ADRIAN CACOVEAN – „De fiecare dată când i-am cerut ceva lui Dumnezeu, mi-a dat”

 

ADRIAN CACOVEAN - "De fiecare dată când i-am cerut ceva lui Dumnezeu, mi-a dat"Sânul lui Avram – frescă din sec. XVIII

Călătorie în lumea de dincolo

E medic şi nu orice medic, ci doctor în ştiin­ţe medicale, specializat în chirurgie cardiovasculară. Cu toată pregătirea sa academică de vârf, atunci când îţi vorbeşte de Dum­nezeu uiţi că eşti într-un cabinet medical şi te crezi în chilia unui călugăr. Domnul doctor Adrian Ca­co­vean are o credinţă puternică, aş zice de nezdrun­cinat, pe care şi-o vădeşte oriunde, fără obişnuita re­­zervă care îi caracterizează pe mulţi dintre in­te­lectuali. Dar nu a fost dintot­dea­u­na aşa. Hris­tos l-a purtat pe ma­rea fră­mân­tată a vieţii, dăruin­du-i câteva în­cercări care l-au apro­piat mult de bi­serică. Ultima a fost şi cea mai mare, petrecută acum trei ani, când a trecut prin experienţa morţii clinice. A călă­to­rit în lumea de din­colo, a cunoscut lumina raiu­lui şi ră­cea­la iadului, iar acum, în preajma Sfin­telor Paşti, s-a hotărât să ne vor­bească despre ele.

Marile încercări

– Domnule doctor, de când vă ştiu, sunteţi un om cu o credinţă fer­mă şi clară, fără îndoieli. Cum aţi ajuns la certitudinea asta, în pofida meseriei atât de „realiste” pe care o faceţi?

– Nu mă ţin a fi un om foarte cre­dincios, pentru că ştiu că dacă aş avea cu adevărat credinţă, nici n-ar mai trebui să le prescriu bolna­vilor tratamente. Le-aş zice doar ca Apostolii – „Ridică-ţi patul şi umblă”! Asta e adevărata cre­dinţă! Am însă nişte certitudini şi îmi este clar când o iau pe drumul greşit. Întotdeauna am crezut că există Dumnezeu, viaţă de apoi, nu am avut nicio­dată un episod de ateism, de luptă cu Dumnezeu, dar am avut episoade de neglijare a credinţei, de ignorare. Eu am crescut într-o familie cu preoţi, şi pe linia tatălui, şi pe linia mamei, preoţi pe care nu i-am cunoscut, fiind decedaţi când m-am născut eu. Dar cel mai credincios din familie pe care l-am cunoscut a fost moşul meu, bunicul din partea tatălui, care era un om foarte evlavios – mergea la biserică în fiecare duminică, ţinea toate posturile, se spovedea, se împărtăşea, nu înjura, nu l-a văzut nimeni certându-se cu cineva, nici în casă, cu bunica. Era un om cu o viaţă extrem de echilibrată. Nu a băut niciodată mai mult de un pahar cu vin la masă – şi nu la toate mesele, ci doar la masa de seară. Pe el nu l-a văzut nimeni să se clatine vreo­dată. De aceea, moşul meu nu a ştiut ce înseamnă boala, nici măcar durerea de cap! La 95 de ani, când a murit, s-a stins de bătrâneţe. Bunicul a fost mo­delul cel mai credincios din familie, deşi pe mine, băiat de oraş (m-am născut la Sibiu), nu mă im­presiona foarte tare credinţa lui, ziceam că e un fixism ţărănesc. Cu toate acestea, m-a influenţat destul cât să nu contest niciodată existenţa lui Dum­nezeu.

– Când aţi avut prima dată nevoie de ajutorul lui?

