Arhive

ADRIAN CACOVEAN – „De fiecare dată când i-am cerut ceva lui Dumnezeu, mi-a dat”

 

ADRIAN CACOVEAN - "De fiecare dată când i-am cerut ceva lui Dumnezeu, mi-a dat"Sânul lui Avram – frescă din sec. XVIII

Călătorie în lumea de dincolo

E medic şi nu orice medic, ci doctor în ştiin­ţe medicale, specializat în chirurgie cardiovasculară. Cu toată pregătirea sa academică de vârf, atunci când îţi vorbeşte de Dum­nezeu uiţi că eşti într-un cabinet medical şi te crezi în chilia unui călugăr. Domnul doctor Adrian Ca­co­vean are o credinţă puternică, aş zice de nezdrun­cinat, pe care şi-o vădeşte oriunde, fără obişnuita re­­zervă care îi caracterizează pe mulţi dintre in­te­lectuali. Dar nu a fost dintot­dea­u­na aşa. Hris­tos l-a purtat pe ma­rea fră­mân­tată a vieţii, dăruin­du-i câteva în­cercări care l-au apro­piat mult de bi­serică. Ultima a fost şi cea mai mare, petrecută acum trei ani, când a trecut prin experienţa morţii clinice. A călă­to­rit în lumea de din­colo, a cunoscut lumina raiu­lui şi ră­cea­la iadului, iar acum, în preajma Sfin­telor Paşti, s-a hotărât să ne vor­bească despre ele.

Marile încercări

– Domnule doctor, de când vă ştiu, sunteţi un om cu o credinţă fer­mă şi clară, fără îndoieli. Cum aţi ajuns la certitudinea asta, în pofida meseriei atât de „realiste” pe care o faceţi?

– Nu mă ţin a fi un om foarte cre­dincios, pentru că ştiu că dacă aş avea cu adevărat credinţă, nici n-ar mai trebui să le prescriu bolna­vilor tratamente. Le-aş zice doar ca Apostolii – „Ridică-ţi patul şi umblă”! Asta e adevărata cre­dinţă! Am însă nişte certitudini şi îmi este clar când o iau pe drumul greşit. Întotdeauna am crezut că există Dumnezeu, viaţă de apoi, nu am avut nicio­dată un episod de ateism, de luptă cu Dumnezeu, dar am avut episoade de neglijare a credinţei, de ignorare. Eu am crescut într-o familie cu preoţi, şi pe linia tatălui, şi pe linia mamei, preoţi pe care nu i-am cunoscut, fiind decedaţi când m-am născut eu. Dar cel mai credincios din familie pe care l-am cunoscut a fost moşul meu, bunicul din partea tatălui, care era un om foarte evlavios – mergea la biserică în fiecare duminică, ţinea toate posturile, se spovedea, se împărtăşea, nu înjura, nu l-a văzut nimeni certându-se cu cineva, nici în casă, cu bunica. Era un om cu o viaţă extrem de echilibrată. Nu a băut niciodată mai mult de un pahar cu vin la masă – şi nu la toate mesele, ci doar la masa de seară. Pe el nu l-a văzut nimeni să se clatine vreo­dată. De aceea, moşul meu nu a ştiut ce înseamnă boala, nici măcar durerea de cap! La 95 de ani, când a murit, s-a stins de bătrâneţe. Bunicul a fost mo­delul cel mai credincios din familie, deşi pe mine, băiat de oraş (m-am născut la Sibiu), nu mă im­presiona foarte tare credinţa lui, ziceam că e un fixism ţărănesc. Cu toate acestea, m-a influenţat destul cât să nu contest niciodată existenţa lui Dum­nezeu.

– Când aţi avut prima dată nevoie de ajutorul lui?

ADRIAN CACOVEAN - Dr. Adrian Cacovean

– Era prin 1994, eram medic de SMURD, în Sibiu, aveam un copil mic, mun­ceam enorm, dar o duceam foar­te rău, cu salariul de atunci nu puteam să îmi întreţin familia. Lucram pe Salvare, aveam şi gărzi, dar tot nu îmi ajungeau banii, încât să suport o chirie şi toate cheltuielile aferente unei familii, lucru care mi se părea inacceptabil. Aş fi avut nevoie de un salariu cel puţin dublu ca să mă descurc. Atunci am zis să îmi schimb specializarea, să fac o disciplină mai căutată şi mai bine plătită, văzusem eu că se câştigă bine dacă eşti chirurg cardiovascular. Şi atunci am dat la rezidenţiat la Bucureşti, la chirurgie cardio­vasculară. Am ajuns să lucrez la Fundeni, unde, bineînţeles, ca rezident nu câştigi mai nimic. M-am trezit cu o retrogradare la salariu şi la condiţiile de viaţă. Doi ani de zile am locuit într-o rezervă a spitalului. S-a întâmplat, uneori, să nu ies din incintă trei luni la rând! Eram acolo zi şi noapte, ca şi cum aş fi fost mereu de gardă, de dimineaţa până seara şi, dacă aveau nevoie, mă trezeau şi noaptea să vin să îi ajut la operaţii. Şi mă rugam lui Dum­ne­zeu şi ziceam: „Ajută-mi, Doam­ne, să iau examenul ăsta, să mă fac chirurg cardiovascular, chiar dacă o fi să dorm numai pe un pat de spital şi să mănânc numai la cantina spitalului. Oricât o fi de greu, până la urmă, să iasă om din mine şi să pot să îmi întreţin şi eu familia şi să fiu respectat pentru ceea ce fac.” Singura mea nădejde era cerul. Aici, pe pământ, nu m-a înţeles nimeni. Atunci m-am certat, practic, cu toată lumea. M-am certat cu părinţii, m-am certat cu fosta nevastă, am ajuns la divorţ, m-am certat cu cei din Sibiu, cu toată lumea m-am certat. Am trecut printr-o perioadă de stres enorm. Ştiu că mi-am făcut la un moment dat un test psihologic, cu un scor de stres, şi depăşeam de vreo 7-8 ori punctajul de la care trebuia să fi fost internat deja în spi­tal.

Spovedania din spital

ADRIAN CACOVEAN - Hristos Logosul creează Raiul – Mânăstirea Suceviţa

– Cineva v-a adus la liman?

– Dumnezeu. Am avut parte să îngrijesc la Fundeni un stareţ de la o mânăstire din Moldova. Am avut grijă de el şi am contribuit decisiv, cu homeopatia, de care mă ocupam încă de la Sibiu, la vindecarea şi întoar­cerea lui la mânăstire; a plecat viu din spital, deşi fusese grav bolnav. M-am rugat la Dumnezeu şi m-am şi plâns stareţului de necazul meu. Am ascultat de părintele, am făcut ce mi-a spus şi s-au rezolvat lucrurile foarte rapid. Cel mai important moment a fost când m-am spovedit la el. Până atunci nu o mai făcusem niciodată. A trecut mult timp, nu îmi amintesc amănunte, dar ştiu limpede că stăteam sub sutană, spuneam ce am făcut, ce nu am făcut şi apoi, după ce m-am împărtăşit, am sim­ţit o uşurare, o eliberare şi o bucurie interioară te­ri­bilă. A fost ca un fel de curăţire momentul acela. Nu au trecut 40 de zile şi s-au limpezit şi toate pro­blemele din viaţa mea. Practic, de fiecare dată când i-am cerut lui Dumnezeu ceva, am primit exact ce am cerut. Am ajuns, la un moment dat, să mă tem să îi mai cer ceva, pentru că ştiu că el îmi împlineşte cererile. Acum, de fiecare dată, îi spun: „Doamne, fă, nu după voia mea, ci cum crezi Tu că e mai bine, că eu nu ştiu ce să Îţi cer şi, decât să cer ceva greşit, să mă trezesc că se împlineşte şi ajung la mai rău, mai bine fă cum ştii Tu, că ştii mai bine ce îmi tre­buie!”

Lumea de dincolo

ADRIAN CACOVEAN - Iadul – Mânăstirea Rila, Bulgaria

– Mi-aţi povestit despre o întâmplare care v-a marcat puternic viaţa. Aţi văzut lumea de dincolo şi v-aţi întors înapoi.

– Asta s-a întâmplat acum trei ani, în februarie, 2015. Am făcut un infarct, cu două stopuri cardiace, cu moarte clinică, alternând cu comă indusă. Am simţit la început durerea aceea groaznică, cu senzaţia că se scurge viaţa din mine, ştiam că îmi scă­dea tensiunea, că inima nu mai pompa cum tre­buie. Îmi era frig, aveam transpiraţii reci şi o sen­zaţie de sufocare şi că nu mai pot face nimic, că se scurg puterile din mine, iar peste toate, teama, o frică foarte mare interioară. Îmi văzusem stopul cardiac pe EKG şi ştiam ce urmează. Ştiam că va fi o resuscitare, că pot să mă întorc sau nu, dar cu toată spaima, în momentele acelea groaznice, mi-am zis: ia să fiu eu atent, dacă tot mă duc dincolo, că dacă mă întorc, să ştiu ce să povestesc. O fac acum, prima dată. Dar să ştiţi că nu este uşor să vă explic ceea ce-am trăit. Acolo nu mai există timp şi dispare succesiunea clară a evenimentelor. Încerc, totuşi, să vă povestesc prin ce am trecut.
La început, m-am văzut undeva, pe un deal, pe unde treceam eu cu bicicleta, când mă duceam la bunici, la Sibiu. Un deal pe care mi-a apărut o staţie de navete spaţiale. Sunt nişte amintiri foarte stra­nii… Am aşteptat ca naveta aceea să plece de două ori, la primul şi la al doilea stop cardiac, practic, momentele de moarte clinică. Acum pot să disting foarte clar momentul în care a fost moarte clinică, de momentele cu comă indusă, pentru că, oricât ar fi coma de adâncă, ceva tot mai auzi din jur. Nu am vă­zut un tunel, aşa cum au văzut alţii, nu îmi amin­tesc decolarea acelei navete, a fost mai degrabă ca un fel de teleportare. Ştiu că mi-am pierdut cunoş­tinţa, tot aşteptând să plece naveta, ştiu că îmi era frig şi că sângeram şi că am tot coborât, am tot co­bo­rât, până când am ajuns într-o sală. Eram întins pe o masă, ca un catafalc, asistând la propria mea în­mor­mântare. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc, ceilalţi nu mă auzeau deloc, dar eram conştient şi îmi era foarte frig şi frică. Aşa cred că mi s-a prezentat mie iadul.

– Şi cum aţi ieşit de acolo?

– Am început să urc, iar în urcuşul meu s-a întâmplat ceva, un fapt care avea să certifice că tot ce am trăit nu a fost o iluzie. Cred că eram între spaţiul dintre lumi, între lumea noastră şi lumea de dincolo, când am întâlnit o fată. M-am întâlnit cu sufletul ei; avea o înfăţişare umană, arăta cum arată un corp obişnuit, era o fată foarte tânără, îmi amintesc că avea părul bălai. Fără să schimbăm niciun cuvânt, am ştiut, deodată, ce e cu ea. Ştiam tot ce i se întâmplase – că viaţa ei pe pământ a fost scurtă, că nu a trăit mult, că a avut un accident, că a fost călcată de tren, că au adus-o la spital, dar nu au reuşit să o salveze. Aveam acces la viaţa, spai­mele şi mintea ei, la tot. Era foarte speriată, îngro­zită chiar. Parcă o sfâşiau dracii, care se luptau pentru ea cu îngerii. Era o dispută şi am încercat şi eu cumva, să mă bag între ei, să o ţin, să nu-i las să o ia, dar nu am reuşit să fac nimic. Apoi am conti­nuat să urc şi am ajuns la ceea ce eu cred că a fost judecata mea. Nu ştiu cine au fost cei care m-au ju­decat, puteau să fie îngeri, apostoli… Ştiu că m-am trezit într-un spaţiu în care nu puteai să vezi decât ochi. Nu vedeam figura întreagă, era ca şi cum un om te sfredelea din priviri şi nu îi vedeai decât ochii, şi asta foarte scurt, pentru că imediat trebuia să-ţi întorci privirea, te apuca ruşinea, teama… De la aceşti ochi am primit un fel de întrebări, iar tot ei îmi corectau gândul: „Vezi că aici ai greşit!”. Nici nu apucam să-mi duc gândul la capăt şi primeam răspunsul, că nu e bine. Aşa am învăţat, rapid, cum trebuie să gândesc. Un lucru comun la toate aceste întrebări primite e că n-au fost legate de nimic din ceea ce am mărturisit la spovedanie aici, pe pământ. Toate lucrurile pe care le-am mărturisit erau şterse dincolo. Mai rămăseseră fleacurile mici, te enervezi pe primul automobil care-ţi taie calea, eşti nemul­ţumit că aştepţi la un semafor… Ăsta mi se pare lucrul cel mai important, faptul că prin preot, Dum­nezeu şterge păcatele noastre şi uşurează rucsacul cu care plecăm dincolo. Cei care nu cred n-au decât să vadă că e aşa, când o veni moartea – că de venit, vine la toţi. Apostolii au primit darul acesta direct de la Iisus, darul Duhului Sfânt, care şterge şi iartă păcatele spovedite, încă din lumea asta, iar apoi, prin punerea mâinilor, l-au transmis episcopilor, iar aceştia îl transmit preoţilor, când îi hirotonesc.

O mare de lumină

ADRIAN CACOVEAN - Balaurul iadului – Mânăstirea Rila, Bulgaria

– În rai aţi ajuns? A fost coma atât de lun­gă?

– Da, cred că am ajuns după acea jude­ca­tă la care am fost supus. Raiul este ceva foarte greu de de­scris, pentru că, pur şi sim­plu, a­veam o libertate de­plină, ini­maginabilă aici, pe pă­mânt, libertatea de a mă deplasa dintr-un loc în altul, fără nicio restric­ţie de spaţiu sau de timp! A fost contrariul iadului, un­de nu puteam face nimic. Mă puteam du­ce oriunde, unde mă ducea gândul, acolo şi ajungeam, ins­tant, şi în timp, şi în spaţiu. Şi puteam să aud, puteam să pun mâna, exis­ta o consistenţă a raiului. A fost şi cu călătorii, şi cu amin­tiri de pe pământ, am în­ţeles unde am greşit, un­de trebuia să fi făcut alt­fel… Până la urmă, aşa de mult mi-a plăcut acolo, că nici nu am mai vrut să mă în­torc. Ştiu sigur că nu mai voiam să mă întorc. A fost o mare de lumină, cu ver­dea­ţă, cu pomi, cu flori, cu apă, cu mare… Când am ajuns acolo, sus de tot, am simţit şi prezenţa lui Dum­nezeu, după tot ce s-a în­tâm­plat la judecată. Şi la judecată am sim­ţit-o, dar mai ales după aceea, când am ajuns, practic, în rai. O simţeam în mod indirect, nu în mod direct, să Îl văd faţă către faţă. E foarte greu de descris, ca o căl­dură, ca o lumină… Ştiam că există, dar nu-l ve­deam… Îmi mai amintesc faptul că, la un moment dat, acolo, sus, am văzut şi rugă­ciu­nile care se făcuseră pe pă­mânt, pentru mine, dintre care, cea mai puternică era cea de la Prislop. Când m-am trezit, soţia mea de acum mi-a con­firmat (chiar după noap­tea când am făcut sto­pul cardiac), că a doua zi dimineaţă se făcuseră ru­gă­ciuni pentru mine, în mai multe biserici, inclusiv la Prislop.

– Cum aţi revenit din călătoria dumneavoastră în lumea de dincolo?

– M-am trezit brusc, internat într-o rezervă, complet izolat de restul rezervelor din spital, cu asistenta mea de aici, de la cabinetul meu, lângă mine. Iar primul lucru pe care l-am spus după ce mi-am revenit a fost: „Păcat că n-am putut s-o ajut pe fata aia călcată de tren”. Asistenta mea a rămas blo­cată şi a întrebat-o pe cea din reanimare: „E adevărat aşa ceva? A murit cineva călcat de tren?”. Şi a aflat că totul era adevărat! Că murise o fată, chiar cu o săptămână în urmă, în timp ce eu eram în comă, o fată călcată de tren. Ceea ce era im­po­si­bil să ştiu! Până la urmă, tot ce v-am povestit eu poate fi pus sub semnul îndoielii, putea să fie produ­sul minţii mele, al educaţiei mele de dinainte sau ce­va sugerat de altcineva. Singurul lucru cu ade­vărat de netăgăduit e întâlnirea cu fata călcată de tren. Pentru că nu aveam de unde să o ştiu. Ea a fost internată în altă parte a spitalului, nu ne-am întâlnit niciodată aici, pe pământ, nu a vorbit nimeni despre ea lângă mine, iar asistenta mea, care a stat non-stop cu mine, nu a avut habar de cazul ei. Nu aveam de unde să ştiu aşa de precis nişte amănunte despre ea şi să am atâta certitudine şi siguranţă, decât dacă ne-am fi întâlnit şi am fi stat de vorbă. De întâlnit am întâlnit-o, dar nu aici, pe pământ, ci dincolo.

Student la teologie

ADRIAN CACOVEAN - Adam şi Eva în rai – Mânăstirea Suceviţa

– Călătoria dvs. în lumea de dincolo se înve­cinează cu un miracol. Cum aţi trăit după aceea? V-a marcat în vreun fel?

