din inimile noastre şi să o răspândim cât mai mult în lumea ce are nevoie mai mult ca oricând de ea.

Această cale antinomică şi dumnezeiască, a iubirii celor ce ne prigonesc şi a jertfirii pentru cei ce păcătuiesc, şi-a arătat roadele în mii şi mii de cazuri de prigonitori, deveniţi mieluşei în faţa uriaşei iubiri, rod al harului dumnezeiesc, izvorâtă din sfinţii ce au ştiut să poarte greşelile fraţilor lor:

„El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. ...El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. … Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa” (Isaia 53).

O situaţie asemănătoare celei din zilele noastre a existat şi în vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului. Deşi acesta este mai mult cunoscut prin atitudinea sa fermă în apărarea dreptei credinţe apostolice, nu mai puţin important de subliniat este discernământul său duhovnicesc de care a dat dovadă în ce priveşte primirea iconoclaştilor înapoi în Biserică. Iată cum descrie Fericitul Părinte Justin Popovicisituaţia de atunci:

„Lupta cu erezia iconoclastă nu a dus numai la căderea multora, dar a şi dat prilej unor laici, monahi şi preoţi, să dea naştere unor discuţii şi să împrăştie confuzie şi dezordine în viaţa bisericească. Sub pretextul luptei împotriva ereziei, aceşti oameni au continuat să necăjească Biserica chiar şi după ce furtuna trecuse. Datorită stricteţei exagerate a unora şi laxismului extrem al altora, au început să apară divizări între grupuri ce deveneau străine unul de altul, cauzând multă tulburare.Cei care creeau divizare erau zeloţii stricti care aveau obiecţii faţă de felul în care erau reprimiţi in Biserică iconoclaştii. În cadrul acestui grup se aflau călugări extrem de stricţi care acţionau în mod intenţionat necumpătat şi refuzau ascultarea faţă de episcopii lor. Din această pricină, Sinodul I-II din 861 a adoptat 17 canoane al căror scop era să împace pe toţi cei care căzuseră, în acord cu vechea ordine canonica. In timpul Patriarhului Metodie (843-847), iconoclaştii care se pocăiau erau primiţi cu dragoste înapoi în sânul Bisericii. Totuşi, unii monahi stricţi, acuzau pe Sfântul Metodie pentru toleranţa (îngăduinţa sa) şi chiar au rupt comuniunea cu el. După cum spunea şi Sfântul Fotie: «Erau certuri şi diferenţe între toţi, unii cu ceilalţi, şi toţi tindeau să rupă comuniunea cu ceilalţi»”.

Dacă citim scrierile acestui Sfânt vom observa echilibrul desăvârşit pe care îl realiza între intolerarea ereziei şi lupta asiduă pentru păstrarea unităţii creştinilor. Acest echilibru, prezent în Sfânta Biserică Ortodoxă nu este decât rodul harului Duhului Sfânt prezent aici şi care, prin coroana virtuţilor – dreapta socoteală, luminează pe ierarhi, monahi şi laici pe calea cea strâmtă între fanatism şi relativism.

Cu mult discernământ descrie Părintele Serafim Rose această stare:

„«Stricteţea» lor îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare.In ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede mitropolitul?». Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. In vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor, (subl. n.) […] Noi, cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei, trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în credinţa noastră fără a fi fanatici (subl. n.) şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă(aici e de discutat intr-ucat Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orînduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvîrşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor” (Sfîntul Ignatie).- insa trebuie sa-i ajutam pe cei cazuti in erezie nu sa ii uram – si un ajutor poate fi si rugaciunea ce vine din dragoste si mahnire pentru cel cazut cat si semnalarea pacatului – sa stie ca nu mai e pe drumul mantuitor ci pe cel al pierzaniei-caci ce bine ii faci daca il lasi de dragul ‘pacii’ sa isi piarda sufletul – oare nu cearta Dumnezeu pe cel ce il iubeste? Dar oare de ce  cearta? nu spre indreptare?! Dar oare cum cearta? Nu cu blandete?! sa-mi fie iertat ca pot sminti pe multi dar eu asa inteleg -ramane ca dvs sa luati dreptar de credinta ce spun Sfintii Parinti si sa judecati daca spun bine si daca nu sa ma mustrati sa ma indrept) Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti,desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar şi ale Bisericiihrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

“… Considerăm că această atitudine de falsă râvnă pentru Ortodoxie este cauzată de „mentalitatea stilistă” care a existat de la început pe lângă Biserică.

„Neîndoielnic, au existat în fiecare perioadă din istoria Bisericii grupări rigoriste care au rupt comuniunea cu alte Biserici pentru chestiuni secundare. Dar, aşa cum arăta istoricul Socrate, asemenea oameni sunt obişnuiţi să se divizeze tot timpul între ei şi să creeze fără încetare noi biserici, dovedind astfel că la ei spiritul partizan depăşeşte iubirea pentru unitatea Bisericii”. [Placide Deseille]

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă preotul are o credinţă stricată, chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune”, totuşi, şi această poruncă trebuie aplicată cu multă sfătuire şi discernământ.

Despre aceştia ne avertiza şi Sfântul Apostol Iuda: „Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, oameni sufleteşti, care nu au Duhul” (v. 19)

Să vedem acum ce spune Pidalionul, carte de căpătâi a Ortodoxiei, despre lupta de a păstra cât de mult posibil unitatea Bisericii. În comentariul la canonul 31 Apostolic se spune:

„Zice însă Dumnezeiescul Hrisostom (Omilia 11 către Efeseni), că a zis un om Sfânt, că nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Biserica este un rău la fel de cumplit ca a cădea în erezie. Scrie însuşi Dionisie al Alexandriei mărturisitorul, în epistola către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orice rău ar fi numai sa nu dezbine Biserica; şi că este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce ar răbda-o pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica mărturiseşte pentru folosul şi unirea a toată Biserica“.

