Ne vorbeste Parintele Serafim (Rose)

Ne vorbeste Parintele Serafim (Rose)

Extrase din scrierile sale

„Un om ce nu apartine acestei lumi”
Ieromonahul Serafim Rose, co-fondator si co-editor al periodicului „Orthodox Word” („Cuvantul Ortodox”) si co-fondator al Fratiei Sf. Gherman al Alaskai si al Manastirii din Platina, California, a adormit intru Domnul pe 2 septembrie 1982. Nascut in 1934, in California, a crescut intr-o familie tipica de protestanti americani. A absolvit cursurile colegiului Pomona din zona Los Angeles-ului, iar mai apoi si-a dat master-ul in limba chineza (dialectul mandarin) la Universitatea Californiei din Berkeley.

A intalnit pentru intaia oara ortodoxia ca urmare a prelegerii proaspatului absolvent al seminarului din Jordanville, Gleb (staretul Gherman) Podmoşenski, in 1961. In 1963 s-a hotarat intemeierea fratiei Sf. Gherman al Alaskai, ca o nevointa misionara spre convertirea vorbitorilor de engleza, sub patronajul Fericitului Arhiepiscop Ioan (Maximovici) (+1966). Fratia a debutat cu sediul pe bld. Geary din San Francisco, situandu-se usa in usa cu Catedrala, care pe atunci se afla in constructie. „Cuvantul ortodox” a inceput sa fie publicat cu numarul pe ianuarie-februarie din 1965. Primele numere erau realizate manual, tiparite intr-o presa manipulata si alimentata de mana. Pe langa publicarea revistei, cei doi mai conduceau un atelier de icoane si o librarie. Parintele Serafim, cu surasul sau smerit si felul sau bland de a fi, se afla acolo pentru a-i intampina pe clienti si pentru a raspunde intrebarilor, raspandindu-si lumina.

In 1967, urmarindu-si planurile pe termen lung si de mare anvergura, a inceput cautarea unui loc potrivit unui schit, ca astfel sa poata fi dobandit monahismul deplin. Vladica Ioan adormind in 1966, fratia avea de acum un ocrotitor ceresc care sa-i asiste in toate dreptele lor nevointe. Dupa o cautare laborioasa prin nordul Californiei, s-a decis asupra asezarii actuale a Manastirii Sf. Gherman al Alaskai. Resedintele si tipografia au fost pregatite astfel incat mutarea de 500 de km. a fost infaptuita la sarbatoarea Adormirii din 1969. Timp de un an, cei doi membri ai fratiei au lucrat in singuratate si liniste pana sa primeasca tunderea in Schima Mica, din octombrie 1970. Mai inainte, in august 1970, Sf. Gherman al Alaskai fusese proslavit [canonizat] in Catedrala Sfintei Fecioare Bucuria celor necajiti, din San Francisco. Fratia a muncit din greu si fara odihna pentru aceasta, si spre a aduce la cunostiinta minunile savarsite de Sf. Gherman, precum si importanta sa pentru Biserica Ortodoxa, indeosebi in America.

Parintele Serafim a apartinut acelei specii rare, ascetii. Cine poate cunoaste nevointele sale? Probabil numai staretul Gherman. Dar ceilalti au fost martori. Nenumarate erau noptile in care nu i se putea capta atentia decat cu mare greutate, caci era prins in Rugaciunea lui Iisus, chiar si pe cand statea la masa. A dovedit virtuti asa cum putini oameni o pot face in vremurile noastre. A crezut in mod implicit in invatatura Parintilor ca ascultarea catre parintele si indrumatorul duhovnicesc trebuie facuta fara comentarii. Rareori si-a ingaduit sa ajunga indeajuns de tulburat incat sa se poata zice ca era manios.

Si-a cladit o mica cabana, de circa 6 x 10 picioare, pe munte, drept refugiu in fata numarului mereu in crestere al vizitatorilor. Timp de 7 ani a fost binecuvantat cu fericirea acestui refugiu, unde si-a pregatit multe din articole pentru publicare, unde s-a rugat si s-a gatit pentru parasirea lumii acesteia, in care a fost cu adevarat un strain si un calator, si pentru intrarea in patria sa cereasca. A fost hirotonit ierodiacon in ianuarie 1977 si inaltat la rangul de ieromonah in duminica Izvoratorilor-de-mir din acelasi an, astfel ca, dupa 8 ani de vietuire in pustie, el si staretul Gherman au putut savarsi Sfintele Taine.

Parintele Serafim a fost sursa de inspiratie pentru mii de oameni. A oferit unele din cele mai inspirate predici scrise vreodata in limba engleza. Povatuirea sa constanta era: „Osandeste-te. Nu-ti cauta niciodata indreptatiri. Daca trebuie, sau daca crezi ca trebuie, ingaduie-ti o slabiciune, iar apoi asigura-te ca o recunosti ca fiind o slabiciune, si un pacat. Dar priveste la greselile tale si nu-ti osandi fratele!” In timpul ultimei parti a vietii sale, Parintele Serafim a insistat mai ales pe nevoia de atentie duhovniceasca (trezvie), in pregatirea luptelor ce vor veni. Se pare ca avea o constienta, o inainte-cunoastere a vremurilor apocaliptice ce ne asteapta. Mesajul sau a fost transmis in extrem de cunoscuta fraza: „E mult mai tarziu decat iti inchipui”.