– Călătoria asta a mea în lumea de dincolo a fost o experienţă care m-a impresionat atât de tare încât, odată externat din spital, când am început să ies în lume, în societate, mi se părea că nu îi mai aparţin. Simţeam că, de fapt, eu nu mai sunt de aici, din lu­mea asta, că vin dintr-o altă lume în care îmi do­ream, de fapt, să mă întorc. Apoi, am rămas cu cre­dinţa puternică în faptul că Iisus nu a venit degeaba pe pământ. Acum ştiu foarte sigur că tot ceea ce ne învaţă biserica ortodoxă este adevărat. Că Iisus ne-a lăsat Duhul Sfânt, care lucrează prin preoţi, la spo­vedanie, pentru iertarea păcatelor, ca să ne uşureze povara cu care plecăm de aici, de pe pământ. Până la această experienţă mă spovedeam şi eu, când şi când, mă duceam la biserică, deşi nu prea des, ştiam că toate acestea sunt importante, dar mă gândeam că nu sosise încă vremea să mă ocup serios de ele. Viaţa de dincolo era ceva îndepărtat pentru mine. Dar după ce am trecut prin ea, am realizat că ple­carea din lumea asta se poate întâmpla oricând, cu totul neaşteptat. Când m-am trezit din comă, am rea­lizat cât de scurtă ne este existenţa, şi am ştiut că trebuie să fac ceva cu viaţa mea, aşa că am dat examen la Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar acum sunt student în anul I. Trăirea acestei ex­pe­rien­ţe mi-a oferit certitudinea unor adevăruri pe care aş vrea să le mărturisesc lu­mii, apărându-mi în felul acesta credinţa şi aducând şi eu o contribuţie la zes­trea spirituală a neamului meu.

Fotografii de GEORGE CRĂSNEAN

 

minuni cancer Sfintii Efrem, Nerctarie, Paraschieva

Sfântul Efrem, o prezență discretă dar nelipsită din viața noastră

Pe  Sfântul Efrem l-am întâlnit prima oară în 2012, când părinții mei au plecat într-un pelerinaj în Grecia. Sfântul m-a vegheat tot anul și m-a ajutat discret, chiar dacă eu nu i-am acordat importanța necesară. A fost anul în care am rămas însărcinată și anul în care, deși am avut o sarcină grea, cu risc de pierdere, am născut o fetiță sănătoasă. Abia un an mai târziu am început să citesc mai multe despre Sfânt și am realizat că mi-a fost aproape, în acea perioadă dificilă.

Tata l-a iubit mult pe Sfântul Efrem, iar Sfântul a venit degrabă la el

În anul 2015, tatăl meu, Dumitru a aflat că i-a revenit cancerul la prostată, de data aceasta cu metastaze osoase generalizate. Nu exista os în corpul lui măcinat de boală, care să nu poarte o tumoare, dar cel mai rău în acea perioadă îl dureau pieptul și spatele. Avea dureri crâncene dar, în ciuda suferinței, în fiecare zi citea rugăciunea pentru sănătate către Sfântul Efrem. Aveam o carte de la o prietenă, „Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, tămăduitorul trupurilor și al sufletelor” care era nelipsită de pe noptiera lui. Pentru că tata îl iubea foarte mult pe acest Sfânt. În toată acea perioadă de cumplită suferință noaptea ținea aproape de el pe pernă și uneori chiar pe piept, trei iconițe cu Sfinții lui dragi: Sfântul Efrem, Sfântul Nectarie și Sfântul Ioan Rusul.

În seara de 4 mai 2016, când l-am văzut cum pătimește, i-am trimis un mesaj unui preot din Covasna care are evlavie la Sfântul Efrem cel Nou și l-am rugat să-l pomenească și pe tata la rugăciune, pe 5 mai, adică de ziua Sfântului. Nu ne așteptam însă ca părintele să facă un efort și să vină din proprie inițiativă la noi acasă, chiar a doua zi, mai ales că se afla la o distanță de peste două sute de kilometri depărtare. Ne-a sunat și ne-a spus că este pe drum spre noi. Cred că acela a fost modul prin care Sfântul Efrem și-a arătat dragostea față de tata… Părintele s-a rugat și i-a făcut tatălui o slujbă, punându-i pe piept o răcliță în care se afla o părticică din Sfintele Moaște ale Sfântului Efrem. Din acea zi, tata nu a mai simțit nicio durere în piept. Deși tot restul corpului îl durea îngrozitor, toată zona sternului, lângă inimă, unde au fost puse Sfintele Moaște, a fost protejată de orice alt chin. Tata a plecat la Domnul în același an, de Sfântul Nicolae.

Uneori, Sfântul Efrem se dezvăluie celui aflat în suferință

Sfântul Efrem lucrează mereu discret în viața noastră. Am o colegă al cărei tată este și el bolnav de cancer. Am fost împreună la un curs în Brașov și ne-am rugat amândouă, la o biserică. Fiica mea care are șase ani a simțit nevoia să-i trimită o mică încurajare celui aflat în suferință, așa că a cumpărat, din proprie inițiativă, special pentru cel bolnav, o icoană cu Sfântul Efrem cel Nou și i-a dăruit-o colegei mele. Ea mi-a povestit că deși tatăl ei nu este foarte aproape de biserică a primit icoana cu multă bucurie.

La câteva zile, tatăl colegei a primit chiar de la medicul oncolog care-l tratează, o icoană. Tot o icoană cu Sfântul Efrem cel Nou. Nu se întâmplă prea des ca un bolnav să primească daruri de la medicul său! Eu am văzut în această întâmplare un semn că Dumnezeu a auzit rugăciunea fiicei pentru părintele ei, iar Sfântul Efrem vrea să le fie aproape. Dumnezeu e bun și blând cu noi.

Georgiana Ciuta, București (februarie 2019)

Publicat de Nicoleta Țintea la 09:30 Niciun comentariu: 

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: Ajutor în caz de boalăCancerCartea „Sf. Mare Mucenic Efrem cel Nou – tămăduitorul trupurilor și al sufletelor”Răspuns bun la rugăciuneSfântul Efrem cel Nou

sâmbătă, 23 februarie 2019

Drumul lung al cancerului mi-a arătat că Dumnezeu mă iubește

http://www.manastirearaduvoda.ro

În martie 2018, am primit un diagnostic crunt: cancer. Aveam treizeci și șapte de ani. De atunci, viața mea s-a schimbat. Acum pot să spun că s-a schimbat în bine, dar câteva luni după ce am aflat vestea, am fost convinsă că o să mor. Am doi copii de crescut și nu puteam să accept gândul că vor crește fără mine.

Totul a decurs cu mare dificultate până am aflat cu exactitate diagnosticul și cred că poate nu aș fi aflat nici până acum care este boala care-mi macină trupul, dacă nu mă apropiam de Dumnezeu, de Maica Domnului și de Sfinții Lui minunați.

Sufăr de o boală extrem de rară – sunt unicul caz din România 

De mai bine de șase ani, mergeam periodic la medic, cu o anumită problemă de sănătate, dar de fiecare dată eram asigurată că nu este ceva grav. În niciun caz nu e cancer. Mai ales că făcusem și o biopsie. Mă consideram un om credincios, cu frica lui Dumnezeu, chiar dacă nu mergeam duminică de duminică, la biserică. Îmi propuneam să schimb asta, să merg mai des.

Fiind asistentă medicală, încercam să-mi iau măsuri de prevenție ca să nu mă îmbolnăvesc și credeam că le am pe toate sub control.

În decembrie 2017, am hotărât însă, chiar în ciuda opiniei medicului dermatolog care-mi spunea să stau liniștită, să mai fac încă o biopsie în zona în care aveam anumite probleme. Am primit rezultatul după trei luni, dar era neconcludent. Am dus analiza recoltată și la spitalul unde lucrez pentru a doua opinie – rezultatul a declanșat haosul în viața mea: aveam boala Paget extramamară.

Nici nu auzisem de așa ceva! Am fost îndrumată să iau piesa de biopsie pe care o făcusem cu patru ani în urmă și așa am aflat că existau celule tumorale încă de atunci dar, fiind o boală atât de rară, medicul care a lucrat biopsia nu a știut să dea un diagnostic corect. Am început să mă informez și am descoperit că sufeream de o formă foarte rară de cancer, cu doar câteva sute de cazuri în lume. Este o boală malignă, cu evoluție lentă la nivelul pielii, specifică persoanelor care au peste șaizeci de ani. Nediagnosticată la timp, dă metastaze în ganglioni.

Citind aceste lucruri, am fost convinsă că am metastaze ganglionare, deoarece știam de când și cum a început totul. Practic, aveam boala încă de când l-am născut pe cel de-al doilea copil, doar că nu am descoperit acest lucru.

Boala m-a întors cu fața spre Dumnezeu, spre Maica Domnului și spre Sfinți 

http://www.manastirearaduvoda.ro

A început o luptă foarte grea, am plâns mult, nu dormeam, nu mâncam, dar mă străduiam să nu simtă copiii mei, nimic. M-am întors spre Dumnezeu, spre Maica Domnului și spre Sfinți, pentru că am simțit că doar de acolo poate veni ajutorul meu. Liniștea am găsit-o greu, dar am găsit-o în biserică, cu ajutorul părintelui duhovnic și cu multă rugăciune. Am mers aproape în fiecare zi la biserică și m-am rugat.

http://www.manastirearaduvoda.ro

La Mănăstirea Radu Vodă, l-am descoperit pe Sfântul Efrem cel Nou, de care nu auzisem foarte multe, iar de atunci am început să citesc Acatistul său în fiecare zi și încerc să ajung măcar o dată pe săptămână la racla cu Sfintele sale Moaște.

Rugăciunile m-au ridicat de jos 

M-am rugat foarte des Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului (am descoperit icoana ei făcătoare de minuni de la Mănăstirea Mihai Vodă), Sfântului Efrem, Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Luca al Crimeei, Sfântului Pantelimon, Sfântului Antonie cel Mare, Sfintei Ecaterina și Sfântului Nicolae. Când prind puțin timp, citesc rugăciuni – ele m-au ridicat de la pământ și mi-au alungat gândurile negre.

Icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea

Sunt cea mai tânără pacientă din lume, cu această boală 

Deși am aflat diagnosticul, fiind o boală extrem de rară, medicii nu știau multe despre ea. Așa am descoperit că sunt singurul caz din România și, probabil, cea mai tânără persoană cu această boală din lume. Am aflat acest lucru dintr-un grup de sprijin moral internațional, în care sunt peste trei sute de pacienți, majoritatea mult mai în vârstă decât mine. Am mers la mulți medici, cei mai buni din București în oncologie, ginecologie, dermatologie și chirurgie plastică, deoarece boala este la limita dintre cele patru specialități. Am cerut și sfatul câtorva nume mari în oncologie pe plan european, plus o opinie din Turcia.

Cu ajutor de Sus am găsit un medic care m-a operat 

Niciun doctor nu mai avusese nici măcar un caz de acest fel. După multe drumuri, lupte cu mine și cu sistemul sanitar, am ajuns la concluzia că trebuie să operez leziunea primară. Era greu să găsesc pe cineva, fiind o operație delicată. M-am rugat mult la Mănăstirea Radu Vodă, la Sfântul Efrem, la Sfântul Nectarie și la Maica Domnului, ca să găsesc un medic care să mă ajute. M-am operat la un renumit profesor în Chirurgie Plastică, anul trecut, chiar în Săptămâna Patimilor.

Operația a fost reușită, tumora a fost scoasă, dar ganglionii nu au fost extirpați, pentru că nu s-a considerat necesar. Am stat în spital două săptămâni – rugăciunea și gândul la copilașii mei, care rămăseseră cu soțul acasă, m-au ajutat să trec peste toate.

Dumnezeu m-a luminat să scot ganglionii, deși medicii au spus că nu este nevoie; ulterior s-a dovedit că aveau metastaze 

Părerile medicilor erau foarte diferite: câțiva oncologi spuneau să încep chimioterapia și radioterapia, alții susțineau că nu există nicio dovadă că funcionează chimioterapia. Eu nu știam ce cale să aleg, dar Dumnezeu nu m-a lăsat, așa că am hotărât să găsesc pe cineva care să îmi facă o biopsie a ganglionilor inghinali, chiar dacă inițial mi s-a spus că nu este necesar.

În iunie, am scos patru ganglioni inghinali și toți patru erau cu metastaze. Recomandarea era de limfadenectomie, adică excizie pelvină bilaterală până la ganglionii iliaci, apoi radioterapie și chimioterapie. Operația este una foarte grea, făcută de puțini medici – are riscuri mari și efecte secundare multiple.

Am avut iar o cădere psihică. Mă simțeam hărțuită efectiv de medicii care îmi propuneau tot felul de cure de chimioterapie, operație, radioterapie, în contrast cu cei care spuneau că ar trebui doar operație, cu toate efectele ei. Toate aceste păreri contradictorii și nevoia de-a alege într-o direcție s-au alta, m-au consumat foarte mult. Dar mi-am intensificat drumurile la biserică și am mers la multe slujbe de Sfânt Maslu.

Am completat investigațiile, iar scanarea PET-CT care se face pentru depistarea tuturor celulelor cancerose din organism a arătat în iulie, că mai sunt și alți ganglioni care pot fi cu metastaze, în afară de cei patru pe care i-am scos. M-am rugat să găsesc calea cea mai bună de tratament Am hotărât, dintre soluțiile care mi se oferiseră, să încep hormonoterapia. Cel mai greu a fost să aleg calea corectă de tratament, dar tot ce mi s-a întâmplat m-a făcut să cred că pur și simplu am fost îndrumată în această direcție, că rugăciunile către Bunul Dumnezeu, Maica Domnului, Sfântul Efrem, Sfântul Nectarie și toți ceilalți Sfinți și-au găsit un răspuns.

Semnele primite au venit sub diferite forme: ajutorul dat de un medic, chiar după ce alt doctor mi-a închis ușa, sentimentul că trebuie să fac un anumit lucru, asupra căruia m-am îndoit inițial, primirea aprobării pentru investigația de la PET-CT, care ar fi costat altfel, cinci mii de lei, dacă nu ar fi fost decontată de către Casa de Asigurări.

Medicii din Italia mi-au confirmat că sunt pe drumul cel bun 

Am reușit să ajung și la un Institut Oncologic din Milano și medicii de acolo mi-au confirmat că alesesem calea bună. Și mi-au recomandat să fac un nou RMN și o nouă investigație imagistică după trei luni de tratament hormonal, ca să vedem dacă medicamentele au avut efect.

De ce spun eu că Dumnezeu mă iubește? 

Acum, la un an de la diagnosticare, pot spune cu mână pe inimă că Dumnezeu mă iubește. De ce?

Pentru că în data de 14 februarie 2019, ziua în care aniversam cinsprezece ani de căsătorie, rezultatul PET-CT a arătat că ganglionii mei nu mai sunt activi din punct de vedere metabolic, adică nu mai au niciun semn de metastazare.

Pentru că m-a ferit să fac chimioterapie și radioterapie atunci când nu trebuia să le fac, m-a salvat de la o operație foarte grea și mi-a arătat drumul spre vindecare.

Pentru că mă iubește atât de mult încât, atunci când rătăceam în lumea asta mare și mă îndepărtam de drumul mântuirii, m-a chemat la El. Chiar dacă m-a chemat prin boală, mi-a arătat că nu vrea să mă piardă. Acum nu mai văd boala aceasta ca pe o pedeapsă, ci ca pe o binecuvântare!

Rugăciunea stăruitoare face mult. Îi mulțumesc Domnului, Maicii Sale Preacurate, Sfântului Efrem, Sfântului Nectarie, Sfântului Antonie cel Mare și tuturor Sfinților la care am înălțat rugăciuni, pentru minunea făcută cu mine. Este un drum lung cel al cancerului, dar Dumnezeu nu ne lasă dacă ne întoarcem sufletul spre Cer! Nădăjduiesc că voi învinge boala, pentru a fi alături de copiii mei!

Alexandra, București (februarie 2019) 

Publicat de Nicoleta Țintea la 06:06 Niciun comentariu: 

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: Bunul DumnezeuCancerMaica DomnuluiMănăstirea Radu VodăRăspuns bun la rugăciuneRugăciuni ascultateSfântul Efrem cel NouSfântul NectarieVindecare

marți, 19 februarie 2019

Medicii nu au avut nici o explicație, dar noi am avut-o: Sfântul Efrem a mijlocit pentru dispariția leziunii cerebrale

În 2012, la 28 de ani, m-am trezit în fața unei lupte pe viață și pe moarte cu unul dintre cei mai de temut dușman al omului din secolul vitezei: cancerul. Nu știam nimic din ce înseamnă această luptă și, de cele mai multe ori, îmi închideam urechile când auzeam în jurul meu despre astfel de cazuri.

În 2004, îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie, când am vizitat întâmplător mănăstirea sa din insula Eghina. Am rămas cu acel loc în inimă pentru totdeauna. Am plecat cu sufletul liniștit și cu sticluțe pline cu mir făcător de minuni.

Sfântul Nectarie mi-a „transmis” să-i cer ajutorul 

După ce am diagnosticată, Sfântul Nectarie a apărut în visul unei cunoștințe, care aflase de boala mea și i-a spus să îmi transmită să mă rog la el. Asta am făcut: m-am rugat neîncetat la Sfântul Nectarie, m-am uns cu mirul adus din Grecia cu opt ani în urmă și… am învins.

Dar după patru ani de remisie totală și viață normală, m-am trezit într-o altă luptă necunoscută. Într-o dimineață, nu m-am mai putut deplasa cum trebuie, din cauza unui vertij extrem de agresiv. În urma unui RMN, rezultatul a arătat că am o leziune cerebrală de aproximativ șapte milimetri, în trunchiul cerebral.