ADRIAN CACOVEAN - Dr. Adrian Cacovean

– Era prin 1994, eram medic de SMURD, în Sibiu, aveam un copil mic, mun­ceam enorm, dar o duceam foar­te rău, cu salariul de atunci nu puteam să îmi întreţin familia. Lucram pe Salvare, aveam şi gărzi, dar tot nu îmi ajungeau banii, încât să suport o chirie şi toate cheltuielile aferente unei familii, lucru care mi se părea inacceptabil. Aş fi avut nevoie de un salariu cel puţin dublu ca să mă descurc. Atunci am zis să îmi schimb specializarea, să fac o disciplină mai căutată şi mai bine plătită, văzusem eu că se câştigă bine dacă eşti chirurg cardiovascular. Şi atunci am dat la rezidenţiat la Bucureşti, la chirurgie cardio­vasculară. Am ajuns să lucrez la Fundeni, unde, bineînţeles, ca rezident nu câştigi mai nimic. M-am trezit cu o retrogradare la salariu şi la condiţiile de viaţă. Doi ani de zile am locuit într-o rezervă a spitalului. S-a întâmplat, uneori, să nu ies din incintă trei luni la rând! Eram acolo zi şi noapte, ca şi cum aş fi fost mereu de gardă, de dimineaţa până seara şi, dacă aveau nevoie, mă trezeau şi noaptea să vin să îi ajut la operaţii. Şi mă rugam lui Dum­ne­zeu şi ziceam: „Ajută-mi, Doam­ne, să iau examenul ăsta, să mă fac chirurg cardiovascular, chiar dacă o fi să dorm numai pe un pat de spital şi să mănânc numai la cantina spitalului. Oricât o fi de greu, până la urmă, să iasă om din mine şi să pot să îmi întreţin şi eu familia şi să fiu respectat pentru ceea ce fac.” Singura mea nădejde era cerul. Aici, pe pământ, nu m-a înţeles nimeni. Atunci m-am certat, practic, cu toată lumea. M-am certat cu părinţii, m-am certat cu fosta nevastă, am ajuns la divorţ, m-am certat cu cei din Sibiu, cu toată lumea m-am certat. Am trecut printr-o perioadă de stres enorm. Ştiu că mi-am făcut la un moment dat un test psihologic, cu un scor de stres, şi depăşeam de vreo 7-8 ori punctajul de la care trebuia să fi fost internat deja în spi­tal.

Spovedania din spital

ADRIAN CACOVEAN - Hristos Logosul creează Raiul – Mânăstirea Suceviţa

– Cineva v-a adus la liman?

– Dumnezeu. Am avut parte să îngrijesc la Fundeni un stareţ de la o mânăstire din Moldova. Am avut grijă de el şi am contribuit decisiv, cu homeopatia, de care mă ocupam încă de la Sibiu, la vindecarea şi întoar­cerea lui la mânăstire; a plecat viu din spital, deşi fusese grav bolnav. M-am rugat la Dumnezeu şi m-am şi plâns stareţului de necazul meu. Am ascultat de părintele, am făcut ce mi-a spus şi s-au rezolvat lucrurile foarte rapid. Cel mai important moment a fost când m-am spovedit la el. Până atunci nu o mai făcusem niciodată. A trecut mult timp, nu îmi amintesc amănunte, dar ştiu limpede că stăteam sub sutană, spuneam ce am făcut, ce nu am făcut şi apoi, după ce m-am împărtăşit, am sim­ţit o uşurare, o eliberare şi o bucurie interioară te­ri­bilă. A fost ca un fel de curăţire momentul acela. Nu au trecut 40 de zile şi s-au limpezit şi toate pro­blemele din viaţa mea. Practic, de fiecare dată când i-am cerut lui Dumnezeu ceva, am primit exact ce am cerut. Am ajuns, la un moment dat, să mă tem să îi mai cer ceva, pentru că ştiu că el îmi împlineşte cererile. Acum, de fiecare dată, îi spun: „Doamne, fă, nu după voia mea, ci cum crezi Tu că e mai bine, că eu nu ştiu ce să Îţi cer şi, decât să cer ceva greşit, să mă trezesc că se împlineşte şi ajung la mai rău, mai bine fă cum ştii Tu, că ştii mai bine ce îmi tre­buie!”

Lumea de dincolo

ADRIAN CACOVEAN - Iadul – Mânăstirea Rila, Bulgaria

– Mi-aţi povestit despre o întâmplare care v-a marcat puternic viaţa. Aţi văzut lumea de dincolo şi v-aţi întors înapoi.