Solidaritatea întru clevetire este un păcat în care cădem prea uşor. Să zicem că sunt câţiva oameni dezbinaţi. Dacă le dai un obiect comun de ură imediat se solidarizează. De ce se cade atât de uşor în acest păcat? Pentru că este o cale foarte simplă de a creşte în ochii altora şi ai noştri. Este vorba de subţirele şi nebăgatul în seamă păcat al slavei deşarte, prin care noi, dacă clevetim pe cineva că e rău, dintr-o dată noi ne vedem mai buni şi îl facem şi pe cel care ne ascultă să se solidarizeze cu noi în vorbirea de rău a altora şi astfel suntem toţi fericiţi de cât de buni suntem şi cât de răi sunt alţii! Până şi psihologii şi-au dat seama de existenţa aceastei boli a sufletului, numind-o „iluzie grupală” în care poate apărea „narcisismul grupal” şi unde „pulsiunile distructive sunt proiectate asupra unei victime ispăşitoare sau asupra unui grup exterior” (Dicţ. de Psihologie, p. 384).

Dar calea Domnului Iisus Hristos nu este aceasta!

Să vedem ce spun Sfinţii despre acest fel de râvnă datorită căreia sunt clevetiţi şi judecaţi mereu alţii. Iată cum gândea, având „mintea lui Hristos“, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina:

„In ochii săi, ereticii, ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi «în putinţă» fraţii săi întru Hristos. Toţi sfinţii care l-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Iată ce lucruri neobişnuite pentru cei ce n-au gustat din iubirea lui Hristos, scria Sfântul în Teologia Pastorală: «Episcopul este dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubirea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă toate le suferă şi toate le rabdă. Iubirea creştină este neschimbată, pentru aceea că nici credinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoasă şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lumină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Invăţătorii urii sunt ucenicii celui rău, fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă să nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura».[…] «Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândurile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapeleFierbând în zelul său, faptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi voii dumnezeieşti. Făptuieşate răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roaga la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toti cei ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestinsă. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fara judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă si de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire»“.

Observăm că aceste cuvinte despre dragostea faţă de eretici[Sfantul a scris, de altfel, o carte intreaga impotriva greselilor in care a cazut romano-catolicismul] ale marelui Sfânt făcător de minuni, Nectarie, din nefericire, sunt foarte diferite de „dialogul iubirii” practicat de unii creştini adepţi ai ecumenismuluiDacă aceşti crestini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumenişti, sub masca râvnei pentru dreapta credinţă, fac concesii duhovniceşti. O corectitudine dogmatică fără o corectitudine duhovnicească nu înseamnă Ortodoxie.

Aceasta ne-o arată şi Sfântul Ioan de Kronstadt care le îmbina în chip dumnezeiesc pe ambele. Deşi în multe locuri, spre folosul şi învăţătura creştinilor el dădea pe faţă cu multă fermitate greşelile şi ereziile neortodocşilor, totuşi iata că ură nu avea:

„In rugăciunile mele de supunere şi ascultare către Domnul, când stau în faţa atotmântuitoarei şi înfricoşatei jertfe, mulţumind Domnului, pomenesc şi marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit de la credinţă, de la care în esenţă au apostaziat: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Ma rog şi pentru venirea la credinţa adevărată şi a tuturor popoarelor, precum şi a schismaticilor noştri”.

Iubirea, fiind însuşi numele lui Dumnezeu (7 Ioan 4, 8), este şi cea mai prigonită virtute de către diavol, acesta încercând cu toate mijloacele posibile sa pervertească şi să ucidă în inimile oamenilor acesta dumnezeiască şi negrăită taina a dragostei.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvântul Sfântului Pavel care spune despre Dumnezeu că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) zice:

Nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta şi El o voieşte; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voieşte. Iar daca trebuie a ne ruga pentru elini, şi deci şi pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toţi oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine de acolo, că noi toţi ne împărtăşim de aceeaşi natură, şi Dumnezeu laudă şi aprobă bunăvoinţa şi dragostea cea către alţii. «Dar dacă El voieşte aceasta, zici tu, dacă Domnul doreşte, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?» Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, si apoi şi pe tine nu te lasă să te sălbăticeşti; într-un cuvânt toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credinţă. … Şi să vină la cunoştinţa adevărului. Cărui adevar? A adevărului din credinţă. Fiindcă anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăţa în alt chip. Apoi, ca nu cumva să-i considere pe aceia de duşmani, şi din această cauză să se încurce cu ei în lupte, ce spune el? Care voieşte, zice, “ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

La fel, bătrânii sfetnici ai lui Solomon, cunoscând că asprimea nu foloseşte spre îndreptarea oamenilor, l-au sfătuit pe regele Roboam astfel: „Daca tu vei fi slugă astăzi poporului acestuia şi-i vei sluji, dacă le vei face gustul lor şi le vei vorbi cu blândeţe, atunci ei îţi vor fi robi în toate zilele” (III Regi,12, 7). Conglăsuind cu marele său înaintaş, noul Gură de aur al Serbiei, Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

prima regulă a misionarismului este că trebuie sa te rogi lui Dumnezeu pentru toţi cei căzuţi din credinţă”.

De-a lungul lucrării am accentuat faptul că Adevărul deplin se află numai în Biserica Ortodoxă, dar trebuie să mai facem o nuanţare pentru e evita orice fel de extreme. Părintele Damaschin Christensen, vorbind despre gândirea duhovniceasca a Părintelui Serafim Rose, ne explică cum că

„părintele Serafim nu a căzut nici in fundamentalism, dar nici în sincretism. Fundamentalismul religios (a crede că traditiile din afara celei proprii sunt cu totul greşite) este satisfăcător intelectual pentru minţile înguste, pe când sincretismul religios (a crede că toate tradiţiile sunt egale) este satisfăcător pentru minţile largi. Părintele Serafim a urmat o cale care nu era deloc satisfăcătoare intelectual, căci astfel este calea Adevărului. După cum scria chiar Părintele: «Când am devenit creştin mi-am răstignit de bunăvoie mintea şi toate crucile pe care le-am purtat au fost un izvor de bucurie pentru mine. N-am pierdut nimic şi am câştigat totul»”.