Medicii din Viena erau aproape siguri că am cancer la cerebel 

După două săptămâni de investigații făcute în spital și analize peste analize am fost nevoită să plec în Viena pentru a identifica exact cauza acestei leziuni și pentru a primi un diagnostic clar. Profesorul neurochirurg, șef de secție în renumitul spital AKH a studiat RMN-ul și a spus că, din experiența lui, era convins în proporție de nouăzeci la sută că este vorba de un gliom – o formă de cancer a țesutului cerebelului. M-au programat la un protocol tumoral ce includea un RMN performant, urmând să facem puncția pentru identificarea exactă a leziunii.

După vestea copleșitoare am început să merg la Sfântul Maslu 

Ne-am întors acasă devastați. În urma tratamentului pe care îl făceam, vertijul nu mai era atât de pronunțat, așa că mă puteam deplasa unde aveam nevoie. Am hotărât să merg la slujba Sfântului Maslu, de la Mănăstirea Comana din Giurgiu (în prima vineri din fiecare lună în această mănăstire se face Sfântul Maslu la miezul nopții, iar la slujbă participă zece, cincisprezece preoți).

La finalul slujbei, am intrat în magazinul mănăstirii și i-am spus mamei că aș vrea să-mi iau Acatistul Sfântului Efrem, căci am auzit că e grabnic ajutător și nu l-am citit niciodată. Zis și făcut! Am plecat cu Acatistul Sfântului Efrem, pe care l-am pus în portofel și acolo a rămas până mi-am amintit de el.

Leziunea cerebrală s-a retras la jumătate 

A venit ziua în care trebuia să plecăm la Viena pentru RMN-ul performant și puncție. Ne-am urcat în avion și mi-am dat seama că nu mi-am luat nimic de citit, așa că mi-am amintit că am în portofel Acatistul Sfântului Efrem. L-am citit și l-am terminat înainte de a ateriza la Viena.

Ajunși la clinică, am început protocolul, am intrat în aparatul RMN și m-am pregătit sufletește pentru o oră de stat „la scanat”. Pentru că sunt claustrofobă, mi-au pus o mască ce avea atașată o oglindă, pentru a vedea în afara aparatului. La un moment dat, am văzut agitație în cabinet și mai multe persoane care se uitau pe monitor, inclusiv soțul meu. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă.

Când am ieșit pe hol, l-am întrebat pe soțul meu ce s-a întâmplat. Mi-a explicat că nu găseau leziunea, dar să nu mă bucur, deoarece au identificat-o și e tot acolo. Când ne-am întâlnit cu medicul, acesta ne-a confirmat că leziunea s-a retras la jumătate și că acest lucru îi spune clar că nu e vorba de gliom și nici puncție nu mai pot face, pentru că o leziune cerebrală de patru milimetri e mult prea mică pentru a se efectua puncția.

Enigma leziunii cerebrale 

Însă rămăsese enigma leziunii, ea era acolo și trebuia urmărită. Mi-au făcut o schemă de reducere a tratamentului pe care îl urmam, ca să vadă care e reacția leziunii după oprirea medicamentelor, urmând să întorc să repet RMN-ul după două luni.

Am plecat în Grecia la sfinții mei dragi: Sfântul Nectarie și Sfântul Efrem 

Doctorii mi-au recomandat să am un program de viață normal și să încerc cât pot de mult să mă relaxez. Atunci am hotărât că vreau să merg la Sfântul Nectarie în Eghina, la locul meu de suflet, chiar pe 9 noiembrie, atunci când este prăznuit. Înainte cu două zile de a pleca în Grecia, printr-o conjunctură deloc întâmplătoare, am intrat în posesia cărții „Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, tămăduitorul trupurilor și al sufletelor”, cu recomandarea de a o citi până ajung în Atena.

Am citit cartea pe tot parcursul zborului către Atena, cu lacrimi în ochi. A fost primul moment în care am asociat rezultatul RMN-ului făcut la Viena cu cu Acatistul Sfântului Efrem, pe care-l citisem în avion cu câteva ore înainte.

Am aterizat la Atena și primul nostru drum a fost la Nea Makri, la Sfântul Efrem. Deși nu știam cât de departe e de Atena – înțelesesem că nu e foarte departe, dar nu știam exact cum e drumul și cum o să ne descurcăm – am ajuns la destinație fără probleme. Am prins finalul slujbei de seară și am plecat de acolo binecuvântați de o măicuță bătrână, care parcă ne așteptase.

Nu pot descrie pacea cu care am plecat de acolo și bucuria că am ajuns și am putut lua mir de la candela Sfântului Efrem. Am pierdut în schimb, feribotul către insula Eghina, însă Sfântul Efrem s-a ocupat de toate și nu am întâmpinat dificultăți. Am găsit cazare în portul Pireu, iar gazda din Eghina unde rezervasem cazare pentru acea noapte nu ne-a mai încasat banii pentru ziua pierdută. Am ajuns a doua zi în Eghina și am luat parte la procesiunea Sfântului Nectarie, locul nostru de suflet.

M-am uns zilnic cu mirul adus din Grecia 

Ne-am întors acasă și așteptam să fim sunați de la Viena, pentru programarea celui de-al doilea RMN. Zi de zi, am folosit mirul adus din Grecia și mă ungeam la zona cerebrală cu el. În luna decembrie, aparatul trebuia să intre în mentenanță, așa că am fost nevoiți să amânăm investigația până în luna ianuarie.

La început de an, am plecat să facem RMN-ul, iar surpriza a fost mare nu numai pentru noi, ci și pentru medici: leziunea a dispărut, total! Medicii nu au avut nici o explicație, dar noi am avut-o: Sfântul Efrem a mijlocit această minune.

Mirela Caracoti, București (2018)

Publicat de Nicoleta Țintea la 15:48 Un comentariu: 

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: CancerCartea „Sf. Mare Mucenic Efrem cel Nou – tămăduitorul trupurilor și al sufletelor”Insula EghinaNea MakriSfântul Efrem cel NouSfântul NectarieUlei vindecător

marți, 12 februarie 2019

“Ți-ai îndeplinit misiunea!”

L-am cunoscut pe Sfântul Efrem cel Nou în cea mai mare cumpănă a vieții mele. Am fost o mamă fericită. Binecuvântată de Dumnezeu cu patru copii, trei băieți și o fată. M-am bucurat de fiecare clipă petrecută alături de ei. Copiii au crescut, cei mari au plecat să-și croiască propriul drum în viață. Iar noi am rămas să-l creștem pe Filip și pe mezina familiei.

În vara anului 2010 am aflat că Filip are cancer osos 

Nimic nu prevestea încercarea prin care urma să trecem. În vara anului 2010, viața noastră a fost dată peste cap. Încă de când era mic, Filip a fost un copil special, bun și credincios. Cred că nu avea șase, șapte ani când a început să meargă la biserică. Mai întâi a fost cu noi, de câteva ori, apoi a început să meargă singur pentru că îl atrăgea pur și simplu tot ce se întâmpla acolo: slujbele, pacea, rugăciunea… Nu lipsea de la slujbe. A fost o vreme în care dimineața mergea la biserică iar după-amiaza la școală. Visul lui era să facă Seminarul Teologic și să devină preot, pentru că își dorea să fie alături de oameni, să-i ajute! Părintele din sat i-a simțit chemarea și l-a încurajat. Îl lua mereu în Sfântul Altar, îl punea să cânte la strană…

Era august, într-o zi de duminică. Filip s-a întors de la Sfânta Liturghie cu piciorul drept umflat. Am avut un sentiment sumbru, încă de când am văzut umflătura. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi vorba de cancer. Am plecat de urgență la medic, la Spitalul “Sfânta Maria” din Iași. Cât mi-am dorit ca medicii să-mi spună că e o greșeală! Biopsia a confirmat însă că e vorba de ceea ce mă temeam mai tare: Filip avea o tumoră malignă la femur sau altfel spus, cancer osos!

Doamne, am simțit atunci că îmi fuge pământul de sub picioare! Filip nu avea nici treisprezece ani! Totul s-a prăbușit în jurul meu, parcă timpul s-a oprit în loc, a rămas undeva suspendat, iar eu nu-mi puteam reveni din șoc.

Un copil care și-a trăit suferința cu zâmbetul pe buze 

Înțelept cum era, Filip a înțeles repede tot. A știut ce se întâmplă și mi-a dat puterea să mergem împreună mai departe. A urmat o perioadă foarte grea. A început să facă chimioterapie, avea dureri și grețuri, dar a reușit să treacă prin toate, cu zâmbetul pe buze. Pentru că așa era el mereu, un optimist incurabil, un copil vesel și plin de bucurie! În cele mai tensionate momente el strecura câte o glumă! Avea o maturitate care-i impresiona până și pe medici!

Sfântul Nicolae i-a salvat lui Filip piciorul 

După chimioterapie, medicul ne-a spus că nu există nicio soluție decât să-i taie piciorul! Eu una nu puteam să concep așa ceva! Filip l-a privit însă cu seriozitate pe medic și l-a întrebat: “Aceasta e șansa mea ca să trăiesc?! Amputarea?!” Medicul i-a răspuns: “Da!” Filip i-a spus răspicat că acceptă să-i fie tăiat piciorul! “Nu vă uitați la mama! Este piciorul meu, eu decid acum!”, au fost cuvintele lui.

Dar eu nu puteam să mă împac cu situația. Îmi amintesc că doctorul ne-a dat să facem încă un RMN. Era chiar de ziua Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie și de la fereastra spitalului vedeam o biserică ce avea hramul Sfântului. Atunci îmi amintesc că m-am rugat cu toată forța: “Sfinte Nicolae, îmi pun toată nădejdea în tine! Te rog ai grijă de Filip și ajută-l să nu-i taie piciorul!” Am luat rezultatul la RMN, în aceeași zi. Și l-am dus doctorului. Am stat toată ziua pe holuri, așteptând să fiu chemată de medic. Spre seară obosisem și m-am dus la salon. “Cine sunt eu ca să aștept minuni?”, mi-am spus. Târziu, cred că era ora 22.00, medicul ne-a chemat pe amândoi. S-a uitat la băiat și i-a spus: “Filip, îți dau o veste bună! Trecem la recuperarea piciorului!” Eu eram așa de derutată, că nici nu înțelegeam ce spune. Filip mi-a repetat: “Recuperarea piciorului, adică nu-mi mai taie piciorul, mamă! Rugăciunea ți-a fost ascultată!”

Medicul ne-a propus să-i pună o proteză. Costa 10.000 de euro din care noi nu aveam nici măcar jumătate. Dar Dumnezeu ne-a ajutat și cu sprijinul unor oameni buni am strâns banii și am reușit să-l operăm.

Cancerul a recidivat după trei ani 

Au trecut așa trei ani, fără probleme. Filip se simțea bine. La controlul din luna iulie 2014, s-au observat doi noduli pe plâmâni. Păreau calcifiați, dar doctorul a insistat să facem o scintigrafie. Rezultatul m-a lăsat fără grai! Cancerul recidivase în partea de sus a genunchiului. Am simțit cum totul se prăbușește peste mine! Culmea, Filip a reușit să-și păstreze cumpătul, chiar și în acele clipe grele. Mă mustra des pentru că plângeam și mă stresam foarte mult. Îmi spunea mereu: “Ai răbdare și nimic mai mult! Doar Dumnezeu decide! Alții sunt mai rău ca mine! Te rog nu te plânge!”

L-am descoperit pe Sfântul Efrem după ce boala fiului meu a recidivat 

A urmat o nouă operație. Era în octombrie. În acea perioadă cineva mi-a povestit despre Sfântul Efrem cel Nou. Eu am cumpărat o carte cu minunile lui. Am fost atât de emoționată! Îmi doream atât de mult să facă o minune și pentru copilul meu! Fiul meu nu știa de carte. El era în spital. Am plecat acasă și urma să ne întoarcem pentru intervenție.

Fiul meu i-a visat pe Sfântul Efrem și pe Sfânta Cuvioasă Parascheva 

Cu câteva zile înainte de operație, Filip mi-a povestit impresionat, cu lux de amănunte, ce a visat. A auzit în vis o voce, care i-a spus că el are o misiune de îndeplinit. Apoi i-a cerut să aibă grijă de bărbatul care apăruse lângă el, pentru că sunt mulți oameni care vor să-i facă rău. Era un bărbat înalt, cu barbă, care avea în jur de 40 de ani și era îmbrăcat în rasă de călugăr. Vocea i-a cerut să-l ducă pe călugăr într-un loc sigur. Au alergat amândoi, dar fără să simtă pământul sub picioare, mai mult zburau. În spatele lor se auzeau zgomote ciudate, urlete, țipete. Au ajuns lângă un lan de porumb care strălucea ca aurul, apoi au dat de o mănăstire unde i-a întâmpinat o măicuță. Maica l-a luat pe călugăr, apoi s-a întors spre fiul meu și i-a zâmbit. Cei doi au intrat înăuntru. S-a auzit cum se trage zăvorul, iar după aceea, vocea i-a mai spus lui Filip că el și-a îndeplinit misiunea.

Când mi-a povestit visul, eu i-am arătat fiului meu o carte cu Sfântul Nectarie și una cu Sfântul Efrem. Filip s-a bucurat și mi-a spus fericit: “Mami, Sfântul Efrem este călugărul din vis!”

Totul s-a întâmplat chiar cu o zi înainte de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva. Băiatul își dorea foarte mult să ajungă la Sfintele ei moaște. Am plecat spre Iași și deși era foarte multă lume am reușit să ne închinăm. Când am ajuns la raclă, Filip mi-a spus că Sfânta Parascheva este măicuța pe care a văzut-o în vis. De atunci, Sfântul Efrem a devenit îndrumătorul meu și al familiei mele. Și prietenul fiului meu.

În camera lui de acasă, Filip ținea icoana Sfântului Efrem și icoana Sfintei Cuvioase Parascheva, lângă pat. Când am vrut să le mut mi-a spus să nu le iau niciodată de acolo.

Uneori privea icoana cu prietenul lui și îmi spunea: “Eu mă uit la Sfântul Efrem, iar el se uită la mine!”. Îi citea acatistul. Îi găseam mereu cărțile de rugăciuni sub pernă. Dar nu făcea nimic ostentativ. “Când te rogi nu trebuie să te știe nimeni!”, îmi spunea foarte des.

A trecut și operația. Veștile au fost favorabile. Nu mai avea metastaze. O vreme părea că totul merge bine. Filip făcea recuperare, mergea fără cârje la școală și la biserică.

O nouă recidivă 

În ianuarie 2015, piciorul s-a umflat din nou. Eu obosisem deja. Îmi era tot mai teamă că nu vom reuși să-l salvăm pe Filip. Avea din nou metastaze, de această dată la gamba piciorului. S-a stabilit o nouă operație. Eu eram derutată, neliniștită, simțeam că se va întâmpla ceva rău. Chiar l-am rugat pe medic să renunțe la intervenție, cu puțin timp înainte ca ea să înceapă, dar era deja totul pregătit și operația a fost făcută până la capăt. Organismul a respins proteza. Filip avea dureri cumplite, iar eu nu puteam să fac altceva decât să plâng și să mă rog. A urmat încă o operație, de transplant de mușchi, piciorul supura încontinuu, iar analizele au arătat că luase stafilococul auriu. Eram epuizată! Deși era conștient de riscurile bolii, Filip nu și-a pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu. A reușit să-și păstreze optimismul.

Sfântul Efrem cel Nou l-a pregătit parcă pe fiul meu, pentru tot ceea ce avea să urmeze  

Pe 6 octombrie, chiar de ziua lui eram în spital. Împlinea 18 ani. Chiar în acea zi am primit lovitura de grație: Filip era în metastază totală, deci nu se mai putea face nimic pentru salvarea lui. Simțeam că nu mai am aer! Am început să caut soluții, să mă agit, să găsesc ceva care să-l ajute. Filip mi-a spus: “Mami, te rog, nu mai alerga atât! Dacă Dumnezeu vrea, tu vei putea să muți munții din loc, iar dacă El nu vrea, tu nu vei reuși nici măcar să ridici un pai de jos! Deci El decide ce face cu viața mea. Mami, Dumnezeu mi-a spus în vis că mă va face bebeluș! Să știi că El nu este un moș bătrân, așa cum ni-l imaginăm noi, ci e un bărbat tânăr, frumos! Nu i-am văzut fața pentru că strălucea foarte puternic. Dar avea o voce atât de caldă! Eu voi lupta până la capăt. Aș vrea să-mi îndeplinesc dorința de a-I sluji Domnului, pe pământ… “

Tot în acea perioadă a mai avut un vis ieșit din comun. Era cu frații lui, care i-au adus în dar o bicicletă. De față erau și duhovnicul lui, dar și Sfântul Efrem, îmbrăcat tot în haina neagră, de călugăr. Fața îi radia, era luminoasă. Pe bicicletă scria: “Răbdare, încredere și speranță. Doar astea trei! Ai să vezi că o să fie bine pentru tine! Nu-ți fie frică!” Iar undeva în planul mai îndepărtat, Filip a văzut un câmp verde, cu multe flori, cu copii îmbrăcați în alb și cu îngeri. Sfântul Efrem i-a spus: “Eu am să te aștept Acolo!”

Învățăturile lui Filip 

Filip Păduraru

Despre Filip s-ar putea scrie un roman. S-ar putea povesti multe pagini, despre curățenia lui sufletească! A suportat durerile cumplite cu stoicism. Fără să cârtească! O singură dată, în cinci ani, când avea dureri groaznice iar corpul îi era măcinat de metastaze a spus: “Doamne, ajunge! Filip nu mai poate!” În rest, le-a dus pe toate cu bucurie. Pentru el, fiecare zi era o minune. Era atât de iubitor și de generos!