– Asta s-a întâmplat acum trei ani, în februarie, 2015. Am făcut un infarct, cu două stopuri cardiace, cu moarte clinică, alternând cu comă indusă. Am simţit la început durerea aceea groaznică, cu senzaţia că se scurge viaţa din mine, ştiam că îmi scă­dea tensiunea, că inima nu mai pompa cum tre­buie. Îmi era frig, aveam transpiraţii reci şi o sen­zaţie de sufocare şi că nu mai pot face nimic, că se scurg puterile din mine, iar peste toate, teama, o frică foarte mare interioară. Îmi văzusem stopul cardiac pe EKG şi ştiam ce urmează. Ştiam că va fi o resuscitare, că pot să mă întorc sau nu, dar cu toată spaima, în momentele acelea groaznice, mi-am zis: ia să fiu eu atent, dacă tot mă duc dincolo, că dacă mă întorc, să ştiu ce să povestesc. O fac acum, prima dată. Dar să ştiţi că nu este uşor să vă explic ceea ce-am trăit. Acolo nu mai există timp şi dispare succesiunea clară a evenimentelor. Încerc, totuşi, să vă povestesc prin ce am trecut.
La început, m-am văzut undeva, pe un deal, pe unde treceam eu cu bicicleta, când mă duceam la bunici, la Sibiu. Un deal pe care mi-a apărut o staţie de navete spaţiale. Sunt nişte amintiri foarte stra­nii… Am aşteptat ca naveta aceea să plece de două ori, la primul şi la al doilea stop cardiac, practic, momentele de moarte clinică. Acum pot să disting foarte clar momentul în care a fost moarte clinică, de momentele cu comă indusă, pentru că, oricât ar fi coma de adâncă, ceva tot mai auzi din jur. Nu am vă­zut un tunel, aşa cum au văzut alţii, nu îmi amin­tesc decolarea acelei navete, a fost mai degrabă ca un fel de teleportare. Ştiu că mi-am pierdut cunoş­tinţa, tot aşteptând să plece naveta, ştiu că îmi era frig şi că sângeram şi că am tot coborât, am tot co­bo­rât, până când am ajuns într-o sală. Eram întins pe o masă, ca un catafalc, asistând la propria mea în­mor­mântare. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc, ceilalţi nu mă auzeau deloc, dar eram conştient şi îmi era foarte frig şi frică. Aşa cred că mi s-a prezentat mie iadul.

– Şi cum aţi ieşit de acolo?

– Am început să urc, iar în urcuşul meu s-a întâmplat ceva, un fapt care avea să certifice că tot ce am trăit nu a fost o iluzie. Cred că eram între spaţiul dintre lumi, între lumea noastră şi lumea de dincolo, când am întâlnit o fată. M-am întâlnit cu sufletul ei; avea o înfăţişare umană, arăta cum arată un corp obişnuit, era o fată foarte tânără, îmi amintesc că avea părul bălai. Fără să schimbăm niciun cuvânt, am ştiut, deodată, ce e cu ea. Ştiam tot ce i se întâmplase – că viaţa ei pe pământ a fost scurtă, că nu a trăit mult, că a avut un accident, că a fost călcată de tren, că au adus-o la spital, dar nu au reuşit să o salveze. Aveam acces la viaţa, spai­mele şi mintea ei, la tot. Era foarte speriată, îngro­zită chiar. Parcă o sfâşiau dracii, care se luptau pentru ea cu îngerii. Era o dispută şi am încercat şi eu cumva, să mă bag între ei, să o ţin, să nu-i las să o ia, dar nu am reuşit să fac nimic. Apoi am conti­nuat să urc şi am ajuns la ceea ce eu cred că a fost judecata mea. Nu ştiu cine au fost cei care m-au ju­decat, puteau să fie îngeri, apostoli… Ştiu că m-am trezit într-un spaţiu în care nu puteai să vezi decât ochi. Nu vedeam figura întreagă, era ca şi cum un om te sfredelea din priviri şi nu îi vedeai decât ochii, şi asta foarte scurt, pentru că imediat trebuia să-ţi întorci privirea, te apuca ruşinea, teama… De la aceşti ochi am primit un fel de întrebări, iar tot ei îmi corectau gândul: „Vezi că aici ai greşit!”. Nici nu apucam să-mi duc gândul la capăt şi primeam răspunsul, că nu e bine. Aşa am învăţat, rapid, cum trebuie să gândesc. Un lucru comun la toate aceste întrebări primite e că n-au fost legate de nimic din ceea ce am mărturisit la spovedanie aici, pe pământ. Toate lucrurile pe care le-am mărturisit erau şterse dincolo. Mai rămăseseră fleacurile mici, te enervezi pe primul automobil care-ţi taie calea, eşti nemul­ţumit că aştepţi la un semafor… Ăsta mi se pare lucrul cel mai important, faptul că prin preot, Dum­nezeu şterge păcatele noastre şi uşurează rucsacul cu care plecăm dincolo. Cei care nu cred n-au decât să vadă că e aşa, când o veni moartea – că de venit, vine la toţi. Apostolii au primit darul acesta direct de la Iisus, darul Duhului Sfânt, care şterge şi iartă păcatele spovedite, încă din lumea asta, iar apoi, prin punerea mâinilor, l-au transmis episcopilor, iar aceştia îl transmit preoţilor, când îi hirotonesc.