Scriind atat in rusa cat si in engleza, Parintele Serafim a reusit sa produca un suvoi de articole si carti intr-o perioada relativ scurta de timp – doar 17 ani – acoperind fiecare tema imaginabila de interes si importanta pentru cititorul ortodox, incluzand vietile sfintilor, Dumnezeiestile slujbe, probleme contemporane si teologie. De asemenea, a tradus nenumarate lucrari, facandu-le disponibile in engleza pentru prima data – un serviciu nemasurat facut crestinilor ortodocsi vorbitori de limba engleza.

Parintele Serafim a realizat, intru slava lui Dumnezeu si spre raspandirea crestinismului ortodox, mai mult decat orice alta persoana nascuta pe continentul american. Fie ca Dumnezeu sa il odihneasca impreuna cu sfintii Sai, acolo unde lumina fetei Sale il va vizita. Si fie ca pomenirea sa sa fie vesnica!

Monah-rasofor Lavrentie
(Intaiul fiu duhovnicesc al par. Serafim)

* * *

Viata ascetica a Parintelui Serafim Rose
[Un sfant al vremilor noastre]

Am avut privilegiul sa il cunosc din 1966, in perioada adormirii Sfantului Arhiepiscop Ioan Maximovici, parintele sau duhovnicesc. Parintele Serafim era mirean la acea data – nu avea nici macar faimoasa barba a anilor sai de pe urma, inca – iar apoi a devenit citet in Catedrala, la scurta vreme dupa ce l-am intalnit prima oara. Nu cunosc care era Pravila sa, nici cat de multe metanii facea. Nu a vorbit niciodata despre aceasta. Era un om foarte retras. Dar eu si ceilalti care i-au fost apropiati stiu ca rostea Rugaciunea [lui Iisus] neincetat si ca probabil in ultimii sai ani a fost pe deplin isihast. Nu l-am vazut niciodata fara o metaniera miscandu-i-se printre degete.

Era de un calm si o pace desavarsita, in toata vremea. Niciodata nu l-am vazut manios sau tulburat de ceva (si l-am vazut in multe imprejurari de-a lungul anilor), si o singura data l-am vazut razand. Si totusi nu era nici amar sau posomorat. Doar foarte „asezat”. Nu era indeosebi un extrovertit, dar intotdeauna lua parte in mod „firesc” la ceea ce se petrecea, desi nu domina o conversatie. Vocea sa era foarte tacuta; trebuia sa asculti cu atentie pentru a-l auzi, iar timbrul sau muzical era de tenor.

Atat pe cat cunosc, tinea doar postul monahal obisnuit, care include Postul Ingerilor din zilele de luni. Am luat parte la nenumarate mese de-a lungul anilor, la manastire. Manca intotdeauna tot se gasea in farfuria sa, dar niciodata nu se intindea spre a servi un supliment. Desigur ca nu manca niciodata intre mese, si a urmat intotdeauna practica monahala de a nu tine mancare in chilie. Uneori, pe cand se afla singur in manastire (un fapt intamplat adesea), sarea peste mese, dar aceasta probabil ca este legat mai mult de faptul ca era un „profesor distrat” decat de vreo practica ascetica. In casa mea manca obisnuit, fara a se abtine, dar si fara a lua suplimente. L-am intrebat odata daca are vreun fel de mancare preferat, si mi-a raspuns ca nu. Cand i-am intrebat pe ceilalti calugari, mi-au spus ca nu au nici cea mai mica ideea de vreo mancare preferata a lui, si ca nu vorbea niciodata despre mancare.

Ca un exercitiu ascetic, insa, purta un fular de lana extrem de greu si de aspru, in jurul gatului, sub dulama, chiar si pe vremea cea mai calduroasa. Nu am stiut despre aceasta pana in ultimii sai ani, cand, la un moment dat, razbatea deasupra gulerului dulamei sale. Cand i-am intrebat pe ceilalti calugari despre aceasta, mi-au spus ca este o nevointa ascetica – precum o haina de par. Totusi, simtea ca nevointele ascetice neobisnuite sau remarcabile nu erau pentru vremile noastre. Spunea ca doar faptul de a fi un crestin ortodox bun, decent si evlavios era deja o „nevointa ascetica” imensa! Asa ca nu a dat niciodata binecuvantare vreunui copil al sau duhovnicesc sa depaseasca randuielile obisnuite de postire ale Bisericii, ca si Rugaciunile de Dimineata si de Seara din cartea de rugaciuni. Mi-a ingaduit mie, la acea vreme, sa rostesc Rugaciunea [lui Iisus] nu mai mult de jumatate de ora pe zi, si nu mi-a dat sa fac metanii (cu exceptia celor din timpul slujbelor de peste saptamana si din posturi) decat ca pocainta. Simtea ca mai ales convertitii au tendinta sa exagereze foarte usor si apoi sa se trezeasca cu ceea ce el numea „indigestie duhovniceasca”. Mai bine sa mergi foarte incet, spunea, si intotdeauna doar „din tarie in tarie”.