În spital am întâlnit, deseori, copii care aveau părinți foarte săraci. Mereu îmi cerea să le cumpăr ceea ce au nevoie, unguente pentru calmarea durerilor sau fructe. Alteori cumpăra icoane cu Sfântul Efrem și le dăruia celor cu care se împrietenise. Nu suporta să vadă însă vreun copil că se poartă urât cu părintele său. Îl mustra, iar apoi îl lua la joacă, făcea glume, inventa jocuri, pentru ca micuțul să nu se supere.

În spital se creaseră niște legături strânse. Culmea este că Filip știa deseori, înainte să se întâmple, că un copil va muri. Nu de puține ori i-a visat pe copiii din spital, cu o noapte înainte să moară. Îi visa fie în capătul scărilor, fie cum se îndreptau spre lift. Toți îi spuneau că a venit momentul lor să plece și că nu e încă timpul să vină și Filip cu ei.

În cei cinci ani de zile, cât a fost bolnav, am stat tot timpul cu el. Și am reușit să comunicăm foarte mult. Mi-au rămas multe vorbe, multe gesturi întipărite. “Mami, dacă e să rămân pe Pământ e bine, dacă mi-e dat să plec, voi fi printre îngeri! E Voia Celui de Sus, dacă rămân sau plec. Dacă voi rămâne, când mă voi simți mai bine, pe la douăzeci de ani mi-aș dori să scriu o carte despre viața copiilor bolnavi de cancer. Și să-i ajut!” “Să nu te superi mami, niciodată pe Dumnezeu. Cu timpul ai să vezi că am dreptate! În fiecare zi, Dumnezeu face atât de multe lucruri pentru noi, dar suntem atât de orbi, încât nu vedem nimic! Ai răbdare!” Sunt doar câteva dintre vorbele lui care îmi răsună mereu în minte.

Premonițiile 

Filip a avut multe premoniții. De multe ori dau timpul înapoi și mă gândesc cum a fost el pregătit pentru tot ce a urmat. Sunt sigură că Sfântul Efrem cel Nou i-a fost aproape. Cu câteva zile înainte să moară, era încă în spital și i-a spus unei prietene care venise în vizită și îi promitea că vine să-l revadă pe 19 decembrie, la noi acasă: “E prea târziu. Nu mai e timp!”

Și nu a fost singurul semn. Au fost și multe altele. De unele am aflat abia după ce el s-a dus la Domnul.

Cu două zile înainte de despărțire, duhovnicul lui a venit la noi acasă. Plecasem din spital, pentru că ni s-a spus că nu se mai poate face nimic. După ce l-a spovedit și l-a împărtășit, în drum spre plecare l-am întrebat în șoaptă pe preot dacă să mă pregătesc pentru ce e mai rău. Și el mi-a spus că da, să mă pregătesc. Imediat după ce Filip s-a stins, l-am sunat. Dar nu am apucat să rostesc niciun cuvânt că preotul mi-a luat-o înainte: “Știu ce s-a întâmplat! A murit Filip! Știu pentru că el mi-a spus la Sfânta Spovedanie, exact ziua și momentul în care va pleca. Fusese înștiințat.”

Despărțirea 

Filip nu doar că a știut totul, dar mi-a spus, pas cu pas ce să fac după moartea lui. Mi-a sugerat multe lucruri fără să-mi spună exact de ce mi le cere. Mi-a spus de exemplu, că de Crăciun să-l îmbrac pe un anumit prieten și mi-a precizat exact ce să-i cumpăr. Mi-a cerut să-i cumpăr și o mașinuță, tot de Crăciun, unei fete bolnave, pe care o știa din spital și care-și dorea așa ceva. Când a venit momentul despărțirii, pe 16 decembrie 2015, spre dimineață, tot ce am putut să-i spun lui Filip a fost: “Du-te, puiule, du-te… !”

Durerea nu o pot descrie însă. Am plâns mult. Am suferit. Și tot Filip m-a ridicat. După parastasul de un an l-am visat. Eram într-o încăpere mare, imaculată, frumoasă în care erau mulți băieți îmbrăcați în alb. Parcă încăperea era împărțită cu ajutorul unor cerceafuri ca neaua. Și mă miram, chiar am spus: “Vai, ce frumos e!” Deodată a început să cadă apă, multă apă, așa… ca o ploaie, dar numai pe mine și îmi era frig. Și a apărut Filip atunci care mi-a spus zâmbind: “Ce e? Nu-ți place? Oare eu cum crezi că mă simt de atâta timp ud? Îmi este frig! Oprește-te!” A zâmbit atât de frumos, așa cum o făcea când glumea el și a dispărut.

Tot el mi-a dat un semn când soțul meu a intrat în comă, la un an și ceva după moartea lui Filip. L-am visat, eram toți trei lângă un copac frumos. Filip mi-a spus doar atât: “Nu acum! Nu mai este mult timp!” Apoi copacul s-a scuturat și au mai rămas în el doar câteva frunze. Soțul meu a murit în noiembrie 2017. La nici doi ani de când a plecat Filip. Trăiesc cu liniștea că băiatul meu este bine. Nu mi-e ușor, dar în adâncul sufletului meu eu sunt convinsă că el este în Rai, acolo unde s-a întâlnit cu Sfântul lui drag, Sfântul Efrem cel Nou și cu toți Sfinții pe care-i iubea.

Elena Păduraru, județul Vaslui (aprilie 2018) 

Publicat de Nicoleta Țintea la 06:02 Niciun comentariu: 

Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Etichete: CancerSfantul Efrem cel NouSfânta Cuvioasă ParaschevaSfântul NicolaeTamaduitor al trupurilor si al sufletelorVis

marți, 30 ianuarie 2018

Lupta unei mame a cărei fiică are cancer osos

O aniversare sumbră 

Spre sfârșitul anului 2015, fetei mele i-a apărut o umflătură la încheietura mâinii drepte. La început nu credeam că este ceva grav, însă în urma mai multor investigații am aflat că are cancer osos. Șocul a fost enorm. Cu atât mai mult cu cât, fata mea a aflat acest diagnostic cumplit chiar de ziua ei, pe 27 ianuarie 2016. Când primești un astfel de verdict, prima dată stai și te întrebi: „De ce eu?! Ce am făcut oare, de am stârnit mânia lui Dumnezeu?!” Recunosc că treburile si grijile cotidiene m-au făcut să mă îndepărtez de cele sfinte, dar nu am făcut niciodată rău, nimănui. Iar dacă am greșit nu a fost în niciun caz, cu intenție. A urmat o perioadă foarte grea.

La început nici nu știi încotro să te îndrepți, lumea îți este dată peste cap. Am umblat pe la mai mulți doctori și de fiecare dată medicii îmi spuneau că nu îmi garantează că îi pot salva mâna de la amputare. Îmi bubuia capul. Nu puteam să concep așa ceva. Fata mea de 16 ani să rămână fără mână…

Am aflat de Sfântul Efrem cel Nou chiar în timp ce eram în spital 

Însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. În timp ce eram internate pentru ședințele de chimioterapie care se fac înaintea operației, chiar de Paște, cineva care a venit în spital cu cadouri pentru copii a adus și o cărticică cu minuni care se numea: “Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, tămăduitorul trupurilor și al sufletelor”. Auzisem de Sfântul Nectarie, despre Sfânta Cuvioasă Parascheva, însă despre Sfântul Efrem, nu.

Sfântul Efrem ne-a dat un semn că va fi bine 

Am început să citim din carte despre minunile înfăptuite de Sfânt, am citit acatistul și în ziua operației s-a întâmplat o minune. În ziua când am făcut RMN-ul, chiar înaintea intervenției chirurgicale, în timp ce citeam acatistul împreună cu fata mea, am simțit amândouă miros de mir în salon. Eu nu am zis nimic la început, am crezut că poate mi se pare mie, însă în clipa în care fata mea, Roxana mi-a spus că ea simte un miros de mir, am știut că Sfântul Efrem era acolo, cu noi și prin prezența lui ne transmitea să avem încredere că totul va fi bine. Și așa a fost. Mâna i-a fost salvată.

Ceea ce nici un doctor nu credea posibil, Dumnezeu a făcut să fie posibil. De atunci, ori de câte ori îi ieșeau prost analizele, Roxana citea acatistul Sfântului Efrem și a doua zi totul era bine.

A doua intervenție a avut loc chiar de ziua Sfântului 

După operația la mână au mai urmat doisprezece ședințe de chimioterapie însă a mai fost nevoie de încă o intervenție chirurgicală. Ni s-a recomandat să mergem în Italia. Inițial operația a fost programată în luna aprilie, dar a fost amânată și până la urmă intervenția a avut loc chiar în ziua în care se prăznuiește Sfântul Efrem cel Nou, pe 5 mai. Sfântul ne-a ajutat încă o dată. Eram singură, într-o țară străină, nu cunoșteam limba. La un moment dat stăteam tristă în curtea spitalului și din senin o femeie s-a așezat lângă mine și mi-a vorbit în română. Nu-mi venea să cred. I-am spus ce problemă aveam iar ea m-a ajutat enorm. A discutat cu doctorii, m-a încurajat. Totul a fost bine, însă după numai trei săptămâni medicii au descoperit că Roxana are metastaze pulmonare. Am luat din nou legătura cu medicii italieni, care i-au dat fetei mele o șansă, dar trebuia să strângem foarte mulți bani cât mai repede cu putință, ca să putem pleca în Italia. Nimeni nu credea că vom reuși. Dar iată că nu a fost așa. Peste o săptămână vom pleca în Italia și avem nădejde, pentru că suntem convinse că Sfântul Efrem nu ne va părăsi nici de această dată.

Celor care sunt disperați și nu mai cred în minuni vreau să le transmit să aibă încredere, să nu își piardă speranța, așa cum nici noi nu ne-am pierdut-o.

Nu pot să închei fără a mulțumi Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Nectarie, Sfântului Efrem și tuturor sfinților care nu ne-au lăsat la greu.

Ioana Chișcaru, București (10 octombrie 2017)

http://seintamplaminuni.blogspot.com/search/label/Cancer

BIOENERGIA ŞI RADIESTEZIA – RĂTĂCIRI CONTEMPORANE

https://doxologia.ro/audio/parinti-duhovnicesti/maica-siluana-vlad-despre-radiestezie-bioenergie-autoenergizare

Diavolul, în dorinţa-i nemărginită de a-i amăgi pe oameni, îşi ascunde răutăţile sub masca binelui, încercând prin aceasta să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile minciunii şi ale pierzării. Ori, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Calea este BISERICA, adevărul este ORTODOXIA şi viaţa este RAIUL. Acum se crede că bolile, pe care le au oamenii în aceste timpuri nu ar mai fi cauzate de păcatele lor sau ale înaintaşilor (cum învaţă Sfânta Biserică), ci că ar fi doar nişte dezechilibre ale energiilor ce ne alcătuiesc, iar reechilibrarea energiilor o pot face doar cei înzestraţi cu „har vindecător”.

În cartea intitulată „Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România” (apărută la Total Press în 1977 şi care este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox) autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că „nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (pag. 114) (Care har? Când le-a dăruit Divinitatea acest har ???), deşi alţii tratează indiferent de plată (pag. 144), iar alţii afirmă că „pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20%” (pag. 142), există totuşi şi „vindecători” „NEAVENIŢI Şl IMPOSTORI”, avizi de bani, cărora „Cerul le ia până la urmă harul” (pag. 5).

Mii de oameni mărturisesc faptul că unii din aceşti „vindecători” le-au înşelat încrederea. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor şi sfinţitor nu vine prin vrăjitorie sau prin oamenii care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă, icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice sau de vrăjitorie), ci harul vine prin oamenii sfinţiţi de Dumnezeu (episcopi, preoţi şi diaconi). De aceea, orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii este străină de Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare din păgânism (vrăjitori, parapsihologie, bioenergie…) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei. Azi sunt promovate, printre metodele de medicină complementară, şi urinoterapia, cristaloterapia, lucruri degradante pentru orice om raţional.

De ce caută oamenii semne, minuni şi vindecări paranormale? 

Pentru că s-au înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzesc poruncile Lui, au pierdut simţul iubirii de Dumnezeu şi de oameni în favoarea acceptării unor experienţe noi, senzaţionale, care exaltă mândria, egoismul şi idolatria omului. Când omul nu mai are frică de Dumnezeu, caută alte căi de „spiritualitate” ce constituie metode de fugă de la faţa Lui.

În speranţa că ne vor fi de folos pe viitor, pentru a ne feri pe noi înşine şi cu atât mai mult pe cei care greşesc din neştiinţă, enumerăm câteva din formele moderne de înşelare satanică ce ne ameninţă: divinaţia, meditaţia creştină, teosofia (iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert), antroposofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în palmă, cafea, bobi, cărţi, stele…), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telerinezia, dezlegarea de deochi, vrăji, blesteme, comunicarea cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi astrale, dialogul cu extraterestri…

Răul din viata omului este considerat de ocultişti ca rezultat al farmecelor, și nu al păcatelor proprii pentru care Dumnezeu îl mustră pe om ca să revină prin pocăinţă la calea dreptăţii. Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă printre ei se află câte unul “foarte credincios”, care nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase (pag. 149). Se vede clar cu câtă viclenie îşi afişează „credinţa”, păcălindu-i pe cei neinstruiţi, şi chiar inoculându-le diabolica idee că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Pentru a întări această falsă imagine, unii au icoane, candele, chiar aprind lumânări şi tămâie, deci înşelătorie „curată” !

Noi însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos, zicându-i: «Acestea toate (împărăţiile lumii şi slava lor) ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci lisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”» (Matei 4:9-10). Cu aceleaşi ispite, prin tot felul de vicleşuguri satanice, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor de astăzi, deviindu-le atenţia de la suflet spre trup şi spre lumea exterioară, pământească.

Foarte mulţi „vindecători” au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (Atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate, de flăcări etc. Noi ştim din Biblie că: „însuşi satana se preface în înger de lumină” (2 Corinteni 11:15).Aceşti „vindecători” ascultă doar ce le spune „duhul” în vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de ierarhia sacramentală a Bisericii (episcopi, preoţi, diaconi). Când cei 10 leproşi au venit la lisus, zicând „lisuse, fie-ţi milă de noi!”, El le-a spus:„Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17:14). Deci Hristos nu i-a trimis pe leproşi la bioenergie sau radiestezie, ci la preoţi.

Ocult înseamnă – misterios, tainic, secret, iar ocultiştii sunt acei oameni care pretind că dau celor iniţiaţi puteri neobişnuite de a pătrunde şi a interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor, ca: astrologia, magia, necromanţia, alchimia, spiritismul…

Acum să intrăm în miezul problemei:

BIOENERGIA SAU BIOTERAPIA este inclusă în categoria manifestărilor paranormale şi SE PRACTICĂ PRIN INTERMEDIUL RADIESTEZIEI. M-am hotărât să scriu despre bioenergie şi radiestezie fiindcă foarte mulţi oameni (unii chiar sunt credincioşi, mergând frecvent la Sfânta Liturghie) sunt amăgiţi, lată, un exemplu cât se poate de lămuritor: Am văzut, nu demult, o doamnă care absolvise cursurile de radiestezie şi s-a oferit să consulte câteva prietene pentru a-şi testa cunoştinţele dobândite. Avea în mână o sârmă de cupru îndoită în forma literei V, pe care o ţinea cu vârful către pacient. Acest instrument se numeşte ANSĂ sau BAGHETĂ DIVINATORIE. A început să plimbe ansa pe lângă corpul pacientului, după nişte meridiane verticale și orizontale. Acolo unde vârful ansei se înclina, spunea că a detectat un semnal de boală pe care îl numea ABEP, adică Anomalie Bio-Energetică Patogenă. Ştiind că organele corpului nostru emit biocurenţi electrici, care circulă pe trasee neuronale, mi s-a părut logic ca acul să indice o variaţie de curent, acolo unde există o perturbaţie clinică. Surpriza a fost când a ajuns în dreptul ficatului. Pentru că nu era sigură dacă semnalul provenea de la ficat sau de la fiere, A ÎNCEPUT SĂ VORBEASCĂ CU ACUL, ÎNTREBÂNDU-L:

– Este ficatul? Acul s-a îndreptat spre stânga.

– Este fierea?

Acul s-a înclinat spre dreapta, aşa că ea a spus hotărâtă: „Este de la fiere!”. Imediat i-am spus:

– Ceea ce faceţi dumneavoastră este spiritism!

Foarte supărată, a răspuns:

– Nu-i adevărat, EU MĂ ROG ÎNTOTDEAUNA ÎNAINTE CA DOMNUL DUMNEZEU SĂ-MI DEA LUMINA ALBĂ-ARGINTIE DE LA TRONUL SĂU.

Bioenergiticienii susţin că au acces la banca de date a lui Dumnezeu din Univers, prin intermediul radiesteziei. HITLER avea în permanenţă un serviciu radiestezic în armată, iar STALIN se folosea de Meister, specialist în radiestezie. Oare aveau şi ei acces la banca divină de date?

Ce este radiestezia?

Teoria radiativă susţine că orice informaţie existentă în univers emite un semnal specific, care poate fi recepţionat cu ajutorul extrasensibilităţii. Radiestezia “a prins” în mediul tehnic al inginerilor, iar yoga în cel medical, datorită faptului că radiesteziştii îl consideră pe Dumnezeu un câmp de energie; iar yoga îl aşează pe om cu puterile sale „neştiute” drept Dumnezeu. Desigur limbajul, comportamentul şi „rugăciunea” sunt potrivite rătăcirii: la radiestezie – limbaj tehnic, câmp energetic, intensitate, amplificare, orientare, captare, iradiere…; la yoga- concentrare, denumirea organelor interne, meditaţie profundă…

Doamna bioenergiticiană după ce a localizat organul bolnav, a început să aplice tratamentul bioenergetic, ce consta în mişcări de rotaţie ale palmelor deasupra organului respectiv în sens invers acelor de ceasornic. În acest timp, vizualiza mental cum locul se umple de lumină. AICI ESTE CHEIA PROBLEMEI!!! ACEEAŞI MIŞCARE ESTE FOLOSITĂ Şl DE GHICITOARE CÂND ÎNVÂRTE CEAŞCA CU ZAŢ DE CAFEA.