O mare de lumină

ADRIAN CACOVEAN - Balaurul iadului – Mânăstirea Rila, Bulgaria

– În rai aţi ajuns? A fost coma atât de lun­gă?

– Da, cred că am ajuns după acea jude­ca­tă la care am fost supus. Raiul este ceva foarte greu de de­scris, pentru că, pur şi sim­plu, a­veam o libertate de­plină, ini­maginabilă aici, pe pă­mânt, libertatea de a mă deplasa dintr-un loc în altul, fără nicio restric­ţie de spaţiu sau de timp! A fost contrariul iadului, un­de nu puteam face nimic. Mă puteam du­ce oriunde, unde mă ducea gândul, acolo şi ajungeam, ins­tant, şi în timp, şi în spaţiu. Şi puteam să aud, puteam să pun mâna, exis­ta o consistenţă a raiului. A fost şi cu călătorii, şi cu amin­tiri de pe pământ, am în­ţeles unde am greşit, un­de trebuia să fi făcut alt­fel… Până la urmă, aşa de mult mi-a plăcut acolo, că nici nu am mai vrut să mă în­torc. Ştiu sigur că nu mai voiam să mă întorc. A fost o mare de lumină, cu ver­dea­ţă, cu pomi, cu flori, cu apă, cu mare… Când am ajuns acolo, sus de tot, am simţit şi prezenţa lui Dum­nezeu, după tot ce s-a în­tâm­plat la judecată. Şi la judecată am sim­ţit-o, dar mai ales după aceea, când am ajuns, practic, în rai. O simţeam în mod indirect, nu în mod direct, să Îl văd faţă către faţă. E foarte greu de descris, ca o căl­dură, ca o lumină… Ştiam că există, dar nu-l ve­deam… Îmi mai amintesc faptul că, la un moment dat, acolo, sus, am văzut şi rugă­ciu­nile care se făcuseră pe pă­mânt, pentru mine, dintre care, cea mai puternică era cea de la Prislop. Când m-am trezit, soţia mea de acum mi-a con­firmat (chiar după noap­tea când am făcut sto­pul cardiac), că a doua zi dimineaţă se făcuseră ru­gă­ciuni pentru mine, în mai multe biserici, inclusiv la Prislop.

– Cum aţi revenit din călătoria dumneavoastră în lumea de dincolo?

– M-am trezit brusc, internat într-o rezervă, complet izolat de restul rezervelor din spital, cu asistenta mea de aici, de la cabinetul meu, lângă mine. Iar primul lucru pe care l-am spus după ce mi-am revenit a fost: „Păcat că n-am putut s-o ajut pe fata aia călcată de tren”. Asistenta mea a rămas blo­cată şi a întrebat-o pe cea din reanimare: „E adevărat aşa ceva? A murit cineva călcat de tren?”. Şi a aflat că totul era adevărat! Că murise o fată, chiar cu o săptămână în urmă, în timp ce eu eram în comă, o fată călcată de tren. Ceea ce era im­po­si­bil să ştiu! Până la urmă, tot ce v-am povestit eu poate fi pus sub semnul îndoielii, putea să fie produ­sul minţii mele, al educaţiei mele de dinainte sau ce­va sugerat de altcineva. Singurul lucru cu ade­vărat de netăgăduit e întâlnirea cu fata călcată de tren. Pentru că nu aveam de unde să o ştiu. Ea a fost internată în altă parte a spitalului, nu ne-am întâlnit niciodată aici, pe pământ, nu a vorbit nimeni despre ea lângă mine, iar asistenta mea, care a stat non-stop cu mine, nu a avut habar de cazul ei. Nu aveam de unde să ştiu aşa de precis nişte amănunte despre ea şi să am atâta certitudine şi siguranţă, decât dacă ne-am fi întâlnit şi am fi stat de vorbă. De întâlnit am întâlnit-o, dar nu aici, pe pământ, ci dincolo.

Student la teologie

ADRIAN CACOVEAN - Adam şi Eva în rai – Mânăstirea Suceviţa

– Călătoria dvs. în lumea de dincolo se înve­cinează cu un miracol. Cum aţi trăit după aceea? V-a marcat în vreun fel?

– Călătoria asta a mea în lumea de dincolo a fost o experienţă care m-a impresionat atât de tare încât, odată externat din spital, când am început să ies în lume, în societate, mi se părea că nu îi mai aparţin. Simţeam că, de fapt, eu nu mai sunt de aici, din lu­mea asta, că vin dintr-o altă lume în care îmi do­ream, de fapt, să mă întorc. Apoi, am rămas cu cre­dinţa puternică în faptul că Iisus nu a venit degeaba pe pământ. Acum ştiu foarte sigur că tot ceea ce ne învaţă biserica ortodoxă este adevărat. Că Iisus ne-a lăsat Duhul Sfânt, care lucrează prin preoţi, la spo­vedanie, pentru iertarea păcatelor, ca să ne uşureze povara cu care plecăm de aici, de pe pământ. Până la această experienţă mă spovedeam şi eu, când şi când, mă duceam la biserică, deşi nu prea des, ştiam că toate acestea sunt importante, dar mă gândeam că nu sosise încă vremea să mă ocup serios de ele. Viaţa de dincolo era ceva îndepărtat pentru mine. Dar după ce am trecut prin ea, am realizat că ple­carea din lumea asta se poate întâmpla oricând, cu totul neaşteptat. Când m-am trezit din comă, am rea­lizat cât de scurtă ne este existenţa, şi am ştiut că trebuie să fac ceva cu viaţa mea, aşa că am dat examen la Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar acum sunt student în anul I. Trăirea acestei ex­pe­rien­ţe mi-a oferit certitudinea unor adevăruri pe care aş vrea să le mărturisesc lu­mii, apărându-mi în felul acesta credinţa şi aducând şi eu o contribuţie la zes­trea spirituală a neamului meu.

Fotografii de GEORGE CRĂSNEAN

 

2 gânduri despre „ADRIAN CACOVEAN – „De fiecare dată când i-am cerut ceva lui Dumnezeu, mi-a dat”

  1. Dumnezeu sa vă binecuvinteze!! Sunt impresionante trăirile dvs! Nu l-ați văzut pe Dumnezeu, ci doar i-ați simțit prezența. Adevărat spuneți! Așa spune și Sfânta Scriptura, fiindcă dacă I se arată cuiva, acel om își încheie viața pe pământ, ori dvs ați revenit la viața pământească (vedeți cazul bătrânului Simenon, care a murit după ce l-a văzut pe Hristos în ziua când El a fost adus în biserică pentru închinare – Întâmpinarea Domnului).

Exprimati-va pararea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.