Apoi este citată o scrisoare scrisă de Pr. Serafim unui „căutător”. Aici vedem miraculosul echilibru al unei minţi sănătoase, spre care trebuie să tindem:

Ortodoxia nu este doar o tradiţie ca oricare alta, ce ne transmite o înţelepciune spirituală din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu aici şi acum – ea ne dăruieşte contact imediat cu Dumnezeu, cum nici o altă tradiţie nu poate. Sunt multe adevăruri în celelalte tradiţii, atât cele moştenite din trecut când oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, cât şi cele descoperite de oameni dăruiţi cu multă bogăţie a minţii; dar Adevărul deplin se află numai în Creştinism, care este descoperirea lui Dumnezeu omenirii. Voi da doar un exemplu: există învăţături despre înşelare în alte tradiţii, dar nici una nu este atât de profund rafinata precum cele învăţate de Sfinţii Părinţi; şi mult mai important este că aceste amăgiri ale celui rău şi ale firii noastre căzute sunt atât de omniprezente şi de perfide, încât nimeni nu ar putea scăpa de ele dacă iubitorul Dumnezeu descoperit prin Creştinism nu ar fi aproape să ne izbăvească de ele”.

Deşi unele cărţi încearcă deja să găsească surse pentru un dialog ecumenic chiar la nivelul misticilor diverselor religii, de ex., iudaism şi creştinism este clar că cele două căi prin care creştinul şi evreul încearcă să cunoască pe Dumnezeu sunt mai diferite decât încearcă să ne facă să credem „romantismul” ecumenic. (…)

Despre legătura de nedespărţit ce există între dreapta credinţă şi viaţa duhovnicească vorbeşte şi Părintele Sofronie, atrăgându-ne atenţia că orice mică schimbare în dreapta credinţă duce la rătăciri în viaţa duhovnicească:

„Cel ce rătaceste în dogmatică neapărat va rătăci şi în viaţa lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată si în una şi în cealaltă, şi că greşind în una, numaidecât va greşi şi în cealaltă”.

Cei care declară că toate religiile duc la Dumnezeu subestimează sau nu cred deloc în inteligenţa şi imaginaţia extraordinară a diavolului.

Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

„morala, dacă nu are pe prima ei pagină imaginea ori chipul diavolului, nu este morală, ci numai o estetică mincinoasă pentru suflet”.

La fel şi Sfântul Ignatie Briancianinov ne avertizează că starea lumii este mult gravă şi mai tragică decât crede „romantismul” atot-tolerant:

„îngerii căzuţi sunt risipiţi în marea lor majoritate pe întinsul întregii genuni transparente pe care o vedem deasupra noastră. Ei tulbură şi răscoală neîncetat societăţile umane şi pe fiecare om în parte; nu există crimă sau nelegiuire pe care să n-o fi instigat ei şi la care să nu fie părtaşi; ei îl înclină şi-l învaţă pe om la păcat prin toate mijloacele. El dă târcoale omului şi în vremea vieţii acesteia şi după despărţirea sufletului de trup. Când sufletul creştinului, părăsindu-şi lăcaşul pământesc, începe să se înalte prin întinderea văzduhului către patria de sus, demonii îl opresc, caută să găseasca în el înrudirea cu ei, păcătoşenia lor, ca să-l prăvălească în iadul pregătit diavolului şi îngerilor lui”.

Nu creştinul declară despre credinţa lui că este cea adevărată, pentru că asa spun toţi oamenii despre credinţa lor, ci însuşi Domnul Atotţiitorul mărturiseste pentru ea, pentru că „dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este care mărturiseşte despre Mine” (Ioan 5, 31). De aceea zice Sfântul Ioan de Kronstadt:

„Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreapta, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă Dumnezeu – iar credinţa noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu Insuşi prin sfinţii Lui. Mergeti la moaştele sfinţilor şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. In ce credinţă mai face Dumnezeu minuni ca în cea ortodoxă? In ce credinţă se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune şi de buna mireasmă a trupurilor după moarte?…”

In acelaşi duh ne învaţă şi Sfântul Siluan. Iată ce povesteşte ucenicul sau:

„Am luat la cunoştinţă de o conversaţie între stareţ şi un arhimandrit care isi desfăşura activitatea misionară printre neortodocşi. Acest arhimandrit îl stima mult pe stareţ şi a venit în diverse rânduri să vorbească cu el cu ocazia şederii sale la Sfântul Munte. Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul: «Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi». Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat: «Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, ca este adevăratul Dumnezeu?». «Da, cred». «Şi o cinstesc pe Maica Domnului? ». «Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită». «Ii cinstesc pe sfinţii? » «Da, îi cinstesc; dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserica? » «Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?» «Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce raceala, ce lipsă de viaţă!» «Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugaciunile lor. Dacă le veţi spune că credinţa lor este desfrânare nu vă vor asculta… Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu şi celelalte, dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală şi, de aceea, trebuie să-şi îndrepteze această greşeală, şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei şi, aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu.Dumnezeu este iubire; de aceea orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel ce predică, cât şi pentru cel ce o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici». […]

Imi amintesc de o conversaţie pe care a avut-o cu un pustnic. Acesta din urmă i-a spus cu vădită satisfacţie:«Dumnezeu îi va pedepsi pe toţi ateii, care vor arde în focul cel veşnic». Vizibil chinuit, stareţul Siluan i-a răspuns: «Ei bine! Spune-mi, te rog, dacă ajungi în rai şi de acolo poţi vedea cum arde cineva in focul iadului, vei putea fi în pace?» «Ce să fac? E vina lor», a răspuns celălalt. Atunci, cu faţa îndurerată, stareţul a răspuns: «Iubirea nu poate îndura acest lucru… Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii»”.