Vladimir Gheorghiu, în cartea sa intitulată „Hipnoza” recunoaşte că aceste pase magnetice au fost introduse în terapia bioenergetică de către medicul vienez Frantz Mesmer care a trăit între anii 1737-1815. Mesmer preluase practicile vrăjitorilor, care erau utilizate în templele Greciei antice ale egiptenilor şi perşilor. Iată cum un procedeu păgân, folosit de vrăjitori, este introdus printre creştini, purtând masca credinţei şi a beneficităţii.

Tot Mesmer a introdus şi hipnoza în tratamentul bolilor nervoase, preluând-o de la budişti. Stările de tip hipnotic sunt folosite de asemenea în meditaţia yoghină. Chiar şi scriitoarea americană Elene White (a adventiştilor) încă din 1845 a etichetat „mesmerismul” şi pasele magnetice drept SPIRITISM.

Efectele nocive ale bioenergiei 

Am auzit despre o bioterapeută care a murit de cancer, atunci, fireşte, i-am întrebat pe „iniţiaţi”, de ce nu a putut fi vindecată prin bioenergie, iar răspunsul a fost că şi-a pierdut credinţa în faţa bolii, deci… mortul este de vină.

Am întrebat instructorii de la cursurile de radiestezie despre un caz ce se agravase în urma şedinţei de bioenergie, şi explicaţia a fost extrem de şubredă: „Noi nu ştim ce face pacientul după ce pleacă de la noi, cu ce se ocupă, astfel că se încarcă cu energie malefică. Aşa că noi nu garantăm nici pentru două ore după ce îl tratăm !”. Atunci îmi pun întrebarea: Sunt autentice aceste vindecări, sau este doar autosugestie? Am mai cunoscut cazul unui pacient care urma să facă dializă, dar a preferat bioenergia. După şedinţă s-a simţit atât de bine că a renunţat la dializă. Peste câteva zile a murit. O domnişoară creştin-ortodoxă s-a căsătorit cu băiatul unui bioenergitician. Când vrut să se mute la el acasă, i-au interzis să-şi aducă icoanele. Apoi, când le-a spus soţului şi socrilor că vrea să ţină post, aceştia i-au răspuns: „în casa noastră nu se ţine post!”. Desigur că fiind foarte credincioasă, şi urmându-şi credinţa, au început între ei discuţii, certuri, care au dus în cele din urmă la despărţire, la numai câteva săptămâni de la cununia religioasă. Bărbatul a dat divorţ de soţie. Dânsa a venit la mine plângând şi mi-a povestit toate acestea, iar eu i-am spus: „Nu fiţi supărată, el a dat divorţul, este păcatul lui, nu dumneata l-ai împins la adulter”. Atunci mi-a spus printre suspine: „Părinte, iată ce mi-a zis socrul meu”: „DIAVOLUL MEU ESTE MAI PUTERNIC CA DUMNEZEUL VOSTRU”!

Ca preot, sunt convins că s-a cutremurat cerul şi pământul când a rostit el această hulă şi blasfemie!

 Tehnica spălării creierului

Prima fază de lucru în tehnica bioterapeuţilor se numeşte „starea ready”, similară cu starea „alfa” din yoga. În această etapă i se cere pacientului să renunţe la orice preocupare raţională, să elimine total raţiunea, pentru a intra în contact cu inconştientul. „Nu te mai gândi, lasă-te dus, golit de gânduri”, adică spălarea creierului şi aruncarea în haosul duhurilor întunericului. Când se stabileşte diagnosticul de către bioenergetician, se consideră că păcatele comise în vieţile anterioare sunt cauza bolilor pe care le ispăşeşti în viaţa actuală. Se ajunge astfel la „reîncarnare”, concept de origine păgână (a se citi cateheza: „Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Yoga şi Reîncarnare” – preot loan). Investigarea vieţilor anterioare se face prin regresie hipnotică, lată un caz de hipnoză care ne va clarifica acest lucru:

Renumita violonistă Vanessa Mae, care la 5 ani cânta la vioară, la 8 ani susţinea primul concert, la 9 ani compunea, iar la 12 ani era cea mai tânără violonistă din orchestra simfonică din Londra, când a împlinit 16 ani, părinţii s-au hotărât să o supună hipnozei, ca să afle de ce era un copil minune. Când s-a trezit din hipnoză s-a simţit foarte rău, şi de atunci a început să sufere de bolile marelui violonist italian Paganini: ficat, splină, stomac etc. A avut de ce să le mulţumească atât părinţilor, cât şi psihoterapeutului!

Un alt caz este cel al unui englez în vârstă de 26 de ani, care nu şi-a mai putut reveni din regresia hipnotică, rămânând la stadiul comportamental al unui copil de 8 ani. A suferit deci, în acelaşi timp, nu numai o regresie hipnotică, ci şi una psihică.

Au fost cazuri când oamenii, în dorinţa de a se aventura în magia paranormalului, au încercat să se dedubleze şi să călătorească în spaţiul astral. Dintre aceştia unii au murit, iar alţii au înnebunit. În acest sens, un exemplu concret de astfel de înşelare demonică este cel al tinerei Liliana B. din Craiova, care practica cursurile de radiestezie şi pe cele de spiritism. După un timp a ajuns într-o stare foarte gravă, încât mărturisea unei prietene că aude voci în urechi, chemări, care o tulbură groaznic. Greşeala ei a fost că nu şi-a căutat vindecarea prin Sfânta Biserică Ortodoxă cu: rugăciuni, post, spovedanie, Sfântul Maslu, împărtăşanie, ci a continuat în rătăcirea ei. În cele din urmă a fost internată la spitalul din Poiana Mare în stare de nebunie, unde a şi murit.

Esenţial este să nu confundăm „lupul” cu „păstorul”. „Lupul” este radiestezistul, bioenergeticianul care se adresează cursanţilor săi cu „Stimate suflete reîncarnat”, iar păstorul este preotul Bisericii care se adresează creştinilor cu cuvintele: „Iubiţi credincioşi”.

„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus-o dinainte!” (Matei 24:24-25). „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, (Creştin ortodoxă) să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 loan 10:11).

Nenumărate articole si cărți s-au scris despre cei mai cunoscuți senzitivi de la noi, acesti oameni făcând confidențe la radio si televiziune. Reporterii, însă, cuprinsi de admirație, nu pătrund, de regulă, natura acestor forțe, mijloacele si rezultatele tratamentului. O ignoranță periculoasă!

Să continuăm discuția despre Djuna. După cum mărturiseste A. I. Spirkin, „Djuna este de origine asiriană, s-a născut prin părțile Armavirului. Tatăl, mama, bunica ei au practicat vrăciuirea, asa încât acest dar – forța diabolică a biocâmpului – este mostenită de ea. Senzitivii noștri, care percep vizual câmpul bioenergetic, spun că frecvența câmpului ei este alta decât a unui om obișnuit”. După cum vedem, Djuna este o vrăjitoare provenită din neam de vrăjitori care și-a căpătat talentul (altfel zis, demonii „binefăcători” sau demonii-ajutători cu ajutorul cărora vrăjitorul își săvârseste acțiunile magice) prin mostenire. Nu demult, la congresul vrăjitoarelor care a avut loc în 1990 în S.U.A., ea a stârnit senzație prin minunile sale. Acum ea practică pe larg, inoculând bacilul demonismului în sufletele oamenilor creduli.

A. Martînov, care a editat un manual pentru senzitivii începători, susține că nu crede într-un Dumnezeu Hristos personal, în schimb susține existența unor „anumite forțe cosmice”, dătătoare de energie. Într-o confesiune publică făcută nu demult la radio, el își revendica rolul lui mesia, propunând în locul Evangheliei noua sa carte „Vestea cea bună”. Aici satanismul este exprimat sub o formă evidentă si nedisimulată: Martînov respinge Dumnezeirea lui Hristos și vine ca un „pseudo-mesia” cu „noua” sa învățătură. Se împlinesc cuvintele profetice ale Evangheliei după Matei (Mt. 24, 24): …se vor ridica hristoși mincinosi si prooroci mincinoși si vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință chiar și pe cei alesi. Căci omul se mântuieste numai prin Hristos, prin suferințele la care a fost supus pe cruce și prin moartea Lui întru ispășirea și mântuirea omenirii. Tocmai datorită faptului că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră, a și fost învins satana, luându-i-se puterea asupra acelei părți a neamului omenesc care a crezut și s-a botezat. De aceea, când unui om i se răpeste credința în Hristos, el devine din nou o slugă docilă a forțelor demonice. Și A. Martînov, după cum se vede, râvnește tocmai acest lucru.

Odată mi s-a adresat un tânăr, B., care a avut de suferit după frecventarea ședințelor lui Ruțko, ședințe prin care a dorit să-și refacă vederea. Ochii însă nu i s-au vindecat, în schimb s-a ales cu următorul „dar”: la anumite ore de zi și noapte, independent de voința sa, începea să facă niște miscări involuntare cu brațele, picioarele și întreg corpul, asemănătoare cu loviturile de kung-fu, pe deasupra mai având și accese de tip epileptic. A trebuit să-l trimit pe sărmanul creștin să se purifice (adică să i se citească rugăciuni de dezlegare de către un preot având harul să izgonească duhurile necurate).

Dar ce spun „tămăduitorii” înșiși despre propria lor persoană? Să urmărim un interviu dat de Iuri Tarasov – „Sunt vrăjitor în generația a patra”. La întrebarea corespondentului: „Mi-am dat seama că făceați vrăji asupra unui bolnav de osteohondroză cu ajutorul câmpului dvs. biologic, terapiei manuale si psihoterapiei. Toate acestea sunt pe larg cunoscute, îi știm bine pe unii reprezentanți ai medicinii netradiționale – Djuna, Kaspirovski… Dvs. sunteți unul în trei ipostaze? În ce constă vrăjitoria?” Tarasov răspunde: „Întrebarea dvs. conține răspunsul. De ce nu-mi zic senzitiv? Doar pentru că senzitivul știe să facă aproximativ a zecea parte din ceea ce face orice vrăjitor de mâna a doua. Acelasi lucru se poate spune și despre hipnotizori, fitoterapeuți, psihoterapeuți… Fiecare din aceste domenii nu este decât vârful aisbergului”. E spus extrem de sincer – „vârful aisbergului” – a cărui bază se află în iad. La întrebarea privind existența magiei negre și albe, Tarasov a răspuns: „…la ultimul congres din Spania la magia neagră și cea albă s-au mai adăugat două culori – roșu si verde. Dar de ce oamenii să cunoască aceste lucruri? Sunt, cum s-ar spune, culorile noastre de lucru, de uz pur profesional… «Cunoasterea» este neutră prin ea însăsi… Problema e cine o posedă”.

Cu alte cuvinte, „cunoașterea” (adică, după Tarasov, capacitatea de a influența magic lumea înconjurătoare), are una și aceeași sursă atât în magia neagră, cât și în cea albă. Dar în ce sens (în bine sau rău) își va aplica vrăjitorul forța pe care o posedă, nu depinde decât de dorința lui. Or, e lucru știut că nu se poate pricinui rău cu Duhul Sfânt. Un om fără prihană, înzestrat cu putere dumnezeiască, pur și simplu nu poate face nici un rău. Căci el nu împlineste decât voința lui Dumnezeu, care de la origine a fost îndreptată către mântuirea omenirii.

Iată însă că „unele forțe cosmice”, adică demonii, îl ajută cu plăcere pe omul care li s-a vândut. Iată ce citim în Nomocanon (cod de legi si hotărâri ale Sfinților Apostoli si Sinoadelor Ecumenice): „Magii – acei care îi cheamă și pe demonii binefăcători, ca să facă și spre bine unele lucruri, totuna cu toții sunt niște ucigași spurcați și înșelători după bunul lor plac”. Tarasov nu este unic în opinia sa. Alt vrăjitor, un oarecare I., într-o discuție privată cu o cunoștință de-a mea, ajungând să facă destăinuiri, a spus: „Aptitudinile senzitive nu sunt decât prima treaptă pe calea ce duce spre magia neagră”. Bioenergoterapeutul Kaspirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul nopții, a citat propriu-zis extrase din cartea de magie neagră, referindu-se la ea ca la o sursă pe deplin acceptabilă și pozitivă. Caracterul demonic al acțiunilor lui Kaspirovski se manifestă chiar în timpul ședințelor sale, lucru pe care îl demonstrează, de exemplu, datele doctorului în psihologie V. Lebedev.

Vom cita doar unele din ele: „Am examinat 2015 elevi de scoală, 93 % din ei sunt antrenați în ședințele lui Kaspirovski. În timpul ședințelor se remarcă ticuri obsedante, reacții isterice, fenomene de halucinație și alte tulburări psihice” – dovadă evidentă că sunt stăpâniți de duhul necurat. Mișcări involuntare, țipete si emoții, istericale independente de voința omului – toate acestea reprezintă semne vădite de demonizare. 42% cad în somn hipnotic. După sedințe, la un număr de 7% s-au constatat diferite forme de dezadaptare psihică. S-a conturat clar tendința creșterii sugestibilității și reacției isterice. La elevii școlii medii nr. 49 din Taskent s-a dezvoltat, în timpul sedințelor, o reacție isterică în grup, care a durat timp de două săptămâni și a dezorganizat activitatea scolii. În urma sedințelor televizate, unii copii se prăbușeau în stare de catalepsie doar văzând imaginea lui Kaspirovski. Ceea ce înseamnă că li s-a distrus mecanismul de protecție psihologică și ei au devenit mai sugestibili, ușor influențabili de comportamentul criminal al adulților și adolescenților. Mai mult decât atât, după ședințe a fost nevoie ca mulți copii să fie spitalizați cu diferite tulburări neuro-psihice”. V. Lebedev a cercetat 6228 de scrisori ale unor persoane care au vizionat ședințele unui senzitiv, practicant al magiei negre, rezultatele fiind că „63% au sesizat o agravare acută a bolilor”. Investigațiile ulterioare au arătat că la 13-14 din 15 bolnavi, aparent însănătoșiți după ședințe, afecțiunile li s-au agravat. În afară de aceasta, la un număr de bolnavi agravările au apărut imediat după ședințe. Vorbind despre calitățile morale ale acestui senzitiv, e suficient să cităm telegrama Lesei Iursova trimisă Procurorului general al U.R.S.S.: „Kaspirovski, în scopuri de reclamă, m-a antrenat într-o operație chirurgicală fără anestezie, difuzată la televiziune fără știrea mea. În timpul operației am suportat o durere atroce, fapt care ulterior mi-a înrăutățit și mai mult starea sănătății. Kaspirovski difuzează un film de reclamă, montat în variantă convenabilă lui, prezentându-mă dezgolită; în presă mi-a lezat demnitatea… Pe motivul că acum mă aflu la spital și de 18 luni nu mai am mijloace de existență, rog să mă ajutați să fac formele de trimitere în judecată a lui Kaspirovski”.

Asadar, unii senzitivi, profitând de dorința oamenilor de a se însănătosi cu orice preț, adesea îi aduc la o stare și mai gravă, conducându-i la demonizare și la pierderea sufletelor. Dar există, ați putea reprosa dvs., și magi-senzitivi albi, care și la biserică merg, și pe oameni îi tratează, chipurile, cu puterea lui Dumnezeu. Se vede însă că puterea nu e de la Dumnezeu. Adesea, fără să bănuiască, ei se află în stăpânirea forțelor demonice care, dându-le aparența succesului, dezlănțuie în ei o tot mai mare înfumurare și orgolii, nimicindu-le sufletele, făcându-i unelte docile în mâinile lor. Pe unii credinciosi îi interesează: dacă senzitivii sunt în legătură cu forțele demonice, de ce atunci ei înșiși frecventează uneori biserica, îndemnându-i pe oamenii nebotezați să se boteze, iar alteori chiar și să se împărtăsească cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă?

Da, e adevărat. Senzitivii merg uneori ei înșiși la biserică, și pe alții îi îndeamnă s-o facă pentru a se alimenta, cum le place să se exprime, „cu energii luminoase”. Mulți credincioși au avut ocazia să observe cum senzitivii stau îndelung în fața icoanelor, cu mâinile răschirate si căscând larg ochii, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o emană icoana. După expresia lui Pavel Florenski, „icoana reprezintă fereastra către altă lume”. Mi-aș permite să adaug că o icoană înaintea căreia sunt înălțate rugăciuni – este o fereastră larg deschisă către altă lume. Căci apropiindu-se de o asemenea icoană, mai cu seamă făcătoare de minuni, simțim realmente prezența celui care este înfățisat pe ea. Privind chipul, ne înălțăm cu tot sufletul către prototip, și rugăciunea noastră se înalță către tronul Celui de Sus pe drumul străbătut de rugăciunile a mii de alți credinciosi. Noi primim răspuns – rugăciunea noastră este auzită si se împlinește. Ei stau în fața icoanei străduindu-se să absoarbă energia concentrată în preajmă datorită rugii statornice în fața ei a mii de crestini. Icoana nu va avea de pierdut din această cauză și nici rugăciunii credincioșilor nu-i va dăuna. Gândiți-vă, însă, cât de smintit trebuie să fii ca, fiind poftit la „ospățul nupțial” (simbolul Tainei Sfintei Împărtășanii, comunicării prin rugăciune cu Dumnezeu), să te târăsti pe sub masă, strângând de pe jos fărâmiturile scăpate de oaspeți și să nu fii în stare să-ți ridici capul pentru a te bucura de măreția sărbătorii.