Parintele Serafim facea o „baie de sapun” intr-un lighean in chilia sa din cand in cand, dar intotdeauna facea un dus complet o data pe an, chiar inainte de vizita anuala la mama sa. Nu a mirosit si nu a aratat soios sau murdar niciodata. Cat priveste mentinerea „sanatatii” in alte feluri, stiu ca lua zilnic o multi-vitamina, doar din ascultare, dar altminteri nu avea nici un soi de interes in probleme de sanatate. L-am intrebat odata daca el sau manastirea au asigurare medicala. A ridicat in sus degatul sau aratator si a spus (aratand cerurile): „ACEEA este <asigurarea mea medicala>.”

Am trait una sau doua experiente ale inainte-vederii sale, cand mi-a citit efectiv mintea (sau, mai curand, mi-a citit inima), dar nu a fost un fenomen constant sau frecvent, in experienta mea. Oricum, rugaciunile sale pentru cineva erau foarte puternice, si dupa moartea sa cunosc personal cazul vindecarii extrem de dramatice a unei persoane suferind de cancer in faza terminala, in urma mijlocirii sale. In mod vadit este un om pentru vremurile noastre. Raposatul arhiepiscop Antonie al San Francisco-ului spunea ca el a fost „intaiul” podvijnik (drept-luptator) american get-beget, si prin urmare p pilda pentru noi toti. In a patruzecea zi de la adormirea sa, raposatul episcop cu viata sfanta Nectarie – care l-a cunoscut foarte bine – i-a cantat in mod spontan o „Proslavire” ca sfant – monah, astfel ca aceasta este intaia „cinstire locala” a sa. [Corpul sau a ramas moale si pastrand o frumoasa culoare aramie, in tot timpul de pana la ingropare.] Parintele Serafim a fost probabil primul carturar patristic autentic de limba engleza. Nu ar fi spus niciodata aceasta despre sine, desigur, dar este un lucru adevarat.

Parintele Alexie Young [astazi ieromonahul Ambrozie]

* * *

Scrisoarea ce urmeaza a fost scrisa de ieromonahul Serafim drept raspuns la o intrebare privind indrumarea duhovniceasca.

Drag frate in Hristos:

Salutari intru Domnul nostru Iisus Hristos! Iti multumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea a ceea ce ai scris, si voi raspunde cu aceeasi seriozitate.

Trebuie sa iti spun mai inainte de toate ca, dupa cate cunosc eu, nu mai exista in ziua de azi „stareti” – adica batrani cu adevarat purtatori de Dumnezeu (in duhul staretilor de la Optina) care te-ar putea calauzi nu prin intelepciunea lor si prin intelegerea Sfintilor Parinti, ci prin luminarea de la Duhul Sfant. Acest fel de calauzire nu este dat vremurilor noastre – si sincer, in slabiciunea, prihanirea si pacatele noastre, nu il meritam.

Vremurilor noastre le este dat un fel de viata duhovniceasca mult mai modest, pe care episcopul Ignatie Briancianinov, in excelenta sa carte Arena (o ai?), il numeste „viata dupa povatuire” – si anume, trairea potrivit poruncilor lui Dumnezeu asa cum sunt propovaduite in Sfintele Scripturi si de catre Sfintii Parinti, cu ajutorul celor ce sunt in varsta si mai experimentati. Un „staret” poate da porunci; dar un „povatuitor” da sfaturi, pe care trebuie sa le verifici in practica.

Nu cunoastem pe nimeni anume care ar putea indeosebi sa te povatuiasca in limba engleza. Daca iti este cu adevarat necesar, Dumnezeu ti-l va trimite [sfatul] dupa timpul Sau, potrivit credintei si nevoii ta, si fara sa-l cauti cu prea multa cugetare.

De vreme ce mi-ai scris, voi risca sa iti dau o vorba sau doua de povata in general, bazandu-ma pe ceea ce mi-ai spus in scrisorile tale, in urma experientei dobandite de mica noastra comunitate monahala si a lecturilor din Sfintii Parinti.

1) Invata inainte de toate sa te afli la pace cu situatia duhovniceasca care ti-a fost data, si sa te folosesti la maxim din ea. Daca situatia ta este stearpa duhovniceste, nu lasa aceasta sa te descurajeze, ci lucreaza cu mai multa tarie la ceea ce poti face pentru viata ta duhovniceasca. Deja este foarte important sa participi la Taine si la slujbele obisnuite ale bisericii. Dincolo de acestea, trebuie sa faci rugaciunile obisnuite de dimineata si de seara impreuna cu familia ta, si sa ai lecturi duhovnicesti – totul pe masura puterilor tale si a posibilitatilor ingaduite de circumstante.