Sfântul Siluan nu făcea decât să grăiască cu acelaşi glas al Duhului care spunea prin dumnezeiescul Pavel şi prin gura cea de aur a Sfântului Ioan: «Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă» (II Tim. 2, 25). Mai ales cel ce-i învaţă pe alţii trebuie a face astfel. Cu blândeţe, zice, căci nu este cu putinţă ca acela care are trebuinţă a învăţa să înveţe şi să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime şi cu ceartă... Nimeni nu va sta cu plăcere şi mulţumire în faţa unuia care-l batjocoreşte şi se poartă cu obrăznicie.

(…). Această metodă a aplicat-o mai întâi, atât de frumos, Sfântul Apostol Pavel:

„Pavel îşi începe mai toate epistolele sale cu un cuvânt de laudă. Acelaşi lucru îl face şi în Areopagul Atenei. El nu începe prin a condamna idolatria grecilor, deşi acest păcat este mai mare decât homosexualitatea, ci chiar îi lauda pentru evlavia pe care o au faţă de aceşti idoli, zicându-le:Bărbaţi atenieni, in toate vă văd că sunteţi evlavioşi (Fapte 17, 22).Apostolul nu laudă închinarea la idoli propriu-zisă, ci pornirea firească a inimii spre cinstire, încercând să dea un alt curs energiei sufleteşti a acelor oameni. […] Cunoaşte mediul din care provine ascultătorul şi nu lovi ceea ce este valoros în ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinţa sau viziunea lui despre viaţă, nu aduc nici un folos. Cei mai mulţi cred că dacă încep a apăra cu înverşunare o dogma de credinţă, atrăgându-şi în felul acesta dispreţul ascultătorului, pătimesc mărturisitori. Nu este adevărat. Sfântul Teofan Zăvorâtul îi numeşte pe aceştia scandalagii şi îi îndeamnă să-şi păstreze curajul mărturisirii pentru situaţii în care Dumnezeu într-adevăr le va cere să-L mărturisească. Zice Sfântul ca adevărata mărturisire este atunci când ai de ales între a-L mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii sau a muri cu preţul lepădării de Hristos” [Ierod. Savatie Bastovoi, “In cautarea aproapelui pierdut”, Ed. Marineasa, Timisoara, 2002, p. 29, 31].

Numai împlinind în viaţa noastră cuvântul Domnului şi al sfinţilor care ne învaţă adevărata atitudine faţă de cei căzuţi din neştiinţă în erezie ne putem indepărta de atitudinile lumeşti, ce îşi au izvorul în firea căzută netămăduita si neiubitoare, care îndeamnă la ură faţă de cei de alte credinţe.(sa uram pacatul si sa ne rugam cu drag pentru indreptarea celui pacatos- sa luam seama sa nu cadem si noi totusi din prea multa ‘toleranta’ care ne poate duce la concesii de credinta:exemplu: daca esti ortodox casatorit cu catolic(interzis dar intalnit), incerci sa ii explici DIN si CU DRAGOSTE cat traiesti catolicului cum au cazut in erezie din drumul mantuitor in cel pierzator; insa ai grija sa nu aluneci si tu in catolicism)

Chiar dacă în lucrarea noastră am folosit un ton mai aspru faţă de învataturile greşite, am făcut-o pentru a despărţi în mod limpede adevărul de minciuna, căci în vremurile noastre, prin duhul tolerant, se tinde spre o împletire din ce mai vicleană a celor două, după vechea tactică, dezvăluită de Sfântul Pavel, a diavolului care se preface în înger de lumină. Şi pentru că, după cum spunea Sfântul Antim Ivireanul,

lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, rapesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă” (Invăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae).

Dar, după cum procedau şi Sfinţii Părinţi, în relaţiile cu oamenii, de orice credinţă ar fi ei, trebuie să ne purtăm după cum ne sfătuiesc aceşti dumnezeieşti sfinţi şi prieteni ai lui Dumnezeu, adică pornind de la ceea ce ne uneste dar,

 neuitând (ca în ecumenism) să arătăm fratelui, cu duhul blândeţii, greseala dogmatică sau duhovnicească în care l-a atras vrăjmaşul mântuirii noastre.

Aceasta a fost şi atitudinea sfinţilor, precum Sfântul Inochentie din Aleutine, ajuns patriarh al Moscovei, despre care Prea Sfinţitul Kallistos Ware spunea ca „era gata totdeauna să recunoască elementele pozitive acceptabile creştinismului care se găseau în obiceiurile şi viziunea despre lume ale aleuţilor sau yakutilor“. De amintit în acest sens este şi istorisirea aceea din Pateric despre intoleranţa firii căzute şi adevărata toleranţă creştină:

„Spuneau unii despre ava Macarie egipteanul că se suia odată din Schit la muntele Nitriei. Şi dacă s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului său: mergi puţin mai înainte! Şi mergând el mai înainte, s-a întâlnit cu un slujitor de al elinilor. Şi strigându-l fratele, îl chema zicând: demone! demone! Unde alergi? Şi intorcându-se acela, i-a dat bătăi şi l-a lăsat aproape mort. Şi luând lemnul alerga. Şi mergând puţin mai înainte, l-a întâmpinat avva Macarie alergând şi i-a zis: mântuieşte-te, mântuieşte-te, ostenitorule! Şi minunându-se, a venit la el şi i-a zis: ce bunătate ai văzut la mine de m-ai heretisit aşa? I-a răspuns lui bătrânul: te-am văzut ostenindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti. I-a zis şi el lui: şi eu pentru heretisirea ta m-am umilit şi am cunoscut că din partea lui Dumnezeu eşti. Dar alt călugăr întâmpinându-mă, m-a ocărât şi eu i-am dat bătaie de moarte. Şi a cunoscut bătrânul că ucenicul lui este. Şi ţinându-se slujitorul de picioarele lui, zicea: nu te voi lăsa de nu mă vei face călugăr! Atunci a venit deasupra unde era călugărul şi l-au ţinut pe dânsul şi l-au dus la biserica muntelui. Şi văzând pe slujitor cu dânsul, s-au uimit. Şi l-au făcut călugăr şi mulţi dintre elini s-au făcut pentru dânsul creştini. Deci, zicea avva Macarie: cu cuvânt rău şi pe cei buni îi faci răi şi cu cuvânt bun şi pe cei răi îi faci buni“ (Ava Macarie, 37).