O altă parte, mai puțin numeroasă, de senzitivi merge personal la biserică pentru a se împărtăși, îndemnând și pe alții s-o facă. Aceștia sunt senzitivii începători – cei care nu au ajuns deocamdată să pătrundă în abisurile satanice și se află în etapa autoamăgirii de a fi aleșii lui Dumnezeu. De astă dată ei se împărtășesc, ca în primul caz, pentru alimentare suplimentară nemijlocită cu energie pozitivă. Acest act întăreste convingerea că ei ar avea legătură cu Dumnezeu și că sunt pe calea cea dreaptă. De obicei, ei niciodată nu se spovedesc; își aleg acele biserici în care se fac spovedanii comune (adică în care e suficient, nemărturisind nimic, să-și plece capul sub patrafir și, cu sentimentul datoriei împlinite, să se apropie de Sfântul Potir).

Cât de departe sunt ei de Hristos, de calea Sa, a răstignirii, smereniei, răbdării, blândeții! În acest sens primirea Sfintelor Taine încă nu înseamnă o garanție a mântuirii. Totul depinde de profunzimea pocăinței și de acel simțământ cu care vă apropiați de Sfântul Potir.

Apostolul Pavel spune: De câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului. (…) Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11-26, 27, 29). Din practica duhovnicească se cunoaște că mulți oameni căzuți în rătăcire (oameni cuprinsi de înfumurare, orgoliu) se împărtășesc deseori, aceasta însă nu-i va mântui.

Să subliniem încă o dată că, măsura mântuirii pe care o dă Taina Împărtășaniei, puterea harului căpătată prin această Taină depind de sinceritatea sufletească, de sentimentul de pocăință al conștiinței propriei nevrednicii, de dorința de viață veșnică și de iubirea de Hristos cu care omul se apropie de Sfântul Potir. Senzitivii nu au astfel de sentimente. Ei nu au nevoie de Hristos Mântuitorul, nu au nevoie ca Viața Lui să devină viața lor, ci ei au nevoie de energie.

Din cele spuse mai sus, vedem că adesea demonul este acela care îi îndeamnă pe senzitivi să vină în sfântul lăcaș pentru a-l pângări, ceea ce îi produce o mare satisfacție. Nefiind în stare el însuși să se apropie de Sfintele Taine și de icoane, îi trimite la biserică pe oamenii care i s-au vândut și, pentru acțiunile lor profanatoare (săvârșite fie și în mod inconștient) îi dăruiește cu o nouă porție de energie demonică și le amplifică aptitudinile senzitive. Uneori ni se pune întrebarea: de ce senzitivii îi trimit pe oameni să se boteze, iar cu cei nebotezați refuză, în unele cazuri, să lucreze? Trebuie remarcat însă faptul că numai senzitivii neavansați își trimit „pacienții” să se boteze. Ceilalți, alde Kaspirovski, nici ei înșiși nu sunt botezați și nici nu întreabă pe nimeni de botez. Dimpotrivă, în timpul ședințelor lor, ei cer să se scoată de pe corp, mai ales de pe piept, toate obiectele de metal, adică crucea.

În țara noastră se bucură de o largă popularitate așa-numitele secții de autoreglare, unde, după afirmațiile liderilor lor, omul poate învăța să se autodirijeze, să-și pună în ordine psihicul, să-și întrețină în condiții superioare sănătatea. Și mulți oameni se înscriu în aceste secții, dorind să realizeze cele promise.

Ce se întâmplă însă, de fapt, acolo?

Să examinăm, de exemplu, grupele de autoreglare de la Sankt-Petersburg aflate sub conducerea generală a lui Antonov. Din mărturisirile unor foști discipoli de-ai săi și a unor oameni care au condus grupe similare, dar ulterior s-au căit și au renunțat la aceste cursuri, s-a constatat că metodica respectivă de autoreglare cuprinde o serie de etape.

În prima etapă oamenii învață să-și domine trupul, emoțiile, practicând exerciții fizice și psihice speciale bazate pe yoga.

În a doua etapă ei se ocupă de subțierea simțurilor, a emoțiilor, încearcă să-și adapteze psihicul pentru sfera extra-corporală, invizibilă, potrivit afirmațiilor lor, aflată în astral.

În cea de-a treia etapă, cu ajutorul învățătorului intră în contact cu oarecare „forțe cosmice” și, prin intermediul acestora, primesc acele capacități extrasenzoriale despre care am vorbit mai sus. După aceasta, discipolul își părăseste învățătorul și organizează o grupă proprie, fiind ajutat și îndrumat de forțe din cealaltă lume.

Din cele expuse mai sus, se vede că, pregătindu-și corpul la prima etapă, ucenicii își subțiază psihicul și simțurile și devin capabili de a contacta demonii în a doua etapă, iar în a treia, cu ajutorul învățătorului lor, intră în contact direct cu duhurile decăzute, de unde ulterior capătă forțe și capacități de a face așa-numitele „minuni”.

În etapele a patra și a cincea acești nefericiți încearcă să-și însușească deprinderi de a trăi în cealaltă lume, de a se contopi cu lumea demonilor, ca după moarte să se simtă bine, ajungând în mediul deja familiar lor. O trudă inutilă. Nimeni nu va putea scăpa de judecata lui Dumnezeu. Căci, după cum se spune în Evanghelie, trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea, și-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților (Mt. 13, 41-42). Cât priveste speranța că-i va ajuta diavolul, în acest sens avem cuvântul adevărat al Apocalipsei: …și diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor (Apoc. 20, 10).

Revenind la discuția despre secțiile de autoreglare, vedem că aici strălucitoarea momeală de sănătate, de dominare a forțelor propriului organism ascunde în spatele ei un sinistru cârlig – contactul și comunicarea cu forțele demonice. De remarcat însă că în primele două etape nimeni nu îi spune ucenicului adevăratul scop final al instruirii (pentru a nu-l speria). Abia pe măsura transformării elevului, potrivit cu interesul satanei, i se deschid noi și noi obiective. Transformarea se realizează însă în modul următor: În procesul instruirii, învățătorul încearcă să implanteze în sufletul discipolului o parte din  propriul „Eu”, să canalizeze dezvoltarea lui potrivit unui plan dinainte întocmit. Omul este modelat pentru o anumită undă, i se organizează un mod special de viață, în care predomină exercițiile, meditația; și dacă cineva ar încerca mai târziu să revină la credința creștină și să frecventeze biserica, i-ar fi foarte greu să-și organizeze viața după învățătura lui Hristos, căci ar trebui să se lepede de toate, să pună o nouă temelie creștină, deoarece o transformare pozitivă în acest sens este aproape imposibilă: orientarea spirituală a celui convertit de satana este diametral opusă. Oamenii care exersează într-o astfel de secție pot merge la biserică, însă ei vor căuta acolo energii luminoase, și nu pe Hristos; privind la icoane, vor vedea în ele o sursă de alimentare energetică, și nu pe Dumnezeu. În felul acesta se împlinesc, referitor la ei, cuvintele lui Hristos: Au orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima și ca nu cumva să se întoarcă și Eu să-i vindec (Ioan 12, 40).

În Bulgaria, și departe de hotarele ei, sunt cunoscute capacitățile fenomenale ale bătrânei Vanga – o prezicătoare oarbă în vârstă de peste 80 de ani. Oameni de diferite vârste si formații o vizitează necontenit, pentru a-și afla viitorul, soarta și absolut toți pleacă de la ea profund impresionați de profețiile vrăjitoarei. Căror forțe le datorează ea capacitatea de a prezice? Care este sursa clarviziunii ei? Mai întâi să ascultăm ce spune ea însăși despre darul ei. La întrebarea nepoatei sale, filologul Krasimira Stoianova: „Ai cumva senzația că darul tău este programat de niște forțe superioare?”. Vanga a răspuns: „Da”. „Cum le percepi?” „De cele mai multe ori aud un glas.” „I-ai văzut?” „Da. Niște siluete transparente, asemănătoare reflectării omului în apă.” „La dorința cui, a lor ori a ta, se realizează contactul?” „De obicei, la dorința lor, deși pot să-i chem și eu.”

Mai jos vom cita mărturisirea interesantă a nepoatei bătrânei Vanga despre sursele inspirației clarvăzătoarei sale mătuși. „Aveam 16 ani, când odată, în casa noastră din Petrici, Vanga mi-a vorbit… numai că nu era vocea ei. Aveam impresia că altcineva, nu ea, vorbeste cu gura ei. Cuvintele, pe care le-am auzit nu aveau nimic comun cu ce vorbiserăm până atunci, ca si cum o persoană necunoscută s-a amestecat în discuția noastră. Am auzit spunându-mi-se: «Iată, noi te vedem»… apoi a urmat o descriere amănunțită a ceea ce făcusem în ziua aceea până la acel moment. Încremenisem pur si simplu de groază. Nu eram decât amândouă în casă. După o mică pauză, Vanga a răsuflat ușurată și mi-a spus: «Of, m-au lăsat în pace»… și imediat a revenit la discuția noastră anterioară. Am întrebat-o, de ce, dintr-o dată, a început să-mi descrie ziua, dar mi-a răspuns că ea n-a vorbit nimic, ci repeta doar ce auzea. Liniștindu-se puțin, a continuat: «Of, acestea sunt niște puteri mici, care se găsesc mereu alături. Dar sunt și altele mai mari, ce le conduc pe acestea. Când se hotărăsc să vorbească cu buzele mele, mi se face rău, și după asta toată ziua nu-mi pot veni în fire»”.

Dar iată ce spun rudele bătrânei Vanga despre localitatea în care locuiește prezicătoarea: „Vanga nu părăsea cu anii acest loc. Nu pot înțelege ce o reține aici. Dar ea știe si iubește aceste locuri! În ce mă privește, totul mă deprimă aici”. Ceva asemănător vorbesc și alte persoane. Vanga însă susține că „numai aici” aude glasurile care au inițiat-o în multe lucruri. Chipurile, tocmai în locul unde stă casa ei, se află centrul care leagă sanctuarele sacre vechi situate în împrejurimi. Dimitri, fiul surorii Vangăi, Liubov, evocă o credință veche de prin partea locului. „Oamenii bătrâni povestesc că aici este îngropată statuia unui cavaler de dimensiuni naturale, bănuind că este statuia Sfântului Constantin. Ea ar fi fost îngropată în pământ când au venit turcii. Dar mi se pare că ar fi putut fi statuia zeului tracilor, Hors, deoarece tocmai în această regiune au fost descoperite plăci de marmură cu chipul acestui zeu… Primele revelații ale mătușii mele sunt legate de un călăreț cu care ea ar fi stat de vorbă la fântână. După aceea, călărețul și-a mai făcut o dată apariția, comunicându-i că începe războiul. I-a mai spus, de asemenea, că va fi profetă și că va prevesti despre „vii și morți”. Profesorul Y. Lozanov, care se ocupă de fenomenul Vangăi, scrie: „Din anul 1964 colectivul aflat sub conducerea mea a chestionat zeci de mii de vizitatori. Ne-am propus să stabilim, cu ajutorul statisticii, în ce măsură se împlinesc previziunile ei peste cinci, zece, cincisprezece ani”. Potrivit datelor lui Lozanov, aproximativ 70% din profeții se împlinesc. Așadar, din cele expuse mai sus rezultă că toate mesajele profetice sunt dictate Vangăi de niste anumite „forțe” care, fie că ele însele o vizitează, fie că vin la chemarea ei. Din spusele ei reiese că există niște „puteri mici”, a căror prezență o resimte permanent. Periodic profeta este vizitată și de „puteri mai mari”, după care ea se simte „rău”. Vanga vede aceste „forțe” în chip de stafii, vedenii cețoase. Cel mai bine aude glasurile în casa sa, în locul în care, după cum susține, se află „centrul care leagă templele sacre vechi situate în împrejurimi”. După părerea nepotului vrăjitoarei, aici s-a aflat capistea zeului păgân Hors, a cărui statuie este îngropată în acest loc. Șederea în această regiune asupra tuturor celorlalți oameni „acționează deprimant”.

De pe poziții ortodoxe, fenomenul Vangăi poate fi explicat în felul următor: Încă pe când avea vederea bună, de câteva ori i s-a arătat un demon în chip de călăreț, intrând în contact cu ea. Fata a acceptat cu plăcere această legătură, apropiindu-se curioasă de fenomenul nou, misterios pentru ea. După aceea, fiind smulsă și rostogolită pe câmp de o furtună enigmatică, a orbit și i-a apărut capacitatea de a prezice. Vrăjitoarea oarbă este mereu înconjurată de demoni, adunați pe locul vechiului templu păgân, unde li se aduceau jertfe. Periodic își fac apariția aici stăpânitorii demonilor, după cum spune prezicătoarea „mai marii peste puterile mici”, intră în ea și încep a prezice. După aceea, i se face rău. Concentrarea excesivă a forțelor răului în aceste locuri acționează deprimant asupra celor care vin încoace, lucru pe care îl și mărturisesc. Aceasta se explică prin înfiorarea firească a sufletului atunci când vine în atingere cu forțele răului. Faptul că, potrivit cercetătorilor, se împlinesc numai 70% din prezicerile bătrânei oarbe, confirmă justețea cu care am apreciat fenomenul Vanga. Este evident caracterul demonic al prevestirilor ei, căci proorocirea dumnezeiască nu poate să nu se împlinească, iar demonii, așa cum am arătat mai sus, nu pot decât să calculeze și să încerce să ghicească anumite probabilități. Aceasta e cauza erorilor.

Revenind la problema forțelor cu care se fac tămăduirile bolilor, să examinăm încă un gen de tămăduire – prin harul dumnezeiesc, care, ca și clarviziunea, se dă omului cu inimă neprihănită, devotat până la capăt lui Hristos, de cele mai multe ori ascet sau pustnic, cum sunt Sfântul Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon, Sfinții Cozma și Damian, Sfântul Mucenic Ciprian, Sfântul Ioan din Kronstadt și mulți alții. Cercetați viețile lor mai întâi. Ei tămăduiau mai întâi sufletul, abia după aceea trupul. Căci sufletul este veșnic, mult mai prețios decât trupul trecător. Oamenilor vindecați li se schimba întreaga viață, li se întărea credința, sufletul li se curăța de patimi. Dacă vom cerceta tămăduirile săvârșite cu puterea lui Dumnezeu, vom vedea că sfinții lucrau prin harul Sfântului Duh, și nu cu câmpul biologic, nu cu donarea propriei energii. Astfel, mai întâi se înlăturau cauzele mortale ale bolii, dacă acestea existau. În Evanghelia după Matei (Mt. 9, 5), în cazul vindecării de către Domnul nostru Iisus Hristos a unui slăbănog, vedem că la început El i-a spus: Iertate sunt păcatele tale, și abia după aceea: Scoală-te și umblă!

De asemenea, din Evanghelie aflăm cum mulți oameni se vindecau, atingându-se cu credință si cu pocăință de veșmintele lui Hristos (cf. Luca 8, 44). În Faptele Apostolilor citim despre Ucenicii lui Hristos: Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Astfel, peste cei bolnavi se puneau ștergare sau șorțuri purtate de Pavel și bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieseau din ei (Fapte 19, 11-12). Adică Domnul, proslăvindu-i pe cuviosii Săi, chiar prin vesmintele lor făcea minuni. În acest sens pot fi evocate o mulțime de cazuri de vindecare ale bolnavilor prin atingerea de moastele sau chiar odăjdiile sfinților. Mă voi referi doar la un singur caz din practica mea. După o slujbă oficiată de mine, am pus pe mâna bolnavei paralizate V. o mănusă care a aparținut Sfântului Ioan din Kronstadt. Imediat după aceea bolnava a început să miste din degetele mâinii paralizate si curând a putut să si meargă. Medicii care o tratau au rămas adânc impresionați de o însănătosire atât de rapidă. Or, sfinții îi vindecau pe cei mai mulți dintre bolnavi nemijlocit prin rugăciune, adică însănătoșirea o săvârșea Domnul prin Duhul Sfânt datorită rugăciunii sfântului. Bunăoară, în Patericul de la Pecerska citim despre preacuviosul Agapit, care tămăduia pe toți bolnavii prin rugăciunea sa și niciodată nu lua nimic de la nimeni pentru însănătoșire, căci spunea el, nu tămăduia cu puterea sa, ci cu a lui Hristos.