2) Dintre scrierile duhovnicesti, ar trebui sa le citesti mai ales pe cele adresate celor din lume, sau „abecedarele” vietii duhovnicesti – cum sunt „Viata mea in Hristos” a Sf. Ioan de Kronstadt, „Razboiul nevazut” al Sf. Nicodim Aghioritul, Vietile Sfintilor in general, si „Arena” episcopului Ignatie Briancianinov (carte care, desi adresata incepatorilor, este potrivita si mirenilor intrucat ofera in general ABC-ul vietii duhovnicesti aplicat vremurilor moderne).

3) Pentru a ajuta la sporirea ta duhovniceasca si a-ti reaminti adevarurile duhovnicesti, ar fi bine sa tii un jurnal (carnetelele de notite ce se gasesc in papetarii sunt bune), care sa cuprinda pasaje din cartile duhovnicesti pe care le gasesti a fi deosebit de valoroase sau potrivite pentru tine, si poate comentarii proprii inspirate de lectura si cugetare, incluzand comentarii scurte ale propriilor deficiente pe care trebuie sa le indrepti. Sf. Ioan de Kronstadt a gasit acest lucru ca fiind deosebit de pretios, dupa cum se poate vedea in „Viata mea in Hristos”.

4) Nu-i critica sau nu-i judeca pe alti oameni – priveste-i pe ceilalti ca pe niste ingeri, indreptateste greselile si slabiciunile lor, si osandeste-te numai pe tine ca fiind cel mai mare pacatos. Acesta este primul pas in orice fel de viata duhovniceasca.

Iti ofer acestea spre orice ajutor ti-ar putea fi. As fi bucuros sa incerc a-ti raspunde la orice intrebari anume pe care le-ai putea avea, si mai ales despre invataturile Sfintilor Parinti, la majoritatea carora avem acces in editii de limba rusa.

Cerandu-ti rugaciunile,

Cu dragoste in Hristos,

Serafim, monahul

Publicata in Living Orthodoxy, ian.-feb. 1984

* * *

– Viata centrata in jurul sinelui si de satisfacere a propriei persoane, traita de majoritatea „crestinilor” de astazi, este atat de intruziva incat ii pecetluieste pe acestia in afara oricarei intelegeri a vietii duhovnicesti; si cand astfel de oameni incearca „viata duhovniceasca”, o fac numai ca pe un alt mod de satisfacere a propriului eul. Fapt ce poate fi vazut destul de limpede in idealurile religioase cu desavarsire false atat ale miscarii „harismatice” cat si ale diferitelor forme de „meditatie crestina”: toate promit (si ofera extrem de rapid) experienta multumirii si a pacii. Dar acesta nu este catusi de putin idealul crestin, care, decat orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un razboi si o lupta infricosatoare.

– Crestinilor ortodocsi! Tineti aproape harul pe care il aveti; nu il lasati niciodata sa devina o chestiune de obisnuinta; nu il socotiti niciodata doar dupa masurile omenesti sau nu va asteptati sa fie logic sau pe intelesul celor ce nu pot patrunde nimic din ceea ce depaseste omenescul… Fie ca toti crestinii ortodocsi sa se intareasca pentru batalia ce le sta dinainte, fara a uita vreodata ca in Hristos izbanda este deja a noastra.

Orthodoxy and the Religion of the Future (1979); traducere românească: Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, FEP – Tipografia Centrală, Cartea Moldovei, Chisinău, 1995.

* * *

– … Crestinii ortodocsi ai acestor vremuri din urma se afla cu adevarat intr-un somn duhovnicesc si au o nevoie disperata sa fie treziti de o trambita a Duhului asemenea Sfantului Simeon [Noul Teolog]. Cei ce sunt ortodocsi prin nastere si din traditie nu sunt si cei ce vor mosteni vesnica Imparatie a Cerurilor; trebuie treziti intru implinirea stiutoare a poruncilor lui Hristos si la primirea stiutoare a Sfantului Duh al lui Dumnezeu, precum atat de graitor a invatat Sfantul Simeon.

– … Pentru Sfantul Simeon, ca si pentru toti crestinii ortodocsi, teologia este viata; adevaratele „cuvinte ale lui Dumnezeu” care graiesc inimii crestinului, o ridica din trandavie si nepasare, si o insufletesc intru lupta spre Imparatia vesnica ce poate fi pregustata chiar acum, in trairea harului pe care Dumnezeu il pogoara asupra credinciosilor sai prin sfintitorul Sau Duh.

Prefata la The Sin of Adam and our Redemption: Seven Homilies by Saint Symeon the New Theologian (1979) [Pacatul lui Adam si Rascumpararea noastra: 7 omilii ale Sfantului Simeon Noul Teolog]

* * *

– Nu trebuie sa ne inselam singuri: viata pustnicilor din Tebaida Nordului ne depaseste cu mult in aceste vremuri de nemaintalnita goliciune duhovniceasca. In orice epoca, viata monastica este limitata de felul de viata care se gaseste in lume. Intr-o vreme in care viata ortodoxa cotidiana din Rusia era extrem de grea si foarte sobra, monahismul putea inflori; dar in vremurile noastre in care viata obisnuita a ajuns nefiresc de „confortabila” si perspectiva asupra lumii, chiar si a celor mai buni dintre conducatorii religiosi si intelectuali, este cutremurator de frivola, ce poate fi de asteptat mai mult decat acea „spiritualitate confortabila” pe care voci indraznete din interiorul Rusiei sovietice o reproseaza chiar si acum Apusului liber?

– Peste tot in ziua de astazi boala necredintei a patruns adanc in mintile si in mai toate inimile oamenilor. Ortodoxia noastra, chiar si cand este inca corecta pe dinafara, este cea mai saraca, cea mai firava crestinatate care a existat vreodata… Si totusi vocea Tebaidei Nordului ne cheama – poate nu sa mergem in pustie… dar cel putin sa pastram vie in inimile noastre mireasma pustiei: sa vietuim in minte si in inima cu acei barbati si acele femei ce sunt de o seama cu ingerii si sa ii avem drept cei mai adevarati prieteni ai nostri, vorbind cu ei in rugaciune; sa fim intotdeauna departe de atasamentele si pasiunile acestei vieti, chiar si cand ele se strang in jurul unor institutii sau conducatori ai bisericii; sa fim inainte de toate cetateni ai Ierusalimului Ceresc, Orasul de sus, catre care se indreapta toate nevointele noastre crestinesti, si doar apoi membri ai acestei lumi de jos, care este trecatoare.

Epilog la The Northern Thebaid (1975) [Tebaida Nordului]

* * *

– Cat despre fatalismul celor ce cred ca omul trebuie sa fie rob al „duhului vremurilor”, acesta este dezaprobat de experienta fiecarui crestin vrednic de numele sau, caci viata crestina nu este altceva decat o lupta impotriva duhului fiecarui veac, de dragul vesniciei.

– Libertatea i-a fost daruita omului pentru a-l lasa sa aleaga intre adevaratul Dumnezeu si sine, intre adevarata cale spre indumnezeire in care sinele este smerit si rastignit in viata aceasta, pentru a fi inviat si inaltat intru Dumnezeu si in vesnicie, si calea mincinoasa a indumnezeirii proprii, ce fagaduieste inaltarea in viata aceasta, dar sfarseste in prapastie. Acestea doua sunt, in cele din urma, singurele optiuni deschise libertatii omului; si pe ele au fost intemeiate cele doua Imparatii, Imparatia lui Dumnezeu si Imparatia Omului, care pot fi deosebite in aceasta viata numai cu ochiul credintei, dar vor fi despartite in viata ce va sa fie, ca Rai si Iad. Este limpede careia dintre acestea doua Imparatii ii apartin civilizatiile moderne… Vechea porunca [biblica] a lui „Tu trebuie”, spune Zarathustra [al lui Nietzsche] a devenit demodata; noua porunca este „Eu vreau”.

– Compromisul crestin in gandire si in vorba, precum si nepasarea in fapta, au deschis calea catre izbanda puterilor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Veacul actual al absurditatii este dreapta rasplata a crestinilor ce nu au reusit sa fie crestini.

– Este inutil, de fapt, mai corect, este absurd a vorbi despre reformarea societatii, despre schimbarea cursului istoriei, despre ajungerea intr-un veac dincolo de absurditate, daca nu il avem pe Hristos in inimile noastre; iar daca il avem pe Hristos in inimile noastre, nimic altceva nu mai conteaza.

“Subhumanity: The Philosophy of the Absurd” [Subumanitatea: Filosofia absurdului] in The Orthodox Word, Platina, sept.-oct. 1982

* * *

– Desi pare sa fie aproape, noi nu cunoastem vremea sfarsitului. Desi apropiata, ea se situeaza inca in viitor, iar acum, in prezent, avem doar aceeasi lupta de veacuri impotriva puterilor nevazute, impotriva lumii si impotriva patimilor noastre, pe al carei rezultat ni se va hotari soarta vesnica. Sa luptam atunci cat timp mai este inca zi, cu timpul si cu armele pe care Atotmilostivul Dumnezeul nostru ni le-a dat!

– Cu adevarat, avem cu mult mai multa nevoie, in ziua de astazi, sa ne intoarcem la originea autenticei Ortodoxii, decat a avut Sfantul Paisie! Situatia noastra este fara de nadejde! Si totusi mila Domnului nu ne paraseste, si chiar astazi se poate spune ca exista o miscare a Ortodoxiei autentice, care respinge cu luciditate indiferenta, renovationismul si apostazia fatisa ce sunt predicate de “teologii” si “ierarhii” ortodocsi de renume mondial, si care flamanzeste dupa mai mult decat ortodoxia “obisnuita” ce este neputincioasa in fata atacurilor salbatice ale unei lumi rafinata in distrugerea sufletelor.

– Multi tineri cauta in ziua de astazi un guru si sunt gata sa se inrobeasca oricarui candidat potrivit; dar vai celor care profita de acest climat al vremurilor pentru a se proclama ei insisi “stareti [batrani] purtatori de Dumnezeu” in stravechea traditie – nu fac altceva decat sa ii insele pe ceilalti si pe ei insisi.

– Vremurile noastre, inainte de toate, cheama spre nevointe smerite si tacute, cu dragoste si simpatie pentru alti luptatori pe calea vietii duhovnicesti ortodoxe si cu o hotarare profunda care nu descurajeaza din cauza atmosferei nefavorabile. Si noi, crestinii vremurilor de pe urma, suntem chemati sa lucram cu staruinta asupra noastra, sa ascultam de parintii duhovnicesti si de autoritati, sa ducem o viata ordonata cu cel putin un minim de disciplina duhovniceasca si cu lectura regulata a literaturii duhovnicesti ortodoxe de care Sfantul Paisie a fost principalul raspunzator in a o inmana vremurilor noastre, sa ne privim pacatele si caderile proprii si sa nu ii judecam pe ceilalti. Daca facem aceasta, chiar si in vremurile noastre groaznice, putem nadajdui – din mila Domnului – la mantuirea sufletelor noastre.

„Introduction to Blessed Paisius Velichkovsky”, by Schema-monk Metrophanes [Introducere la Sfantul Paisie Velicicovski, de schimonah Mitrofan]; St Herman of Alaska Brotherhood, Platina, CA, 1976.

* * *

– Uitandu-ne la Ortodoxie, la starea ei actuala si perspectivele ei din perioada ce urmeaza, putem vedea doua aspecte diferite. Inainte de toate, este duhul lumesc atat de prezent in Bisericile Ortodoxe de astazi, ce duce la o diluare a Ortodoxiei, la o pierdere a diferentelor dintre Ortodoxie si heterodoxie. Acest duh profan a cauzat miscarea ecumenica, ce se indreapta spre apropiata unire cu Roma si cu confesiunile apusene – lucru ce se prea-poate intampla chiar in anii `80. In sine, nu va fi un eveniment spectaculos: majoritatea ortodocsilor au ajuns atat de nestiutori in credinta lor, si atat de indiferenti fata de ea, incat doar vor saluta posibilitatea de a primi impartasania intr-o biserica romana sau anglicana. Acest duh lumesc, ce pluteste „in aer” si pare natural astazi, este corespondentul religios al atmosferei ateist-agnostice ce predomina in lume.

– Care trebuie sa fie raspunsul nostru la aceasta miscare „ecumenica” lumeasca? Din fericire, episcopii nostri, ai Bisericii Ruse din afara Rusiei ne-au dat spre urmare aceasta politica: sa nu participam in miscarea ecumenica, iar mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat pe ceilalti crestini ortodocsi asupra rezultatelor dezastruoase ale caii lor ecumeniste, daca vor continua; dar, in acelasi timp, episcopii nostri au refuzat sa intrerupa toate contactele si comuniunea cu Bisericile Ortodoxe implicate in Miscarea Ecumenica, recunoscand ca aceasta este o tendinta ce nu a ajuns inca la o finalitate (Unirea cu Roma) si ca (cel putin in cazul Patriarhiei Moscovei si al celorlalte biserici de dupa Cortina de Fier) este vorba de o politica impusa Bisericii de catre autoritatile lumesti. Dar, din pricina acestei politici, Biserica noastra sufera atacuri atat dinspre stanga (de la ecumenistii ce ne acuza ca suntem „lipsiti de dragoste”, „in urma vremurilor”, si altele asemenea) cat si dinspre dreapta (de la grupari din Grecia care ne cer sa incetam comuniunea cu toate Bisericile Ortodoxe si sa le declaram lipsite de har).

– Intr-adevar, daca privim la situatia Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem vedea ca miscarea ecumenica a provocat o reactie ce a devenit deseori excesiva, si uneori aproape la fel de rea ca boala pe care cauta sa o vindece. Gruparile mai moderate ale vechilor calendaristi greci au o pozitie similara cu cea a Bisericii noastre Ruse de peste granite; dar au avut loc schisme dupa schisme intre vechii calendaristi asupra chestiunii „strictetei”. Acum cativa ani, unul din aceste grupuri a rupt comuniunea cu biserica noastra, deoarece episcopii au refuzat sa declare ca toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt lipsite de har; acest grup afirma acum ca e unicul ce poseda harul, ca este singurul ortodox. De curand, a atras niste convertiti din biserica noastra, si trebuie sa fim constienti ca aceasta atitudine este un pericol pentru unii din convertitii americani si europeni: cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.

– Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au „dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat o „boala” atunci cand este administrata fara dragoste, toleranta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de „corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.

– Vadit printre ortodocsii de astazi – si cu siguranta ne va insoti si in anii ’80 – este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumesc ce se gaseste intr-insa.

– Va exista cu siguranta o crestere a numarului convertitilor la Ortodoxie in America si Europa in deceniul ce vine, si trebuie sa ne straduim ca marturia misionara pe care le-o dam sa ajute la plamadirea nu a unor experti in litera legii, reci, calculati, „corecti”, ci a unor crestini calzi, iubitori, simpli – macar pe cat ne va ingadui aroganta noastra fire apuseana.

– Par. Dimitri [Dudko] a fost intrebat odata cu cat este mai buna religia din lumea libera fata de cea din Rusia, iar el a raspuns: Da, ei au libertate si biserici multe, dar acolo este o „spiritualitate confortabila”. In Rusia avem o cale diferita, calea suferintei ce poate zamisli roade adevarate.

– Sa ne aducem aminte de aceasta fraza atunci cand privim la firava noastra Ortodoxie din lumea libera: ne multumim sa avem biserici si cantari frumoase; ne laudam poate ca tinem posturile si calendarul bisericii, ca avem icoane „bune” si enoriasi care canta, ca dam saracilor si poate danie Bisericii? Ne incantam cu invataturi patristice si conferinte teologice inalte fara sa avem simplitatea lui Hristos in inimi? Atunci a noastra este aceasta „spiritualitate confortabila”, si nu vom obtine roadele duhovnicesti ce vor fi aratate de cei lipsiti de aceste „conforturi”, cei ce patimesc profund si lupta pentru Hristos. In acest duh ar trebui sa vorbim despre Biserica suferinda din Rusia si sa asezam cele exterioare apartinand cultului Bisericii, la locul ce li se cuvine.

– Misiunea noastra cea mai importanta, poate, este luminarea crestina proprie, precum si a celorlalti. Trebuie sa inaintam mai profund in credinta noastra – nu studiind canoanele Sinoadelor Ecumenice sau tipicul (desi isi au si ele locul lor), ci cunoscand cum lucreaza Dumnezeu in vietile noastre; citind vietile celor bineplacuti lui Dumnezeu din Vechiul si Noul Testament (citim mult prea putin Vechiul Testament; este foarte instructiv); citind vietile Sfintilor si scrierile Sfintilor Parinti despre practica vietii duhovnicesti; citind despre patimirile crestinilor de astazi si din anii recenti. In tot acest proces de invatare, ochii nostri trebuie sa fie atintiti catre cerul de deasupra noastra, telul pentru care ne nevoim, si nu spre problemele si dezastrele pamantului de dedesubt.

– Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe Hristosul cel mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau „corectitudinea” ne vor da aceasta cunoastere. Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa „corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra „satisfactiilor duhovnicesti” („conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu si crestini.

„Orthodox Christians Facing the 1980’s” [Crestinii ortodocsi fata in fata cu anii ’80”] – O prelegere tinuta la Pelerinajul de vara Sf. Gherman, Platina, California, 9 august 1979

* * *

– Crestinul ortodox de astazi este coplesit sa deschida Cartea Minunilor Sfantului Grigorie si sa afle acolo acel lucru dupa care tanjeste sufletul sau in aceasta lume mecanicista, lipsita de suflet; afla acea calea crestina a mantuirii pe care o cunoaste din slujbele ortodoxe, din Vietile Sfintilor, din scrierile patristice, dar care este atat de absenta astazi, chiar si printre cei mai buni „crestini” contemporani, cei ce incep sa se intrebe daca nu cumva cineva este nebun, sau o fosila a istoriei, fiindca continua sa creada si sa simta asa cum a crezut si a simtit Biserica dintotdeauna. Una este a recunoaste adevarul intelectual al crestinismului ortodox; dar cum il poate trai cineva, atunci cand se gaseste intr-o asemenea nepotrivire cu vremurile? Iar apoi acel cineva il citeste pe Sfantul Grigorie si afla ca tot acest adevar ortodox este profund normal, ca societati intregi erau odata intemeiate pe el, ca [astazi] este necredinta si crestinism „renovat”, care sunt profund anormale, si nu crestinism ortodox, fiind mostenirea si creatia Apusului insusi care este pustiit de mult timp, de pe vremea cand s-a despartit de una si singura Biserica a lui Hristos, pierzand astfel cheia catre „taina” care nedumereste carturarii moderni – „secretul” adevaratului crestinism, care trebuie abordat cu o inima ravnitoare si credincioasa, si nu cu detasarea rece a necredintei moderne, ce nu este fireasca omului, ci este o anomalie a istoriei.

Introducere la „Vita Patrum” a Sfantului Grigorie din Tours, 1988

* * *

– Nu trebuie sa ne izolam in mod artificial de realitatile lumii de astazi; mai degraba, trebuie sa invatam a folosi cele mai bune lucruri pe care ni le ofera lumea, caci tot ceea ce este bun in lume – daca suntem indeajuns de intelepti ca sa vedem – arata catre Dumnezeu, si trebuie sa folosim aceasta. Prea multi oameni cad in greseala marginirii Ortodoxiei la slujbele bisericii, la rugaciuni si la lectura ocazionala a unei carti duhovnicesti. Adevarata ortodoxie, insa, cere o daruire care implica fiecare aspect al vietilor noastre. Cineva ori este ortodox tot timpul, in fiecare zi, in fiecare moment al vietii – ori nu este nicidecum cu adevarat ortodox. De aceasta, trebuie sa ne dezvoltam o perspectiva ortodoxa asupra lumii si sa traim potrivit ei.”

„Living an Orthodox World-View” [„Trairea unei perspective ortodoxe asupra lumii”], o prelegere tinuta la Pelerinajul de vara Sf. Gherman, Platina, California, august 1979; publicata in „Orthodox America”, aug.-sept. 1982

* * *

Este de o importanta vitala ca vocea Ortodoxiei sa fie una adevarata, adica patristica. Din nefericire, se intampla uneori, indeosebi in focul disputei, ca pozitii fundamental Ortodoxe sa fie exagerate de o parte, si intelese gresit de cealalta, si astfel o impresie cu totul inselatoare se creeaza in unele minti ca cauza adevaratei Ortodoxii astazi este un fel de „extremism”, un fel de „replica de extrema-dreapta” la cursul de „aripa-stanga” urmat de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. O astfel de viziune politica a luptei pentru Ortodoxie este complet falsa. Aceasta lupta, din contra, are forma unei intoarceri la calea moderatiei, a intelegerii intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.

Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii.” Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) – Conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata”:

„Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare – atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari.” Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”: „Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).

Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” a Ortodoxiei de astazi este o intelegere intre extremele reformismului si ecumenismului pe de o parte, si a „ravnei, dar fara cunostiinta” (Romani 10,2) pe de alta. Ortodoxia nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta.

„The Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy” [„Calea imparateasca”]; publicat in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), 143-149

* * *

Nu te increde prea mult mintii tale; gandirea trebuie rafinata prin suferinta, caci altfel nu va rezista incercarii acestor vremuri crude.

Desigur, intotdeauna o persoana poate „gresi” chiar si cu o constiinta limpede! Dar chiar si aceasta nu e o greseala fatala atat timp cat mintea si inima acelei persoane raman deschise si acea persoana pastreaza lucrurile dintai in cele dintai.

Ce nevoie mare are ortodoxia noastra americana de mai multa inima si nu de atat de multa minte! Nu cunosc nici o solutie pentru aceasta, in afara de mai multa rugaciune si educatia de baza, din surse ortodoxe.

Crestinii ortodocsi, inconjurati si innotand deja intr-o mare de filosofie si practica umanist-lumeasca, trebuie sa faca tot ceea ce este posibil ca sa-si faureasca propriile insule, in aceasta mare de ganduri si practici indreptate catre Dumnezeu, apartinand lumii celeilalte.

Inainte de toate, fie ca sa sporim cu totii in intelegere duhovniceasca, nu in intelegere „rationala” – care ma tem ca este vesnica boala a noastra, a tuturor bietilor convertiti!

… cele doua parti citeaza canoane inainte si inapoi, cand ceea ce lipseste este dragostea si intelegerea – si imi dau seama ca aceasta afirmatie ar fi putut veni direct din gura unui ecumenist, ceea ce arata doar cat de dificila a devenit calea adevaratei ortodoxii in zilele noastre.

Cerule! Ce se intampla cu oamenii? Cat de usor este tras cineva de la calea slujirii lui Dumnezeu in tot felul de factiuni, invidii si incercari de razbunare.

Cat de multa nadejde este pentru cei ce nu se incred lor prea mult si nu ii critica peste masura pe ceilalti! Si cat de putina nadejde este pentru cei ce fac altminteri!

…incercarile psihologice ale vietuitorilor din vremurile de pe urma vor egala incercarile fizice ale mucenicilor. Dar pentru a rezista acestor incercari trebuie sa traim in alta lume.

Ma gandesc… la generatia in varsta care acum e aproape dusa, si vreau sa-i plang pe tinerii stie-tot care nu au inteles nimic. Dar intelegerea vine numai prin suferinta adevarata, si cat de multi pot face aceasta?

Trebuie sa fim deschisi, mai degraba decat opaci, referitor la Patriarhia Moscovei. Intreaga disputa a ecumenismului si a apostaziei nu poate fi asezata pur si simplu la nivelul canonic-dogmatic-formal, ci trebuie privita mai intai duhovniceste!

Este evident ca „ravna pentru Dumnezeu, dar fara cunostinta” [Romani 10,2] devine o problema oarecum ingrijoratoare pentru Mitropolitul [Filaret] si pentru multi din episcopii nostri, si mi-e teama ca solutia, daca este vreuna, nu va fi usoara. Cred ca calitatea necesara este o anume smerenie profunda a mintii care ii da putinta cuiva sa accepte alte feluri de a privi lucrurile, alte accente, ca fiind la fel de ortodoxe precum proprii.

Incearca sa tii minte ca intreaga lucrarea crestina este locala – aici si acum, intre mine, Dumnezeu si cel de langa mine.

Ai un carnetel in care sa notezi citate din Sfintii Parinti, in timpul lecturilor tale? Ai intotdeauna o carte a Sfintilor Parinti pe care sa o citesti si la care sa te poti intoarce intr-un moment de tristete? Incepe acum – este esential!

In aceste vremuri, cineva nu poate fi crestin cu jumatate de inima, ci fie in intregime, fie deloc.

„Letters from Father Seraphim” [Scrisori de la Parintele Serafim – Din corespondenta de 12 ani a ieromonahului Seraphim (Rose) cu parintele Alexey Young] – 2001

* * * * * * *

Traducerea de Radu Hagiu

Anunțuri

Exprimati-va pararea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s