Conglăsuind minunat cu sfinţii pomeniţi mai sus, şi Sfântul Varsanufie cel Mare, din secolul VI ne călăuzeşte să urmăm aceeaşi cale. Un părinte i-a spus marelui Bătrân „că mişcase un cuvânt către cineva despre credinţă şi nu fusese in stare de această dispută şi de aceea se tulburase din pricina împotrivirii”. Iar dumnezeiescul părinte îi răspunde descriindu-i trăsăturile unui adevărat mărturisitor al dreptei credinţe

„Cel credincios chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi, sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii. Ba unul ca acesta împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi”.

Aceasta deoarece cei necredincioşi sau eretici au cumva din fire sădit în inimă cuvântul Domnului, care zice că „după roadele lor îi veţi cunoaşte“. Şi dacă văd la noi roade de ură şi nu cele fireşti, de iubire, este normal „să nu asculte de glasul străinului” (Ioan 10, 5), ci de dragostea pe care toţi ştiu că ar trebui să o aibă orice om. (…)”

(Din: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

NOTE personale(trebuie suspuse dreptarului Sfintilor Parinti):

  1. NU confundati dragostea adevarata fata de ADEVAR, fata de Dumnezeu si fata de orice frate (  vrei ca fratele tau sa se mantuiasca prin cunostiinta Adevarului ) cu iubirismul lumesc prin care faci concesii ce tin de credinta de dragul ‘pacii’ , luand astfel si tu cale pierzaniei „Cel ce rătaceste în dogmatică neapărat va rătăci şi în viaţa lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată si în una şi în cealaltă, şi că greşind în una, numaidecât va greşi şi în cealaltă”.
  2. NU confundati intreruperea pomenirii unui ierarh NUMAI din  MOTIV DE EREZIE ( cu scop de ingradire si atragere a atentiei celui cazut ca este in erezie-de atentionare din dragoste adevarata -punctul 1 – altfel isi pierde sufletul daca va continua astfel  si le va pierde si pe sufletele celor pastoriti) ,intrerupere de pomenire  DOAR PINA LA LEPADAREA DE EREZIE – CAND SE REIA COMUNIUNEA , intrerupere CE TINE BISERICA SA NU ALUNECE IN EREZIA IERARHULUI(DECI TINE BISERICA IN ADEVAR si acest fapt NU este schisma) cu orice alt fel de rupere pentru orice alt motiv decat erezia care ESTE SCHISMA.asa spun canoanele Sfintilor Parinti . Insa cand e momentul oportun sa intrerupem pomenirea sau cat timp sa asteptam doar doar se vor indrepta ierarhii? este foarte foarte greu de spus.Pentru raspuns la aceasta intrebare avem nevoie de sfinti parinti in viata dar oare unde ii mai gasim? ce putem noi face este sa luam aminte ca cele semnate in Creta nu sunt tocmai ortodoxe(cum au facut publice si Bisericile Ortodoxe ale Bulgariei si Georgiei si altii) , sa marturisim acest lucru sa stie si fratii nostrii sa nu cada in inselarea de a crede ca lucrurile sunt roz si sa ne rugam pentru indreptarea lucrurilor – sa fim cu luare aminte daca nu cumva ne vor obliga sa acceptam cele semnate si astfel sa ne facem partasi cu cei cu credinta stramba?!!!. Si sa luam  aminte la exemplele sfintilor precum Sfantul Sava (http://www.manastirea-amd.ro/parintele-sava-fost-staret-la-manastirea-athonita-esfigmenu-catre-cei-care-pomenesc-patriarhul-eretic-bartolomeu-va-inselati-tare.html) si a apostolului neamului – parintele Iustin Parvu :A gresit oare Parintele Justin cand a “tolerat” schismele si ereziile preotilor din Ardeal si Banat, primindu-i ca frati ortodocsi, desi erau tradatori ai Ortodoxiei? A gresit oare Parintele Justin ca nu l-a dat anatemei pe Pr. Prof. Vasile Mihoc pentru generatiile de preoti de care si-a batut joc? Poate astazi nu ar mai fi propovaduit ecumenismul cretan in Biserica…

    Nu, sa nu fie. Sfintii Parinti aveau o alta lucrare, cea a discernamantului, vazuta doar la UNII dintre anti-ecumenistii de astazi.

    Cea a mustrarii care se impleteste cu intristarea. Cea a dreptatii care se tine de mana cu mila. Da, Sfintii anatemizau ereticii, dupa ce zeci de ani au plans si s-au rugat pentru dansii, le-au trimis epistole, iar cand ereticii anatemizati se intorceau la credinta, erau primiti ca fratii.

    Sfintii nu fugeau din Biserica prin case particulare pentru a-si pastra neintinata propria credinta. Era taman invers. Sfintii paraseau pustia pentru lupta fatisa, cand Biserica era vatamata de eres. Nu propovaduiau propria ortodoxie, ci cea a sobornicitatii. Mustrau erezia pe fata, dar nu osandeau ereticii cu o inima lipsita de cea mai adanca mila.

    Sa privim cu atentie la parintii duhovnicesti din Athos si Grecia, care se regrupeaza impotriva sinodului cretan, fara a-si anatematiza ierarhii. IPS Ieremia al Gortinei da anatemei pe papa francisc, condamna ecumenismul, dar n-a dat inca anatemei pe nici un ierarh grec care a semnat la Creta, nici chiar pe Patriarhul Bartolomeu, care este evident, ereziarh.
    http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/10/08/mitropolitul-ieremia-de-gortina-anatematizeaza-panerezia-ecumenismului-semnata-de-tradatorii-ortodoxiei-participanti-la-adunarea-din-creta/

    Fara a-si anatematiza ierarhii, Parintele athonit Ierom. Sava de la M-rea Marea Lavra, vorbeste de un alt sinod care să condamne acest sinod eretic de la Creta, precum si de faptul ca putem merge la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii eretici, pana cand vor fi condamnati de un nou Sinod.

    Si stilistii, si mateitii si ceilalti ca dansii, au dorit sa pastreze propria credinta curata, dar cautand exclusiv adevarul, au pierdut harul, ajungand sa lupte impotriva ecumenismului DIN AFARA Bisericii. Singur adevarul, fara dragoste, naste schisme. Singura iubirea, fara adevar, zamisleste ecumenisme.

    Aceste doua aripi, adevarul si mila, acrivia si iconomia, ne vor ajuta sa deosebim ortodox, caderile altora, de ispitele noastre.

un subiect delicat care pe mine unul ma TULBURA si ma depaseste si necesita multa rugaciune. pot usor sminti cu gandurile mele pe altii si voi incerca sa fiu cat se poate de rezervat – nu luati de bune notele mele personale ci rugati-va bunului Dumnezeu si Maicii Sale , fratilor si surorilor ca fara Dumnezeu nu putem nimic .insa sa avem ochii deschisi la ce se intampla in jurul nostru cu credinta noastra, cu neamul nostru sa nu ne ia prin surprindere si sa nu putem reactiona.Doamne ajuta!iertati-ma!!!

 

Anunțuri

2 gânduri despre „Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA

  1. Sfântul Apostol Pavel dă dreptul la aceasta – spre a mustra pe cei care greşesc – nu tuturora, ci doar oamenilor duhovniceşti, procedând în aceste cazuri cu foarte mare luare-aminte: Fraţilor, – scrie el – chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti indreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită! (Gal. 6, l). Marele Apostol are dreptate pe deplin. Căci care va fi folosul dacă dorim să ajutăm altuia să iasă din ispită şi noi înşine cădem într-o şi mai mare ispită?

  2. Astăzi o mulţime de creştini nu fac deosebirea între mustrare şi osândire. Ei socotesc şi una, şi cealaltă ca pe un lucru pozitiv, dacă se săvârşeşte în numele adevărului şi al dreptăţii. La aceasta poate să ajute adesea, prin comparaţie, identificarea osândirii cu darea în vileag. Insă, şi de ar fi limpede la chip, o asemenea identificare este de neîngăduit. Ea este în contradicţie cu Evanghelia şi cu legile vieţii duhovniceşti.

    Fericitul Teofilact scrie: „Domnul opreşte să osândim (vezi Mt. 7, 1), dar nu să spunem lucrurilor pe nume (vezi Mt. l8, l5), căci a spune lucrurilor pe nume aduce folos, dar osândirea este ofensatoare şi înjositoare, mai cu seamă în cazul în care cineva încărcat el însuşi cu grele păcate huleşte pe alţii şi-i osândeşte pe aceia care au mult mai puţine păcate”.

    Ce este în fapt mustrarea şi ce este osândirea?

    A mustra înseamnă îndreptarea frăţească a atenţiei aproapelui asupra unora din păcatele lui şi purtarea de grijă iubitoare pentru îndreptarea sa. însă osândirea este căutarea plină de răutate a unui motiv de a necinsti pe aproapele şi batjocorirea răutăcioasă a slăbiciunilor lui. Acela care mustră cu dragoste pe aproapele său duce el însuşi cu stăruinţă o viaţă virtuoasă şi năzuieşte să întoarcă spre aceasta şi pe fratele său care greşeşte. Dar cel ce osândeşte ca judecător, care a rupt-o cu virtutea, împins de diavolul, se străduieşte ca şi pe altul să-l îndepărteze de aceasta. Hristos a oprit osândirea prin cuvintele: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Mt. 7,1) şi în acelaşi timp a îngăduit şi chiar a dispus mustrarea frăţească, spunând: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur! (Mt. 18,15).

    Prin urmare, osândirea este interzisă, fiind o manifestare păcătoasă, o critică plină de mânie, ce se naşte adesea din răutate şi din ură, adesea din tainică vrajbă şi pizmă, adesea din mândrie ori din orgoliul rănit. In timpul unei asemenea critici, inima plină de păcat a celui ce osândeşte încearcă o oarecare dulceaţă satanică foarte fină din necin-stirea aproapelui.

    Mustrarea frăţească nu are nimic în comun însă cu asemenea josnice simţăminte. Aceasta nu năzuieşte să necăjească pe aproapele, nici cu răutate să-l demaşte înaintea altora, cu scopul de a-i împinge şi pe aceia să-l osândească. Creştinul care dojeneşte simte o durere datorită faptului că relaţiile au ajuns rele între el şi aproapele. Lui îi pare rău că aproapele lui a greşit împotriva lui şi că a păcătuit faţă de propriul lui suflet. De aceea, caută motiv ca să-l câştige şi are o singură dorinţă: ca el să iasă din acel păcat.

    Cei care pun semnul egalităţii între osândire şi mustrare II arată pe Hristos ca şi cum S-ar contrazice pe Sine însuşi de vreme ce, după ei, face din două lucruri unul singur, deşi El pe unul l-a oprit, iar pe celălalt l-a îngăduit. Dar Hristos nu Se contrazice. Mântuitorul opreşte osândirea, pentru că aceasta este păcat şi naşte multe alte păcate. însă El încurajează mustrarea frăţească, pentru că, făcută în duhul evanghelic al dragostei, cu tact şi cu înţelepciune, ea poate să curme drumul păcatelor şi să ajute la desăvârşirea fratelui care a primit mustrarea.

    Osândirea şi mustrarea frăţească sunt două lucruri diametral opuse. Mustrarea frăţească are loc între patru ochi, pentru ca cel ce mustră să cruţe bunul nume al fratelui său. Dar cel ce osândeşte povesteşte şi la alţii păcatele aproapelui său şi întru toate caută să-l necinstească. Mustrarea se face pe faţă, iar osândirea de obicei când persoana nu este de faţă. Mustrarea frăţească este însoţită întotdeauna de o deosebită grijă şi delicateţe,de modestie şi de bună intenţie. Iar osândirea aproape întotdeauna este plină de mândrie, grosolană, sarcastică şi brutală. La mustrare dăm dovadă de dragoste, iar la osândire – de ură. Mustrarea urmăreşte să câştige inima celuilalt, în timp ce osândirea jigneşte, respinge, răneşte. Mustrarea caută un motiv ca să ajute fratelui să iasă din mocirla păcatului. Osândirea însă cu răutate îl apasă, ca să se afunde şi mai mult în mocirlă.

    Iată pentru ce Mântuitorul nostru a oprit cu asprime aceste manifestări diavoleşti ale osândirii, îndemnând în acelaşi timp la mustrarea cea plină de iubire. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţii – spune El şi continuă: Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău, şi iată, bârna este în ochiul tău?

    Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea (vei fi în stare) să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! (Mt. 7,1-5).

    Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte înălţătoare? Ce înseamnă bârna şi ce este paiul? Bârna din ochiul tău sunt propriile tale păcate mari, printre care, fără discuţie, este şi marele păcat al mândrei osândiri. Iar paiul din ochiul fratelui tău sunt păcatele lui. Indiferent de cum sunt ele – dacă sunt uşoare ori grele -, ţie ţi s-a poruncit să iei aminte la ele ca la un pai, în comparaţie cu propriile tale nelegiuiri şi mai cu seamă în comparaţie cu păcatul cel îndrăgit de tine – osândirea.

    Unii pot să se împotrivească la aceste judecăţi şi cu iritare să replice: „Cum să nu-l osândesc pe acel ticălos? El săvârşeşte atâtea şi atâtea mârşăvii!” Iar alţii vor spune: „Poate oare osândirea să fie socotită ca păcat mai mare decât păcatul uciderii de pildă, de vreme ce eu, condus de simţăminte morale, osândesc?”

    Aici este problema, căci învăţătorul nostru Ceresc ne învaţă să luăm aminte la păcatul nostru (osândirea) ca la un păcat mai mare decât păcatele tuturor celor păcătoşi, indiferent de starea lor păcătoasă obiectivă. Simţământul nostru moral, care aleargă să se tulbure de păcatele străine şi să le judece sub acoperământul unei oarecare râvne după bine, se arată nedesăvârşit. El vede paiul din ochiul străin, însă este nepăsător faţă de bârna din propriul său ochi, adică este orb faţă de starea lui de păcat. Tocmai aceasta lămureşte Mântuitorul prin cuvintele: De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Iată, această nesimţire a stării noastre de păcat şi această neconştientizare a osândirii ca bârnă mărturisesc despre neputinţa simţă-mântului nostru moral de a cântări cu dreptate lucrurile. Noi nu suntem buni să fim judecători. De aceea nu trebuie să osândim! Cel ce osândeşte se afundă şi mai mult în păcat. El îngrămădeşte deasupra celorlalte păcate ale sale păcatul de moarte al osândirii şi se supune celei mai aspre judecăţi dumnezeieşti, după cum este spus: Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura! (Mt. 7, 2).

    Ca să ne conducă spre virtute, Hris-tos, Acest Pedagog dumnezeiesc, ne prinde în mrejele propriilor noastre foloase duhovniceşti. E ca şi cum ar spune El: „Oamenii Mei, voi fără tăgadă veţi sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Oare doriţi să fiţi judecaţi fără milă şi să fiţi osândiţi la veşnicele chinuri? Atunci chiar veţi fi judecaţi fără milă, pentru păcatele omeneşti. însă dacă însetaţi să primiţi dumnezeiasca milă, arătaţi aceeaşi milă către aproapele vostru! Căci cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. Neîndurarea voastră către alţii se va vărsa asupra capetelor voastre. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iac. 2,13). De aceea, nu fiţi nemiloşi către voi înşivă, arătând asprime către alţii! Arătaţi bunătate şi îndurare către sufletele voastre prin iertarea păcatelor altora!”

    Şi, de fapt, pentru ce trebuie să-i judeci pe semenii tăi pentru păcatele lor? Aceste păcate nu-ţi apasă conştiinţa ta, tu niciodată nu vei răspunde pentru ele. Ele sunt departe de tine, însă propriile tale păcate, care ţi-au încărcat conştiinţa, care ţi-au întinat inima şi au izgonit pe Sfântul Duh din sufletul tău, te vor pierde. Pentru acestea, nimeni altul în afară de tine nu va răspunde înaintea lui Dumnezeu!

    Tu doreşti totuşi să-l ajuţi pe fratele tău să scape de paiul din ochiul său? Foarte bine! Cine însă doreşte să atragă atenţia fratelui său, acela trebuie mai întâi să se pregătească pentru acest lucru important şi plăcut lui Dumnezeu, prin curăţirea inimii sale de păcate, prin pocăinţă şi printr-o rugăciune plină de zdrobire, Dumnezeu să-i ajute să fie săvârşită cu dragoste mustrarea la care s-a gândit. Căci cel ce nu se pregăteşte în prealabil, cel ce nu îndepărtează bârna păcatelor sale din ochiul său şi nu se umple cu simţăminte bune, cu dragoste şi milă către fratele care a greşit, acela riscă să prefacă mustrarea în osândire. Şi atunci rezultatele vor fi înfiorătoare, atât pentru cel ce osândeşte, cât şi pentru cel care mustră. Căci propriile noastre păcate necurăţite, această bârnă din ochi, face pe om orb, brutal, rău, lipsit de răbdare – într-un cuvânt nevrednic să se numească vindecător. Şi dacă lucrurile stau astfel, cum va îndrăzni el în orbirea sa să caute în ochiul fratelui său?!.

    Tocmai aceasta observăm permanent în viaţă. Unii creştini deprinşi să osândească, în orbirea lor duhovnicească, cred că arată râvnă după legea lui Dumnezeu când aproapele greşeşte. Insă, pentru că ei înşişi sunt plini de păcate, nu reuşesc să înţelepţească plini de pace pe fratele care păcătuieşte. Dorind să-l mustre, în chip nemilos se aruncă împotriva lui şi cu răutate îl amărăsc. Şi rezultă de aici că ei însetează nu numai să-l îndrepte pe fratele lor, cât mai cu seamă să-şi mulţumească patima mâniei lor. O asemenea „înţelepţire” zădărnicind-o, Sfântul Apostol Iacob spune: Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iac. l, 20). Iar Sfântul Antonie cel Mare învaţă în chip minunat: „Nu trebuie să ne mâniem faţă de cei care ne greşesc, deşi faptele lor ar merita certare. Cei răi trebuie să fie pedepsiţi doar cu binele şi doar cu dreptatea, ci nu ca mulţumire a propriei noastre mânii”.

    Alţi creştini încep cu cea mai sinceră dorinţă şi cu dragoste să îndrepte pe aproapele lor, însă pe neaşteptate ei sfârşesc mustrarea cu mânie, din pricina rezistenţei întâmpinate. Mustrările lor adesea se transformă în osândire, încep cu bun simţ sfaturile lor către cel ce greşeşte. Insă, îndată ce acela începe să grăiască împotrivă, să se apere, să obiecteze, ei se supără, încep să se enerveze şi continuă mustrarea cu tonul deja ridicat. Cel ce este mustrat ridică de asemenea tonul şi trece repede de la năvalnica îndreptăţire de sine către simţământul insultei, iar din simţământul insultei către mânie. Iar această mânie se transmite celui care îndreaptă. Şi, iată, mustrarea frăţească se preface într-o ceartă aprinsă.

    Cum trebuie să procedăm în asemenea cazuri, ca să fugim de păcat? Dacă simţim întru noi iritare, trebuie să curmăm mustrarea, oferindu-i purtării de grijă dumnezeieşti îndreptarea fratelui.

    Avva Dorotei scrie: „Când fratele tău ţi se împotriveşte, înfrânează-ţi limba, ca să nu spui nimic cu mânie., deplânge-l, ca nu cumva diavolul care l-a rănit prin săgeata manierii să-l ia prizonier şi să-l omoare prin pomenirea de rău, ca nu cumva astfel, din neatenţia noastră, să piară sufletul său pentru care a murit Hristos.” Părinţii spun: „Dacă tu, mustrând pe altul, eşti atras de mânie, prin aceasta îţi mulţumeşti propria ta patimă. Dar niciun om înţelept nu-şi dărâmă casa lui, chipurile, ca să înalţe casă aproapelui său”. Dacă iritarea dintre voi continuă, sileşte-ţi inima ta să se roage astfel: „Dumnezeule milostive şi iubitorule de oameni., vino acum şi ajută neputinţei noastre şi precum odinioară ai îmblânzit marea tulburată, astfel şi în acest ceas împacă inimile noastre tulburate, ca să nu ne pierzi şi să ajungem amândoi morţi în păcat., căci, iată, candelele noastre se sting din pricina puţinului nostru untdelemn!” (adică din pricina îndurării noastre către aproapele – n.n). După această rugăciune, când inima ta se îmblânzeşte, poţi din nou cu înţelepciune şi smerenie, după porunca Apostolului, să mustri, să cerţi, să lecuieşti şi să dai învăţătură fratelui tău (vezi II Tim. 4, 2), ca unui mădular neputincios. Atunci fratele tău, dacă îşi dă seama de milostivirea sa, va primi cu credinţă învăţătura ta, iar tu prin pacea ta îi vei umple de pace şi inima lui.”

    Osândirea, după cum vedem, nu lecuieşte, ci aduce şi mai mult boală; nu scoate firul de pai, ci însângerează ochiul. Nu îndreaptă pe fratele ce greşeşte, ci îl înrăieşte. Rănit dureros în mândria lui, acesta fierbe, se umple de răutate împotriva celui ce-şi ia rangul de judecător cu de la sine putere şi atâta multă cuprinde inima lui, încât nici nu mai doreşte să-l vadă, nici să-l mai audă.

    Sfântul Apostol Pavel dă dreptul la aceasta – spre a mustra pe cei care greşesc – nu tuturora, ci doar oamenilor duhovniceşti, procedând în aceste cazuri cu foarte mare luare-aminte: Fraţilor, – scrie el – chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti indreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită! (Gal. 6, l). Marele Apostol are dreptate pe deplin. Căci care va fi folosul dacă dorim să ajutăm altuia să iasă din ispită şi noi înşine cădem într-o şi mai mare ispită?

    Osândirea îşi arată starea ei vicioasă prin înrudirea cu cele mai grele păcate posibile: mândria, răutatea, pizma, ura.
    Arhim. Serafim Alexiev Arhim

    Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia

Exprimati-va pararea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s