Revenind la timpurile noastre, să evocăm numele Sfântului Ioan din Kronstadt. Există o mulțime de cărți în care sunt atestate mii de cazuri de tămăduiri săvârsite, uneori chiar la depărtare considerabilă de bolnavi, prin rugăciunile acestui mare sfânt. Acum să încercăm să înțelegem de ce oamenilor li se dau boli si dureri. Și cum trebuie să-și trateze bolile un creștin. Mai întâi să dăm cuvântul Sfinților Părinți ai Bisericii. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său „Despre cei care tămăduiesc bolile prin vrăji”: „Când vei fi cuprins de o suferință cumplită, mulți vor încerca să te înduplece să te duci la vrăjitori sau magi, tu însă, nădăjduind în Dumnezeu, rabdă, știind că aceste chinuri îți aduc cunună și te izbăvesc de chinurile viitoare dacă vei răbda boala, mulțumind lui Dumnezeu. Dacă suntem creștini, să ne supunem lui Hristos și să nu mergem la vrăjmașii Domnului – magi, vrăjitori (adică senzitivi), căci ei sunt vrăjmașii lui Dumnezeu. Mai bine să murim, decât să mergem la vrăjmașii lui Dumnezeu. Ce folos ai dacă îți vindeci trupul, iar sufletul ți-l pierzi? Ce vei câstiga, dacă aici vei găsi o mică alinare, iar acolo vei fi trimis cu demonii la chin și în focul veșnic? Iată ce se spune în Biblie (cf. IV Regi 1, 1-12): S-a îmbolnăvit regele Iohozia și, necrezând în ajutorul lui Dumnezeu, a trimis soli la magi. Dumnezeu îl pedepsise cu o boală pentru a-și aduce aminte de păcatele sale. Pe când el, uitând de Dumnezeu, a trimis soli la idolul Baal și la preoții lui, ca să afle dacă va trăi. Vai tu, înrăitule, vai minte nesăbuită! Să-L lasi pe Dumnezeu și să trimiți după vrăjitori să-i întrebi de viață! Proorocul Ilie a întâmpinat slugile lui Iohozia și le-a spus: «Mergeți si spuneți regelui vostru că, de vreme ce L-a părăsit pe Dumnezeu și legea Lui și a trimis soli la demoni să-i întrebe dacă va mai trăi, așa îi răspunde Domnul: va trebui să moară înainte de vreme, pentru că L-a părăsit pe Dumnezeu și vrea să-și cunoască viața de la slugile diavolului». Astfel, fraților, cei care se adresează magilor (adică senzitivilor – n.a.) mor înainte de vreme”.

Sfinții Apostoli au blestemat magia, Sfinții Părinți, la sinoade, au respins-o și ei, pentru mulți ani iau afurisit pe cei care au umblat la vrăjitori, și i-au supus la epitimii grele pentru a se curăți de păcat. „Fugiți, iubiții mei frați, de vrăjitoria cea blestemată, căci murind la timpul sorocit, veți fi lăsați pradă chinului veșnic. Tu zici că te chinuie rău boala ta grea. Dar tu încă n-ai suferit dureri ca fericitul Iov; el și-a pierdut turmele și boii și toată averea, și nici pierzându-și toți copiii, nu L-a hulit pe Dumnezeu. Dar a spus mult răbdător: „Domnul a dat, Domnul a luat”. Și a zăcut în suferință cumplită șapte ani, și n-a încercat să se vindece prin vrăjitorie, ci zicea: „Mai bine mor, decât să Îl hulesc pe Dumnezeu”. La fel și Lazăr, flămând și bolnav, toți anii cât a fost bolnav a zăcut la poarta casei bogatului, uitat și batjocorit, așa a murit, dar n-a chemat vracii. Ei au răbdat suferințe atât de mari, iar noi, e suficient să ne îmbolnăvim un pic, că de îndată aducem în casa noastră pe vraci și vrăjitori. O, fraților, așa cum aurul în foc se încearcă, la fel și omul prin suferință se curăță de păcate. Să ne amintim, fraților, de apostoli, de prooroci, de mucenici, care au luat asupra lor chinuri grele. Cei care rabdă nevoi și suferințe grele în viața aceasta vor fi răsplătiți cu prisosință în Împărăția Cerească.

Gândeste-te, omule, că vrăjitorii nu te vor izbăvi de suferințe, ci doar vei comite un mare și greu păcat. Dacă te duci la demoni, părăsindu-L pe Domnul, cum vei primi mila Lui si cum vei apela la El în rugăciuni? De ce să-ți prăpădesti sufletul, și ce vei răspunde lui Dumnezeu dacă, din pricina unei mici suferințe, lăsându-L pe Dumnezeu, mergi la vrăjitori? Cum vei sta în biserică, cum vei primi Sfânta Împărtăsanie, cum vei asculta povățuirile? O, omule, dacă vei răbda cu recunoștință suferința sau alte nenorociri, vei fi încununat cu Mucenicii în ziua cea mare, căci ei au răbdat chinuri, iar tu rabdă cu recunostință suferințele și nevoile”. Prin urmare, din toate cele expuse mai sus pot fi trase următoarele concluzii: Dumnezeu îngăduie ca oamenii să fie supusi la suferințe și dureri:

1) pentru păcate, spre a și le ispăsi, a-și schimba modul vicios de viață, spre înțelegerea acestei imoralități și a faptului că viața pământească nu este decât o scurtă clipă, dincolo de care se află veșnicia, și cum va fi ea pentru tine, depinde de viața ta de aici;

2) deseori pentru păcatele părinților suferă copiii (pentru ca durerea să le răstoarne viața lor bezmetică, să-i facă să cadă pe gânduri și să se schimbe). În asemenea cazuri, oricât de crudă ar părea această pedeapsă omului contemporan secularizat (adică indiferent față de religie), educat în spiritul umanismului (spirit care venerează trupul, punându-l mai presus de toate trebuințele și dorințele sale), totuși sunt pline de adevăr cuvintele: suferința este necesară acestor oameni pentru mântuirea sufletului! Căci Domnul Se îngrijeste înainte de toate de mântuirea sufletului veșnic al omului, iar pentru aceasta omul trebuie să devină o ființă nouă, așa cum l-a conceput Dumnezeu, și în acest scop el trebuie să se schimbe, să se curețe de patimi și vicii. Dumnezeu și poruncile lui Hristos trebuie să fie pe primul plan al vieții, și nu sănătatea temporară, trecătoare, bunăstarea, abundența de hrană și îmbrăcăminte. Toate acestea reprezintă acel vițel de aur pentru care vechii iudei Îl schimbau pe Dumnezeul lor Preavesnic; iar creștinii zilelor noastre Îl vând pentru acelasi vițel de aur;

3) adesea pentru smerenia noastră și oprirea de la fapte nevrednice si păgubitoare.

4) deseori pentru ca datorită unei mici neplăceri să fim feriți de una mai mare. (Căci, dacă în situația respectivă am fi fost sănătosi și am fi acționat ca de obicei, ni s-ar fi întâmplat o mare nenorocire; așa însă, abătându-ne datorită bolii de la cursul obișnuit al vieții, Domnul ne ferește de acea nenorocire). Așadar, atitudinea creștină față de boli constă:

1) în acceptarea cu smerenie a voinței lui Dumnezeu;

2) în înțelegerea imoralității și a păcatelor pentru care este îngăduită suferința;

3) în pocăință și schimbarea modului de viață. Rugăciunea, postirea, milostenia și alte virtuți Îl îmbunează pe Dumnezeu, și El ne trimite vindecarea de boli. Dacă cerem si ajutorul doctorilor, cerem binecuvântarea Domnului pentru vindecare; și le cerem doctorilor să ne tămăduiască doar trupul, și nu sufletul. Sufletul, în afară de Dumnezeu, nu îl încredințăm nimănui.

Iată cum scrie despre aceleași lucruri Sfântul Ignatie Brianceaninov: „Cugetarea lumească consideră suferințele drept o nenorocire, iar tămăduirea lor, mai cu seamă printr-o minune, drept o mare fericire, îngrijindu-se prea puțin dacă însănătosirea e îmbinată cu folos pentru suflet sau cu pagubă pentru el…Scăpând ca prin minune de suferință, mulți nu au ținut seama de binefacerea Domnului și de datoria lor de a fi recunoscători pentru binefacere, ci și-au reluat viața în păcat, întorcând darul lui Dumnezeu împotriva lor, s-au înstrăinat de Dumnezeu, au pierdut mântuirea. Din această pricină tămăduirile minunate se întâmplă rar, desi celui care trăieste cu trupul îi sunt plăcute si foarte dorite. Cereți si nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri (Iac. 4, 3). Înțelepciunea duhovnicească ne învață că suferințele si alte dureri pe care Dumnezeu le trimite omului, sunt trimise din mila deosebită a Domnului ca leacuri tămăduitoare amare pentru bolnavi. Ele ajută mântuirii noastre, fericirii noastre vesnice, mult mai sigur decât vindecările prin minuni”.

În afară de aceasta, multe boli, după cum am arătat în capitolul întâi, se datorează acțiunii duhurilor necurate. Mai ales că urmările acestor atacuri demonice se întâmplă să fie foarte asemănătoare cu bolile firesti. Astfel, din istorisirea Evangheliei aflăm că o femeie gârbovă avea duh de neputință (cf. Luca 13,11). Ea nu era îndrăcită, însă boala îi provenea din acțiunea duhului necurat. În asemenea cazuri orice artă medicală este neputincioasă. Tocmai de aceea Sfântul Vasile cel Mare spune: „Asa cum nu trebuie să ocolim cu totul iscusința doctoricească, la fel nu e bine să ne punem toată nădejdea în ea”. Căci astfel de boli se tămăduiesc numai cu puterea lui Dumnezeu, prin izgonirea duhului răutății.

Răspuns la întrebarea dacă un crestin poate să se trateze la senzitivi, a căror natură am clasificat-o ca fiind demonică, vom evoca un extras din Nomocanon: „…dacă cineva umblă la vrăjitori si ghiceste sau se ocupă de astrologie, cei care îsi ghicesc la țigancă si care aduc vrăjitori pentru tămăduirea unui bolnav, sau altceva, cinci ani să nu se împărtăsească potrivit canonului 24 al Sinodului de la Ancira. Iar canonul 61 al Sinodului Trulan pe acestia îi opreste pe 6 ani, iar pe preoți îi cateriseste”. De asemenea, pe 6 ani sunt opriți cei care „de duh ispitiți, cred celor ce, de necuratul învățați, prezic viitorul, care, atunci când au dureri de cap sau alte boli aduc babele, cheamă pe vracii binefăcători în ajutor pentru vindecarea lor”. E spus destul de clar. Rămâne doar de adăugat că crestinul care se tratează la un senzitiv sau încearcă să afle de la el viitorul, Îl trădează pe Hristos. Căci pentru sănătatea promisă, pentru vindecarea îndoielnică, pentru curiozitatea nesănătoasă de a afla viitorul, el intră în contact cu necuratul diavol.

Încheiere

Dacă un om plin de patimi, cu puțină credință, neexperimentat duhovnicește sau chiar nebotezat este înzestrat cu un dar supranatural, acesta este primejdios pentru el. Pentru că acest dar îl poate conduce la trufie, îngâmfare, înfumurare, adică la moarte spirituală. După părerea Sfântului Ignatie Brianceaninov, „adevărații cuvioși nu numai că nu doresc să fie făcători de minuni, ci chiar și atunci când li se dă darul de a face minuni îl refuză. Ei nu vor acest lucru nu numai în fața ochilor lumii, dar nici în propria conștiință, în adâncul inimii lor. Unul dintre sfinții părinți, datorită neprihănirii lui, a căpătat prin harul dumnezeiesc darul de a prezice celor care veneau la el; el însă ruga pe Dumnezeu, îndemnându-i și pe prietenii lui să se roage pentru acelasi lucru, pentru a i se lua acest dar. Dacă unii dintre sfinți au primit darul, l-au primit pentru că așa trebuința le cerea trebuința s-o facă sau datorită simplității lor; alții l-au primit la îndemnul Duhului dumnezeiesc, care lucra în ei, și deloc întâmplător, fără pricină…”

De aceea nu vă grăbiți să vă bucurați, dacă v-ați pomenit având o capacitate sau alta paranormală.

Nu vă repeziți mâncând pământul să vindecați oameni, să le preziceți viitorul. Dacă aceste capacități au și apărut la dvs. nu vă pasionați de ele, ci fiți treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Orice acțiune energetică supranaturală nu rămâne neobservată în lumea duhurilor, ci atrage asupra autorului ei atenția duhurilor necurate, care din acest moment încearcă în fel și chip să-l supună influenței lor. Și pentru un om care nu are cunostință de lumea duhurilor, plin de patimi și lipsit de acoperământul credinței, postirii și rugăciunii, acest lucru e păgubitor. De aceea e mai bine să mergi pe calea cunoscută a Sfinților Părinți, pe calea smereniei, a răbdării, iubirii, postirii, rugăciunii. Căci numai acela poate căpăta darul capacităților pline de duh pentru a le pune în slujba oamenilor, cel care va renunța de dragul lui Hristos la sine, la puterile demonice, și Îl va căuta pe Hristos pe calea bisericească a pocăinței și rugăciunii. Îmi dau seama că e puțin probabil ca această carte să-i facă pe senzitivi să-și părăsească îndeletnicirea lor și să înceteze a urma această cale fatală care duce la pierzanie sigură. E prea mare ispita. „Tu ești ales, tu nu ești ca toți, ție îți este încredințată misiunea de a ajuta și a salva omenirea suferindă. Mergi, trudește, aceasta e datoria ta supremă” – ne șopteste necuratul, măgulindu-ne orgoliul. Și uităm că strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață (Mt. 7, 14), că această cale este smerenia și crucea luptei cu patimile. Calea pe care cei care merg nu asteaptă talente supranaturale și nici nu le voiesc, ci nu fac decât să caute pe Dumnezeu și voia Lui. Numai că harul dumnezeiesc nu se poate fura. Energia de care se umplu senzitivii nu este a icoanelor, ci a diavolului, căruia și-au deschis sufletele când au primit învățăturile străine Bisericii (n. red.) Și cu atât mai grav este când, în loc să strângi firimiturile, te duci și mănânci din gunoaie. Tocmai asta fac, fără să își dea seama, senzitivii (n. red.). Astfel de spovedanii nu sunt normale. Sfântul Ioan din Kronstadt făcea spovedanii comune, având o binecuvântare specială din partea ierarhiei, datorită harismelor pe care le primise de la Dumnezeu. Anumiți preoți însă fac spovedanii colective călcând rânduielile bisericesti, imaginându-și că sunt harismatici, dar de fapt sunt înșelați de diavolul care nu vrea ca oamenii să primească dezlegare de păcate prin spovedanie. Și vrea să îi țină departe atât de sfaturile directe ale duhovnicului, cât și de canonul pe care l-ar putea primi de la acesta (n. red.). Numai că o astfel de împărtăsanie, furată, nu aduce folos duhovnicesc. Este spre osândă. Pentru că pe Dumnezeu nu Îl poate înșela nimeni… (n. red.).

Sfantul Mucenic Pantelimon

Sfantul Mucenic Pantelimon s-a nascut in anul 284 in orasul Nicomidia. A trait in timpul imparatului Maximian (286-305). La nastere a primit numele de Pantoleon, care inseamna „cel in toate puternic ca un leu”, un nume pagan, caci tatal sau impartasea credinta in zei. Insa Evula, mama sa, era crestina. Aceasta moare la putini ani de la nasterea lui Pantoleon. La indemnul tatalui sau termina Scoala de Medicina din Nicomidia, iar ucenicia o va face cu renumitul medic Eufrosin.

Afla de la preotul Ermolae ca Hristos este singurul doctor adevarat. Dupa ce ridica din moarte un copil care fusese muscat de o naparca, prin chemarea lui Hristos, cere sa fie botezat. Dupa ce primeste botezul de la preotul Ermolae, numele sau a devenit Pantelimon, care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Sfantul Pantelimon ajunge dupa putina vreme la o cunoastere desavarsita a artei medicale, incat, imparatul Maximian care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Dupa ce a vindecat un orb, imparatul i-a cerut lui Pantelimon sa renunte la credinta crestina. Pentru ca a refuzat, sfantului Pantelimon i s-a taiat capul.  In loc de sange, a curs lapte din  trupul sau.

Din anul 303, anul mortii sale, Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor. Fiind un tamaduitor al bolnavilor, mai multe spitale si asezaminte poarta numele sau.

Sfantul Mucenic Pantelimon este chemat in rugaciuni de catre preotii Bisericii la Sfintirea Apei si la Taina Sfantului Maslu, impreuna cu Sfantul Sfintit Mucenic Ermolae si cu ceilalti sfinti doctori fara de arginti si facatori de minuni.

Mentionam ca la Manastirea Rusicon din Muntele Athos, se afla Capul Sfantului Pantelimon. Moastele Sfantului Pantelimon sunt prezente si in Catedrala din Constanta, Catedrala Episcopala din Galati, Catedrala Mitropolitana din Iasi, Manastirea Oasa din Alba Iulia si in mai multe biserici din Bucuresti : Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare (Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Cum putem sa ne asemanam Sfantului Pantelimon?

La aceasta intrebare, Parintele Teofil Paraian raspunde: „Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, asta o putem face si noi. Si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon…”

Troparul Sfantului Pantelimon

Purtatorule de chinuri, Sfinte si tamaduitorule Pantelimoane, roaga pe Milostivul Dumnezeu ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.

Tot astazi, facem pomenirea
– Orbului care a fost tamaduit de Sfantul Pantelimon;
– Sfintei Cuvioase Antuza;
– A o suta cincizeci si trei de sfinti mucenici care au murit in Marea Traciei;
– Sfantului Cuvios Manuel;
– Sfantului Mucenic Hristodul din Casandra.

Maine, facem pomenirea Sfintilor Prohor, Nicanor, Timon si Parmena.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Parintele Iustin Parvu despre vaccinari IMPUSE

– Par­inte, cum sfa­tu­iti poporul sa pro­cedeze cu privire la aceste vac­cin­uri crim­i­nale care se vor impune cu forta, asupra copi­ilor nos­tri si asupra mamelor insar­ci­nate, si poate pe viitor asupra tuturor?

– Dragii mei, e greu sa dai un raspuns unui popor intreg, pen­tru ca nu avem decat solu­tii dureroase, pen­tru ca aceasta este real­i­tatea in care traim, foarte, foarte dureroasa. Am spus de la inceputul anu­lui ca tre­buie sa ne pre­ga­tim pen­tru mar­ti­raj si mai mult de atat nici nu as mai fi avut de grait, dar oamenii sunt neputin­ciosi cu duhul si cu mintea ca sa inte­leaga. Nu e usor sa traiesti in ziua de azi. Dar daca Dom­nul asa a binevoit ca noi sa suferim aceste vre­muri, apoi tre­buie sa ne supunem si sa primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noas­tra, ca din mana lui Dum­nezeu, si nu a vra­j­ma­su­lui. E mai greu acum, pen­tru ca ne-am invatat cu comod­i­tatea, cu tele­vi­zorul si cu toate mof­turile si lib­er­tatile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efec­tul dau­na­tor al aces­tor lib­er­tati – ne-au slabit put­er­ile sufle­tu­lui. Mintea este ingreuiata, trupul slabit si datorita ali­men­tatiei otravite cu care ne hranesc mai marii nos­tri, si nu sun­tem obis­nu­iti sa pur­tam niciun fel de razboi, nici duhovnicesc, nici tru­pesc. De aceea, va rog sa nu mai cau­tati solu­tii. Solu­tii omen­esti nu sunt, dragii mei! Solu­tia este moartea pen­tru Hris­tos. Tata pe fiu si mama pe fiica va da la moarte. Iata ca asis­tam la implinirea aces­tei proorocii. Daca mama va lasa copilul sa fie vac­ci­nat, este ca si cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori sa luam mod­elul lui Bran­cov­eanu, care cu marime de suflet privea muceni­cia fiu­lui sau cel mic, Matei. Invatati copiii sa tra­iasca in legea crestineasca, aceste obi­ceiuri sa le deprinda mai cu seama; nu mai e nevoie de nicio alta sti­inta, de nicio scoala; prin orice mijloace copiii nos­tri sunt otrav­iti nu numai cu aceste vac­cin­uri, ci cu atatea infor­matii min­ci­noase la adresa cre­atiei lui Dum­nezeu, cu cal­cu­la­torul si cu tot soiul de filme, care ofera copilu­lui o edu­catie antihris­tica. Daca nu aveti unde sa va retrageti din soci­etatea aceasta potrivnica lui Dum­nezeu, stati fiecare la locurile dum­neav­oas­tra si mar­tur­isiti pe Hris­tos, opunandu-va tuturor masurilor vic­lene de exter­minare a omu­lui. Pen­tru ca asta tan­jeste vra­j­ma­sul sa faca, sa dis­truga fap­tura lui Dum­nezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce il iubeste Dum­nezeu atat de mult pe om? Toc­mai de aceea ar tre­bui sa prin­dem put­ere si curaj, pen­tru ca daca sun­tem asa de tare lup­tati si impresurati din toate par­tile de atatea prime­jdii si nevoi, inseamna ca si invidia vra­j­ma­su­lui se mareste datorita dragostei lui Dum­nezeu sporite fata de noi, chipul si ase­m­anarea Sa. Dar iata cat de mult ne iubeste Dum­nezeu ca inca mai rabda toate pacatele si faradelegile noas­tre. Numai dracul nu intelege mila si iertarea lui Dum­nezeu, ca daca ar fi inteles-o, cred ca s-ar fi pocait si el.

De aceea va zic – aveti incredere ca Dom­nul va va da put­ere sa mar­tur­isiti pen­tru El.Traim intr-o lume anarhica, intreaga clasa polit­ica este vra­j­masa a lui Hris­tos si slu­ji­toare raului, de aceea numai sim­pla noas­tra vie­tuire, fara sa abdicam de la prin­cipi­ile noas­tre cres­tine, este o mar­tur­isire si o muceni­cie de zi cu zi.

Asadar: Nu prim­iti acest vac­cin si nimic ce aduc nou put­er­ile politice de azi. Evreii con­duc lumea si amer­i­canii lucreaza pen­tru ei si cred ca au ajuns sa o stapaneasca deoarece nu mai au nicio sfi­ala; totul este la vedere si sunt con­sti­enti ca nu mai au niciun adver­sar de temut si lupta pen­tru exter­minarea pop­u­latiei, ca cei putini care vor ramane sa se inchine lor. Acum ei stu­di­aza si fac tri­erea iar modul prin care vor dis­tinge oamenii intre ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Caci in fond cipul ce este? O arma impotriva omu­lui. Iar noi nu mai avem arme; tinere­tul nos­tru este obosit, incat chiar sa vrea sa se ridice din vraja in care traieste, nu mai are put­ere. Sin­gurele noas­tre arme sunt numai cele duhovnicesti: rugaci­unea, smere­nia, dragostea, dar si mar­tur­isirea. Nu se poate dragoste fara mar­tur­isire. Dragostea este jert­fi­toare, iar noi daca ne temem sa mar­tur­isim ade­varul, ce jertfa mai avem? Sau daca nu ne pasa de aproapele nos­tru care este in nesti­inta si noi nu il infor­mam si il lasam sa cada prada aces­tui sis­tem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai lupta astazi sa trezeasca pe fratele lor, care nu au ramas nepasatori fata de viitorul unei natii si al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care isi pun viata pen­tru fratii lor.

De aceea, mamelor, educati-va crestineste copiii si nu ii lasati necon­tro­lati! Nu ii lasati sa isi faca men­drele lor, nu ii lasati prada edu­catiei aces­tei soci­etati, pen­tru ca le-ati asig­u­rat si moartea sufleteasca, dar iata ca si pe cea tru­peasca! Mai degraba iesiti din mijlocul aces­tei soci­etati si va cresteti copiii in dragoste si sim­pli­tate. Sara­cia si greu­tatile va vor intari mai mult si mintea, si sufle­tul, si trupul. Nu vedeti ca prin atatea lib­er­tati si drep­turi ale copilu­lui, ei ajung sa aiba drep­tul de a ti-l ucide, drep­tul de a dis­truge o natie?

– Sf. Apos­tol Pavel spune sa ne supunem stapanir­ilor si mai mar­ilor nos­tri? In ce masura ne mai putem supune in ast­fel de conditii?

– Tot Sfan­tul Pavel spune sa ascul­tam de Dum­nezeu mai mult decat de oameni. Nu mai avem de cine asculta, dragii mei, decat numai de Dum­nezeu. Diavolul s-a intru­pat in acest sis­tem politic si se lupta cu noi prin ei, mai aprig ca nicio­data. Iti ofera mai intai toate pricinile paca­tuirii: car­ci­umi si alcool, dez­mat si imag­ini cat mai des­franate, amuza­ment si lib­er­tati de tot soiul. Asa se alege un con­d­u­ca­tor: prin harul lui Dum­nezeu si vointa natiu­nii, nu? Dar aces­tia ce har de la Dum­nezeu sa aiba? Aces­tia sunt lupi rapi­tori, nu mai este o stapanire aleasa, este o stapanire antihris­tica, potrivnica lui Hris­tos. Daca se impotriveste lui Hris­tos, glasul acelei stapaniri nu va mai fi unul de ascul­tat. Ce stapanire este aceasta care ne da paine otravita sa man­cam? Care ne ucid copiii? Nu vedeti ca au inceput cu copiii, cu sufletele aces­tea nevi­no­vate? De ce? Pen­tru ca ii ucide nevi­no­va­tia copi­ilor. Cu mar­ti­ra­jul copi­ilor a inceput Bis­er­ica lui Hris­tos, cu mar­ti­ra­jul prun­cilor, iata ca incepe si prigoana aces­tui veac de pe urma. Dar socotesc ca jertfa nevi­no­vata a aces­tor copii nu va fi nelu­cra­toare, ci ea va da put­ere ale­silor Bis­ericii lui Hris­tos. Si cred ca va fi o incu­nunare a cres­tin­is­mu­lui prin jertfa copi­ilor nevi­no­vati. Este foarte per­icu­los acum pacatul nesti­in­tei; toti vedem peri­colul in care ne gasim si sun­tem obligati sa ne infor­mam si avem dato­ria de a informa si pe ceilalti frati ai nos­tri mai sim­pli si nea­ju­torati. Nimeni nu va putea spune ca nu a stiut ca vac­cinul acesta este uci­gas… iar pen­tru cei care nu au stiut cu ade­varat, pen­tru aces­tia Bis­er­ica, prin preotii si slu­ji­torii ei, este respon­s­abila si va raspunde pen­tru sufletele lor. Omul vine sa se formeze in Bis­er­ica si ce for­mare ii dam noi, daca propo­vaduim aceeasi invatatura cu a stat­u­lui antihris­tic? Bis­er­ica nu ramane straina fata de toata con­junc­tura aceasta polit­ica si sociala si este datoare sa se implice atat in soci­etate cat si in polit­ica, atata timp cat legile politice impied­ica porunca lui Dum­nezeu. Preo­tul, la hiro­tonie, jura ca se va supune lui Dum­nezeu si porun­cilor Lui, dar si stapanirii statale. Pai cui juram noi? Presed­in­tilor si par­la­men­tar­ilor care legal­izeaza pros­ti­tu­tia si actele cu cip? Pai rolul preo­tu­lui este numai sa cunune si sa inmor­man­teze? Nu. El este sarea paman­tu­lui si lumina oame­nilor. Ce lumina mai aduce, daca el se supune legilor intunecate ale aces­tui veac? Iar daca tace, inseamna ca refuza sa aduca lumina oame­nilor. Nu ei sunt urmasii apos­to­lilor, carora Man­tu­itorul le-a poruncit: „Mer­geti in toata lumea si propo­vaduiti Evanghe­lia la toata faptura”(Mc. 16:15)? Nu le-a poruncit sa taca. Daca s-ar ridica o elita de preoti si de calu­gari, care intr-adevar sa se anga­jeze in slu­jba Ade­varu­lui, atunci s-ar mai schimba sit­u­a­tia. Iar prin aceasta schim­bare eu nu inte­leg imbunatatirea con­di­ti­ilor de viata si nici macar a car­ac­teru­lui celor ce ne con­duc, ci inte­leg o schim­bare in sufletele cred­in­ciosilor, o intarire a cred­in­tei care ne va da forta sa mar­tur­isim impre­una, ne va da uni­tatea si dragostea jert­firii. Impor­tant este sa ne opunem tuturor antihris­tilor si sa murim demn; sa nu avem o poz­i­tie de lasitate. Iar poporul cum sa se mobi­lizeze, cum sa aiba tarie duhovniceasca, daca nu are lideri?

– Poate ca preotii aces­tia se tem sa nu fie inlat­u­rati din pos­turile lor si ast­fel sa nu mai poata cate­hiza cred­in­ciosii pe care ii mai au.

– Repre­salii au fost din­tot­deauna si vor fi. Noi nu tre­buie sa cal­cu­lam cat timp de cate­heza avem la dis­poz­i­tie. Poate sa fie si o sap­ta­mana, dar sa imi fac dato­ria cu toata jert­fel­ni­cia fata de Evanghe­lia lui Hris­tos si nea­mul meu. Au fost 12 Apos­toli si pana si acolo a intrat diviz­iunea, tradarea. Si ce cate­hizare este aceea daca taci? Pe mine nu tre­buie sa ma ingri­joreze fap­tul ca ma va schimba si va trim­ite alt preot in locul meu, cu mult mai slab si care sa core­spunda baremu­lui. Daca patimim ceva pen­tru Hris­tos, mai mult folos vom aduce natiei. Jertfa naste viata. Nu este sufi­cient sa mar­turis­esti un ade­var numai celui de sub epi­trahilul tau, ci tre­buie sa il propo­vaduiesti in auzul tuturor, avem dato­ria sa scoatem ade­varul la lumina. Te mai poti retrage din strate­gie, dar cat dureaza aceasta strate­gie, mai? Sufera poporul asta de atata strate­gie si nu mai facem nimic. Sa nu con­fun­dam strate­gia cu depunerea armelor. Doar nu sun­tem facuti numai pen­tru zile bune; un razboi cine il mai sus­tine? Si cine sunt lup­ta­torii? Nu noi cei din lumea aceasta de aici? De ce i se zice Bis­er­ica lup­ta­toare? Lup­ta­toare inseamna zi de zi sa sustii un atac impotriva put­er­ilor intuner­icu­lui. O asceza retrasa in indi­vid­u­al­i­tatea ei nu mai este un ade­var mar­tur­isit in plen­i­tudinea lui. Foarte fru­mos citeam la Evdoki­mov mai devreme: „Bis­er­ica nu tre­buie sa isi asume tre­burile con­crete ale cetatii, dar con­sti­inta crestina este chemata sa actioneze din plin pana si in chestiu­nile cele mai tehnice. Polit­ica, econo­mia, dez­voltarea sunt sfer­ele comune in care cred­in­ciosii si necred­in­ciosii se intal­nesc. Si ce imensa sarcina aceea de a desavarsi lumea prin sobor­nic­i­tatea cal­i­ta­tiva  a tutur­ora, de a insamanta in cul­tura lumina Taboru­lui. Un om al luminii poarta o lumina care straluceste peste intreaga lume. Marii duhovnici spun ca orice asceza lip­sita de dragoste si care nu este un „sacra­ment al fra­ter­ni­tatii” este desarta.  Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gura de Aur spune: Aici este odaia inalta in care au sezut ucenicii; de aici au ple­cat spre Muntele Maslin­ilor. Sa ple­cam si noi in cautarea mainilor de saraci, caci ele sunt pen­tru noi Muntele Maslin­ilor. Intr-adevar, mul­ti­mea saracilor este aseme­nea unui codru de maslin sadit in casa lui Dum­nezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne infatisa, pre­cum fecioarele cele intelepte pur­tand lampile pline inain­tea Mire­lui[1]..

Prob­lema noas­tra cea mai mare acum este ca ne aflam intr-o bezna a igno­ran­tei si soco­tim pacatul nesti­in­tei un mare priv­i­legiu. Gen­er­a­tia aceasta a ajuns la apogeul nihilis­mu­lui. „Si ce daca fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic!” Iei cipul – „Ei, n-are nim­ica!”; slu­jesti cu catolicii: „Ei, n-are nim­ica” si tot asa… toate nu au nimic. Nihilis­mul a nascut acest lib­erti­naj si aceasta stare te indrep­tat­este pe tine cumva sa faci orice, ce vrei, sa amesteci lumina cu intuner­icul, sa mergi si cu Dum­nezeu si cu mamona. In acest caz noi nu mai sun­tem ucenici al lui Hristos.

[1] Paul Evdoki­mov, Iubirea neb­una a lui Dum­nezeu, p.23.

extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI

Acatistul Sfintei Parascheva

Din minunile cuvioasei Parascheva

 

În calitate de medic primar la Clinica oncologică a Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi, relatez minunea vindecării soţului meu, Andrei George, căruia medicii de la Terapie intensivă nu-i dădeau prea multe speranţe de viaţă, în urma unei intervenţii chirurgicale soldate cu multiple complicaţii.

În disperarea mea, am fugit la Mitropolie, la moaştele Sfintei Parascheva, şi l-am rugat pe preotul de acolo să mă înveţe cum să accept ceea ce se întâmpla în viaţa noastră. După o rugăciune asupra mea, părintele m-a îndemnat să revin cu o hăinuţă a bolnavului la Sfânta Parascheva.

Fiica mea a adus o bluză la racla Cuvioasei, asupra căreia s-au făcut rugăciuni. Eu am aşezat această hăinuţă la creştetul bolnavului și nu m-am dezlipit de el 5 zile şi 5 nopţi. Suferinţele au fost de nedescris. În timpul zilei, diverse persoane înlăturau bluza de lângă bolnav. Cu încăpăţânare, o aşezam din nou la locul ei. Nimeni nu credea. Eu credeam şi mă rugam permanent.

Soţul a început să-şi revină, dar nu imediat şi nu perfect. Toţi spuneau că este o minune. Doar eu şi fiica mea ştiam a cui era minunea. Eu, Elena Teodora, am avut fericirea să văd harul Sfintei Parascheva prin însănătoşirea soţului meu, într-un moment când nimeni nu mai spera.

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva – mărturii ale închinătorilor,Editura Doxologiap. 51-52)

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.

Cea mai cunoscută minune, care a uimit întreaga ţară, a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Aprinzându-se de la un sfeşnic, catafalcul Cuvioasei a luat foc. S-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte au rămas întregi şi nevătămate spre uimirea martorilor.

În timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează moaştele Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Bătrânii povestesc că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşului, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Poate că şi din acest motiv credincioşii spun că Sfânta de la Iaşi ocroteşte de 350 de ani oraşul şi întreaga Moldovă, ferind zona de calamităţi naturale.

În timpul secetei din vara anului 1947, când oamenii şi animalele mureau de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva înprocesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le-au întâmpinat cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urma preoţilor care însoţeau racla veneau nori de ploaie. Drept mulţumire, credincioşii înălţau troiţe în amintirea aducerii moaştelor Sfintei Parascheva în satele lor.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: „Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!” A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: „Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!”

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: „Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!”. „Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!”. După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: „Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!”

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!”. Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. „Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?” a întrebat-o soţul. „Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. „Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească”. De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

(Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina, 5 octombrie 2005)

alte minuni :

A venit o doamnă de la Bucureşti aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan mare şi frumos. Am întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de 45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui şi i-au jspus să se pregătească de moarte, că are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten evreu şi le spune că el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el la Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni soţul ei s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire, ea personal a adus acest covor la Sfânta Paraschiva.

A venit o doamnă de la Bucureşti aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan mare şi frumos. Am întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de 45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui şi i-au jspus să se pregătească de moarte, că are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten evreu şi le spune că el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el la Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni soţul ei s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire, ea personal a adus acest covor la Sfânta Paraschiva.

http://www.sfantaparascheva.com/minuni.php

Cu ale sale sfinte  rugaciuni si ale tuturor sfintilor, DOAMNE IUSUSE HRISTOASE , FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIESTE-NE PE NOI!

%d blogeri au apreciat: