IMPORTANTA DETOXIFIERII CANCER

Cancerul este o boala degenerativa si toate bolile degenerative trebuie să fie tratate în așa fel încât întregul corp sa fie detoxificat. Un corp toxic și necurat slăbește sistemul imunitar al organismului – prima linie de apărare.

Prin definitie, daca aceti cancer aveti deja un corp foarte acid si toxic ce a permis cancerului sa apara. Cancerul, odata intalat, cauzeaza si mai multe toxine si aciditate.

Chimioterapia este, de asemenea, prin definitie, foarte toxica->intoxica tot corpul, nu face diferenta.

Dar si tratementele alternative ce omoara celulele canceroase elibereaza o cascadă de toxine care sunt eliberate atunci când celulele canceroase mor.

Citește în continuare

Tratamente pe baza de miere ca transportor

miere

A se vedea cauzele cancerului- glucoza si  celulele canceroase , pentru a intelege cum actioneaza acest tratament cancer .

Voi rezuma:

celulele canceroase nu pot utiliza oxigenul la arderi si produce energie si, pentru a supravietui fermenteaza glucoza ca sursa principala de energie ATP. Acestea au nevoei si folosesc de pina la 15 ori mai multa glucoza decat celulele sanatoase pentru a supravietui. Mierea este un glucid.

Mierea este atât anti-cancerigena și duce ucigasii de cancer, amestecati in ea, in interiorul celulelor canceroase.

Celule sanatoase nu sunt afectate iar celulele canceroase sunt vindecate, nu sunt omorate (sunt omorati doar microbii din ele care le modifica respiratia).

Alaturi de cura de struguri (click aici) si unele tratamente cancer electromedicale descrise in carte acesta este cel mai SIGUR (NON- toxic) mod pentru organism a vindeca de cancer.

Datorita NON -toxicitatii, dozele pentru astfel de tratamente  cancer pot fi crescute foarte mult, ele pot fi combinate intre ele si se pot include alaturi de aproape orice alt tratament cancer.

Citește în continuare

Prelungirea vietii de pina la 16 ori Vitamina C in cancer – Dr. Avram Hoffer/Dr. Linus Pauling/ Dr . Tomas Levy , clinica Riordan

Vitamina C in cancer – prelungirea vietii de pina la 16 ori   –  Dr. Avram Hoffer/Dr. Linus Pauling/ Dr . Tomas Levy , protocol vitamina C IV clinica Riordan

Dr. Avram Hoffer, MD, Ph.D. este un psihiatru care are multi pacienti cu cancer trimisi la el pentru depresie și anxietate. Ca parte a tratamentului pentru aceste probleme psihologice / emoționale el prescrie o varietate de suplimente nutritive. Surprinzator, pacienții cu cancer care au urmat programul său nutrițional traiesc de 16 ori mai mult in comparatie cu pacientii sai, cu cancer, care nu respectă programul nutritional!

Citește în continuare

Cura Johanna BRANDT cu struguri inchis colorati( Negrii, Violet, Rosii ) – tratament cancer ETAPA IV

Această prezentare necesită JavaScript.

Strugurii colorati (rosii, violet, negrii, orice soi numai nu albi) (cu tot cu pielea lor și semințe),  sunt cunoscuti pentru a distruge celulele canceroase. Aceste tipuri de struguri contin substante nutritive pentru a ucide microbii din interiorul celulelor de  cancer(acestea redevenind celule sanatoase) dar sunt si alcalini opresc raspandirea cancerului.

Detoxifica organismul( in special ficatul ).

Strugurii intens colorati(negri,violet,rosii ) conțin foarte mai mulți nutrienți ucigasi majori de canceri:

Acid elagic, catesine, quercetin, proantocianidine oligomerice (OPC) sau oligomeri procyanidolic (PCO), numit inițial: Pycnogenol (in semințe), resveratrol (culorarea pielii din struguri roșii), pterostilbene, seleniu, licopen, luteina, laetrile (amigdalină sau Vitamina B17) (in semințe), beta-caroten, acid cafeic și / sau acid ferulic (împreună ucide celulele canceroase), acid galic, vitamina C si multi antioxidanti si nutrienti (vitamine precum E-grasimi omega, minerale, enzime, etc)!

 

Un arsenal incredibil! Aproximativ 15 agenti anticancerigeni DEMONSTRATI de studii stiintifice (click aici pentru a consulta baza de date cu studii stiintifice referitoare la fiecare dintre anticancerigenii mentionati anterior ), cu fiecare cu importanta  in tratarea cancerului .

In plus, strugurii sunt in marea lor parte un glucid,si celulele canceroase intercepteaza  glucoza (cu ajutorul  invelisului proteic specific acestora ) si  au nevoie de15-17 ori mai multa decat celulele normale pentru a supravietui (cititi cauzele cancerului -click aici)  .

 

Iata de ce suplimente extract precum resveratrol nu vor egala in eficienta alimentul integral- sturgurele inchis colorat(ar trebui un extracvt de15 X15 ori mai concentrat; in plus, cu banii cheltuiti pe achizitionarea uni flacon resveratrol achizitionati zeci de  kg de struguri chair si cand nu e sezon  .alegrea ramane totusi a dvs.)  

Citește în continuare

Pau D ‘Arco (Tabebuia altissima) tratament cancer

 „Ceea ce este nou nu este neapărat adevărat, ceea ce este adevărat, nu este neapărat nou.”
Louise Tenney

Sub conducerea Dr. Teodoro Meyer şi a medicilor Pau D ‘ Arco fost distribuit la pacienţii cu cancer în întreaga Argentina, în oraşe precum Buenos Aires, Mar del Plata, La Rioja, şi Tucuman. Dr. Meyer spune ca planta vindeca ranile, combate infectia, stimuleaza apetitul şi acţionează ca un tonic general. Cu toate acestea, este utila in cazurile considerate ca fiind fără speranţă de către medicina tradiţională ; medicii au găsit Pau D Arco a câştigat un război împotriva neobişnuitelor surse de boală şi de povestiri fantastice generate de vindecari.

Minim 20 de bolnavi de cancer, diagnosticati ca „Terminal” au avut o medie de 3 1/2 la 4 luni pentru a arăta nici o urmă de cancer Rapoartele de la pacienti indică o creştere a energiei în una până la două săptămâni. Ei au o stare generala de bine, după câteva săptămâni.

Citește în continuare

Pr. dr. Mihai Valică: Dez-bisericirea din Creta poate fi respinsă de sinoadele locale, nu neapărat de unul panortodox. Sinodalii sunt cei care provoacă SCHISMA

Nu credincioșii provoacă erezia și schisma, ci însuși sinodalii, care trag de timp, cu speranța că pleroma Bisericii se va obișnui cu această situație. Orice negociere în dreptul învățăturii Bisericii înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos.

Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,

1. Introducere

Îngrijorați de faptul că Biserica Ortodoxă Română „a adoptat oficial ecumenismul decretat în Creta”1, am simțit o adâncă responsabilitate pentru momentele de cumpănă prin care trece Biserica lui Hristos, ceea ce ne îndeamnă să Vă transmitem următoarele noastre gânduri și frământări.

Modul în care Biserica Ortodoxă Română ia act2 de „prestanța delegației române, înseamnă că sinodul [acestei Biserici] este de acord cu maniera în care delegația a reprezentat interesele Sfintei Biserici Ortodoxe Române la acel sinod”3. Deși, inițial, delegația a plecat la luptă de pe o poziție ortodoxă, în cele din urmă, s-a întors înfrântă pe terenul propriu al Ortodoxiei de artizanii ecumenismului.

Sinodul cretan, chiar dacă nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice noi, „a prejudiciat dogme vechi […] și a adus atingere unor canoane vechi […], ceea ce echivalează cu inventarea de dogme noi” [și orientări canonice noi, n.n.]. Cu alte cuvinte, „a schimbat viziunea eclesiologică a Bisericii Ortodoxe despre sine și despre relația [ei] cu cei din afara sa, în primul rând cu grupările eretice și schismatice creștine. Nu a fost stabilită nici o linie de demarcație între ortodoxie și erezie, dimpotrivă”, au fost șterse „granițele existente până acum, prin acceptarea denumirii de «biserică» pentru diferite comunități eretice și, mai ales, prin acceptarea ecumenismului ca mod de a gândi misiunea Bisericii Ortodoxe în lume”, așa cum bine remarcă un teolog contemporan4.

Încercarea unui alt „teolog de serviciu” de a lega istoria redactării „primelor șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381), [care n.n.] conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325)” 5, de sinodul din Creta, sugerând că, prin similitudine cu precedentul creat, ar exista posibilitatea ca unele hotărâri sinodale din Creta să fie precizate, completate și diortosite de un viitor sinod panortodox, rămâne fără succes, ca să nu spun că este o încercare hilară, întrucât autorul precizează, mai departe, că „Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol [… nu au schimbat n.n.] cu ceva «credința Niceei»”6. Teologul a uitat să precizeze că Sfinții Părinți, la acest Sinod ecumenic (381), au condamnat în primul rând toate ereziile: „Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se-nlăture credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci «credinţa» aceea să rămână tare şi să fie dată anatemei orice erezie şi cu deosebire cea a eunomienilor, adică cea a eudoxienilor, şi aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor şi a marcelienilor şi aceea a fotinienilor şi aceea a apolinariştilor” (canonul 1) și după aceea au diortosit și au aprofundat credința Niceeană.

Recunoaștem stilul lui Caragiale, adică „să se umble la părțile esențiale, însă, să nu se schimbe nimica”. Cu alte cuvinte, dacă un „sfânt și mare sinod panortodox”, la fel de ecumenist ca cel din Creta anului 2016, nu ar schimba cu nimic „credința Cretei”, ci doar, numai ar nuanța-o și ar fundamenta-o și mai explicit, fără să dea anatema ereziile existente (filioque, harul creat, purgatoriul, predestinația, hirotonia femeilor, noile dogme mariologice romano-catolice, primatul papal etc.) atunci, evident, se va „cădea din lac în puț”.

Această perspectivă o deducem chiar din Comunicatul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române7, care sugerează posibilitatea că textele ar putea fi „explicitate, nuanțate și dezvoltate” de către un viitor sinod „mare și sfânt”, pentru o mai bună argumentare și aprofundare a ceea ce s-a stabilit în Creta și nicidecum pentru o corectare, îndreptare sau dezicere de învățăturile eretice, în ciuda faptului că delegația română s-a dus cu bună credință și s-a întors cu reaua credință, adică cu erezia ecumenistă votată, în mod paradoxal, cu lipsă de cvorum ecumenic. Se pare că Antihrist și-a făcut bine treaba, a reaprins cu mai multă forță și viclenie epoca serghianistă8 și a fost mai vigilent și virulent decât toate elitele teologice ortodoxe!

2. Între Biserica lui Iisus Hristos și „Biserica Întâistătătorilor”

Ne adresăm Preafericirii, Înaltpreasfințiilor și Preasfințiilor Voastre, ca fii duhovnicești pe care ne păstoriți, pentru a Vă anunța pe această cale că noi, împreună cu fiii duhovnicești și cu credincioșii pe care îi păstorim, după o atentă analiză a documentelor emise de „sinodul” din Creta, respingem unele hotărâri ale acestui „sinod”, considerându-le de neacceptat, întrucât sunt neconforme cu învățătura Bisericii Ortodoxe, motiv pentru care nu pot fi receptate de poporul dreptcredincios.

De aceea, rugăm pe membrii Sinodului Sfintei noastre Biserici să facă același lucru, iar pe cei care au semnat, în mod paradoxal, hotărârile sinodale din Creta, dacă se are în vedere faptul că nu au fost de acord întru totul cu anumite formulări teologice, venind cu argumente solide împotriva acestora, îi rugăm, de asemenea, să ia aminte la soluția pastorală de a-și retrage semnătura de pe documentele în discuție, la momentul potrivit, pentru a nu fi condamnați mai târziu ca eretici de „sistemul sinodal” al Ortodoxiei universale sau al vreunui sinod local.

Foarte mulți teologi, ierarhi și duhovnici de renume, precum și sinoadele celor patru Biserici autocefale neparticipante la sinodul din Creta, consideră că acest sinod nu îndeplinește condițiile unui sinod canonic al Bisericii Ortodoxe, care este Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci, cel mult, un sinod al elitelor eclesiale, respectiv al Întâistătătorilor, care imită comportamentul papilor și sunt avizi de „puterea acestora”.

Unii teologi compară chiar acel sinod cretan cu un „teatru eclesial gratuit”, întrucât multe din deciziile acestuia nu sunt în conformitate cu învățătura Sfinților Părinți de la cele șapte Sinoade Ecumenice, ci după modelul enciclicei papale Dominus Jesus9, în care papa Ioan Paul al II-lea spune răspicat că recunoaște ca biserici și acele comunități creștine, însă, deplinătatea adevărului și a harului există doar în „Biserica” Romano-catolică: „…the Church of Christ, despite the divisions which exist among Christians, continues to exist fully only in the Catholic Church, and on the other hand, that ‘outside of her structure, many elements can be found of sanctification and truth’ that is, in those Churches and ecclesial communities which are not yet in full communion with the Catholic Church. But with respect to these, it needs to be stated that ‘they derive their efficacy from the very fullness of grace and truth entrusted to the Catholic Church…”10.

De altfel, unii teologi ortodocși au anticipat eșecul acestui „sinod”, invocând multe motive, printre care și pe acela că sinodul în discuție va fi organizat nu dintr-o necesitate pastorală, liturgică, dogmatică sau canonică urgentă, ci mai mult din rațiuni politice și de sincronizare și a Bisericii Ortodoxe la fenomenul de mondializare, plănuit de mult timp, la comanda unor forțe oculte, cu scopul acreditării ecumenismului în mod oficial de către sinoadele ce vor urma. Tocmai din acest motiv, la acest „sinod” nu a fost condamnată nicio erezie, așa cum a fost uzanța patristică de secole, întâlnită la toate Sinoadele Ecumenice și locale recunoscute de către Biserica Ortodoxă.

Din păcate, aceste suspiciuni au fost confirmate în parte ca fiind adevărate, deoarece, prin hotărârile luate de artizanii des-bisericirii din Creta, au fost produse confuzii dogmatice, stupoare11, diminuarea sobornicității eclesiale autentice12, instalarea unui clericalism abuziv și dictatorial13, relativizarea credinței noastre în slujba unui ecumenism himeric și abateri de la tradiția sinodală a Bisericii Ortodoxe, așa cum bine le semnalează unii teologi, Mitropoliți, Episcopi și Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe de la Chișinău14, și al Bisericii Antiohiei15.

3. Îndreptățire pastorală de contestare a ereziei cretane și de mărturisire fermă a credinței ortodoxe

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noștri și îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm și pe vrășmașii noștri să se mântuiască”16.

Avându-se în vedere afirmațiile atâtor teologi și ierarhi de notorietate împotriva acestui „sinod” din Creta, care semnalează multe abateri grave de la învățătura Bisericii Ortodoxe și confuzii, considerăm îndreptățită și firească atitudinea noastră de respingere și de nereceptare a respectivului sinod, în contextul în care și noi facem parte din Biserica Mântuitorului lumii Iisus Hristos, dacă nu cumva, între timp, am fost „limitați” sau „reduși” eclesial doar pe postul de ascultători necondiționați și vorbitori în van, precum episcopii participanți la întrunirea din Creta. Credem că orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată.

Știm că una dintre datoriile fundamentale ale ierarhilor este tocmai aceea de a păstra dreapta credință și, în consecință, de a lua atitudine ori de câte ori există amenințări, abateri sau tendințe de părăsire a acestei credințe. Porunca Domnului și Mântuitorului lumii Iisus Hristos este foarte drastică în privința rătăcirilor de la învățătura Evangheliei, lucru pe care Sfinții Apostoli l-au avut în vedere. Să nu se uite, așadar, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „dacă noi sau un înger ar vesti altă Evanghelie […], să fie anatema” (Galateni 1, 8). Prin urmare, se cuvine a se cunoaște că cei care se fac vinovați de o asemenea greșeală sunt anatema de la Dumnezeu, nu de la oameni, și nu se pot mântui, dacă nu se îndreaptă.

„Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devin pe deplin poporul lui Dumnezeu”17. Așadar, doar „sistemul sinodal” alcătuit din mireni, preoți și episcopi poate recepta sau nu, valida sau invalida hotărârile unui sinod, fie el ecumenic sau pan-ortodox, și nu așa, cum pretind unii sinodali ai elitelor întâistătătorilor, că ei ar fi singura voce în Biserică.

Cu cât trece timpul și se așteaptă intenționat ca această controversă și criză să se rezolve de la sine, neluându-se în discuție la nivel sobornicesc problema „sinodului teatral” din Creta, cu atât mai mult se vor înmulți disputele pe această temă, iar ruptura se poate lărgi între cei ce promovează două discursuri paralele sau două planuri, unul al lumii acesteia și un altul al lumii ce va să fie. Cu alte cuvinte,unii vor o viață liniștită doar aici, pe pământ, pe când alții vor o veșnicie tihnită în Împărăția lui Dumnezeu. Unii vor să nu-și supere șefii, pe cei ce-i plătesc, pe colegii lor de arhierie sau de ideologie ecumenistă, în schimb, alții vor să nu-L mânie pe Dumnezeu cu relativizarea și cu erezia. Unii înțeleg și își asumă credința în Hristos doar la nivel de cod etic,înțelegându-l numai ca pe un soi de invitație la un nivel crescut de igienă socială, care să aducă ordine, respect, bună vecinătate, în timp ce alții percep aceeași credință ca fiind întoarcerea acasă, la Dumnezeu, pe singura cale de mântuire care este Biserica Ortodoxă. Unii ne poruncesc ca nu cumva să supărăm cu trăirea vieții duhovnicești pe cineva, iar alții înțeleg că mărturisirea este obligația fundamentală a creștinului, că Hristos nu e egal cu nimeni și nu toate căile sunt la fel de bune, chiar dacă suntem în pace. De altfel, unii pretind că vor pace, dar, dorind-o cu orice preț, o pierd, renunțând chiar la Domnul Păcii,în timp ce alții o capătă pentru totdeauna, lăsându-se marginalizați sau uciși pentru același Domn.

Începuturile viețuirii creștine s-au făcut prin martiraj, mărturisire în condiții ostile, renunțare la lumea aceasta pentru cealaltă, la regele aparent atotputernic de pe pământ pentru Împăratul Cel din veac. Martirii primelor secole nu au considerat că zeii sunt și ei buni, chiar dacă li se promitea că totul se va termina cu bine pentru ei, deși unii puternici ai vremurilor se conduceau exact după lozinca epocii actuale, „politically correct”, concretizată într-o propunere cunoscută și nouă: jertfiți și voi zeilor de ochii lumii, și treaba voastră cum vă rugați în taină, la voi acasă sau în chilia voastră. Unii ne sfătuiesc așa: puteți fi creștini și preoți, dar să nu ziceți că ceva imoral ar fi păcat sau ceva în neregulă, în rest, credeți ce vreți voi, acolo, în chilia voastră sau la voi în camere, altfel spus, în catacombele veacului acestuia. Cu alte cuvinte, puteți să credeți ce vreți voi, dar să nu mărturisiți. Sau, dacă mărturisești, să nu o faci în văzul lumii, că nu este democratic. Adică, să nu afirmi hotărât, ci doar să-ți dai cu părerea. Să fii civilizat, manierat, smerit, cu absolută ascultare de mai marii voștri, să-i lași satanei loc de bună-ziua, n-ai decât să faci ce vrei cu viața ta, inclusiv să te sinucizi, dar nu să mori pentru Hristosul tău. Asta nu-i „politically correct”! Alții ne îndeamnă la un creștinism cuminte, care să nu mai facă noi adepți, ci să fie „soft”, fără hotărâri de viață și de moarte, relaxant, un fel de terapie antistres și de acceptare a dumnezeilor acestui veac, căci doar oameni suntem18.

Noi, însă, am învățat altfel de la Sfinții Părinți și de la duhovnicii noștri, și anume: că orice negociere în dreptul învățăturii Bisericii înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos. În acest context, cu tot respectul și smerenia noastră, Vă rugăm să fiți curajoși și fermi în a combate toate ambiguitățile așa-numitului sinod din Creta, cunoscut fiind faptul că tăcerea, în cazul de față, nu este de aur, mai ales că lipsa de bărbăție și curaj duce la pierderea mântuirii: „iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21, 8)”. Prin urmare, ne vedem obligați să Vă spunem deschis că nu ne temem de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu, precum și că vom mărturisi cu orice preț credința noastră.

4. Propuneri și perspective

Dacă și Yannaras, un filosof creștin mult iubit de ecumeniști, trage un semnal de alarmă și vorbește de deformarea Bisericii în mod dramatic în ultima vreme, înseamnă că Ortodoxia este în mare pericol: „[…] Biserica s-a transformat în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu într-un act individualist”, iar Biserica „într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează […]”, ajungând, în cele din urmă, să fie „transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit […] și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă”19.

Pentru a fi evitată o astfel de perspectivă tristă, propunem ca Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe din România să reia discuția subiectelor controversate privind „sinodul” cretan și să se revină, fără echivoc, la formularea, cât privește relația Bisericii cu restul lumii, nu numai cu lumea creștină, pe care delegația română și-a propus-o la plecarea din țară, și anume, „confesiuni și comunități eterodoxe”, avându-se în vedere atât cele căzute în erezie, cât și religiile necreștine, ai căror adepți avem datoria să-i respectăm și să ne rugăm pentru ei, ca Domnul „să-i învețe cuvântul adevărului; să le descopere lor Evanghelia dreptății; să-i unească pe dânșii cu Sfânta Sa sobornicească și apostolească Biserică…”; să le facem bine, așa cum Iisus Hristos a vindecat, a ajutat și a făcut bine și celor de o altă credință. Dumnezeu îi numește și pe păgâni feciorii Lui: „Oare nu sunteți voi, feciori ai lui Israel, pentru Mine, ca și cușiții?”, zice Domnul. „Oare n-am scos Eu pe israeliți din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor și pe sirieni din Chir?” (Amos 9, 7).

Suntem alături de ierarhii români care ar dori să mărturisească cu curaj, că sinodul din Creta a adus multă dezbinare și a oficializat erezia ecumenistă. De aceea, înțelegem poziția unor clerici sau monahi de a întrerupe pomenirea ierarhilor semnatari la sinodul cretan, chiar dacă din motive pastorale binecunoscute nu este benefic pentru Biserică, întrucât ar putea fi eliminați din parohii sau din mănăstiri tocmai de eretici, lipsindu-i de lupta din interior, dar este benefic, în schimb, pentru a trezi conștiința ierarhilor semnatari. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861, Sfântul Fotie) dă dreptul clericilor de a întrerupere pomenirea episcopului eretic, dar nu ca o obligație canonică, ci ca una de conștiință creștină.

În acest context, semnatarii acestei scrisori nu sunt în unanimitate de acord cu aceste atitudini pastorale, însă, respectă conștiința preoțească jertfelnică și curajul mărturisitor al acelora de a fi categorici și fermi.

Soluția pastorală și duhovnicească pentru a se evita o schismă și pentru a se delimita de erezia ecumenistă este foarte simplă. Și anume: dezicerea tuturor ierarhilor semnatari sau nesemnatari de hotărârile cretane, care prejudiciază dogme vechi și aduc atingere unor canoane ecumenice, în plenul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în virtutea autocefaliei și a autonomiei eclesiale. Unitatea Ortodoxiei este mult mai importantă decât sinodul cretan, care a adus numai dezbinare și tulburare. Iar Ortodoxia nu constă numai într-un „sinod panortodox”. Deci, nu este nevoie de convocarea vreunui sinod ecumenic sau panortodox, ci de convocarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care să respingă ereziile cretane. În caz contrar, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rămâne de bună voie în „cârdășie” cu erezia și „cochetează” cu schisma, de dragul unei comuniuni creștine închipuite, așteptând sine die vreun sinod panortodox, care este posibil să aibă loc și peste o mie de ani sau niciodată. Trăirea în acest compromis pan-ortodox ar fi „motivată și justificată misionar”, după unii, de dragul Diasporei, care slujește prin locașuri de cult neortodoxe. Adică, se preferă pierderea de suflete din Biserica de acasă, decât să fie diminuat numărul „credincioșilor contribuabili” din Diasporă! Așadar, chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dă ocazie atât la erezie, cât și la schismă, prin însușirea fără rezerve a celor stabilite în Creta, în ciuda faptului că nu a fost de acord întru totul cu cele hotărâte acolo și prin faptul că amână luarea unei hotărâri clare, de delimitare și de condamnare a deciziilor neortodoxe din Creta. Cu alte cuvinte, nu credincioșii provoacă erezia și schisma, ci însuși sinodalii, care trag de timp, cu speranța că pleroma Bisericii se va obișnui cu această situație.

Așadar, ne îngrijorează controversele ivite în urma întrunirii din Creta, ceea ce înseamnă că încă suntem vii duhovnicește, dar, în același timp, ar trebui să ne problematizeze și învățământul dezastruos din Facultățile de Teologie Ortodoxă, unde se predă, din nefericire, un fel de teologie care seamănă cu o reeducare sistematică de dez-ortodoxie și este cultivată mai mult doctrina speculațiilor teologice scolastice, în loc să se meargă la mesajul Revelației Dumnezeiești și să fie fundamentate, pe baza Sfinților Părinți, dogmele și exegeza ortodoxă. Sunt și excepții, unde profesorii universitari predau teologie ortodoxă. Însă, în general, metoda academică actuală de „cercetare științifică modernă”, adică ecumenistă, exclude „polemicile doctrinale confesionale” și înlocuiește exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de tip istorico-critică, pe motiv că Părinții Bisericii nu au înțeles sau nu au putut descifra exact Revelația. Iar „Morala ortodoxă”, denumită inițial în Ortodoxie Sfânta Nevoință20 și predată în Facultățile noastre de Teologie, s-a transformat în Etică și Moralism. Ne întrebăm, pe bună dreptate, unde duce această abordare catastrofală și luciferică? Răspunsul este lesne de înțeles: duce inevitabil la agnosticism și ateism, exact la drumul spre iad!

Pe lângă gafa sinodală din Creta, ne îngrijorează, de asemenea, faptul că în ultima perioadă se constată o deteriorare fără precedent a imaginii Bisericii Ortodoxe Române cauzată de corupția, nedreptățile și abuzurile unor clerici.

Ne îngrijorează scăderea credibilității Bisericii de la 85% la sub 40% doar în câțiva ani. Credibilitatea Bisericii este strâns legată de frecventarea Bisericii. Scade credibilitatea, scade și frecventarea Bisericii, așa cum constatăm în ultima vreme, cu grave consecințe pastorale, duhovnicești, naționale, economice, sociale etc. Se mărește vizibil ruptura între ierarhie, preoție și popor, iar unii se prefac că nu o vad. Cine sunt cei care se fac vinovați de această situație dramatică și cine trebuie să răspundă de acest eșec pastoral și de imagine? Sau ce întreprindeți la nivel sinodal pentru a stopa, măcar, această catastrofă? Occidentul, în momentul în care a terminat ridicarea frumoaselor catedrale, s-a ales cu protestantismul, iar catedralele, multe dintre ele, au devenit muzee și localuri de distracție publică! Iată câteva dileme, pericole și întrebări deloc retorice.

În final, am dori să cunoaștem oficial poziția Bisericii Ortodoxe Române asupra ecumenismului, Consiliului Mondial al Bisericilor, masoneriei, sionismului, noii ordine mondiale, New-Age-ului, naționalismului, precum și ce hotărâri sinodale se cuvine a fi luate, astfel încât să fie întâmpinate aceste provocări și să fie preveniți credincioșii Bisericii noastre, pentru a fi evitată intrarea în astfel de organisme, întrucât există semnale clare care atestă că tot mai mulți preoți și credincioși aderă la aceste mișcări oculte.

Ar fi o sumbră perspectivă din partea Sinodului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să nu dea curs sau răspuns acestui demers duhovnicesc al nostru, făcut cu toată dragostea pentru adevăr și credința cea dreaptă, sau, și mai grav, dacă ne va considera răzvrătiți sau fără smerenie și ascultare pentru reacția noastră firească și de autoapărare duhovnicească și pastorală.

Noi îi respectăm, îi iubim și îi ascultăm pe ierarhii români care vor să ne călăuzească spre mântuire și pe cei care dau dovadă că sunt adevărați Părinți și Păstori. Îi așteptăm să apară! Unii vorbesc doar în șoaptă și numai noaptea precum Nicodim, care pe furiș mergea să primească învățătura lui Iisus Hristos.

Unii ecumeniști fervenți au făcut deja listele cu viitorii caterisiți. Sfatul nostru este să păstrați caterisirile pentru eretici și nu pentru preoții mărturisitori, jertfelnici și curajoși, care drept învață Cuvântul Adevărului veșnic.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Mihai Valică,
în numele unor preoți și credincioși ortodocși

4Ibidem.

6Ibidem.

11 La acest sinod, pe de o parte, au participat, în calitate de observatori, eretici și schismatici, în ciuda faptului că mulți dintre episcopii ortodocși (canonici) nu au putut să fie prezenți la respectivul sinod. Pe de altă parte, episcopii ortodocși au avut dreptul să vorbească, obligația să semneze, dar nu și „dreptul” să voteze! Cu alte cuvinte, ei au vorbit în zadar, ca Moise în pustie, așa cum a vorbit delegația română, bine și fundamentat teologic, dar fără rezultat. Este vizibil pentru oricine că episcopii participanți au fost „folosiți” pe post de „ornamente eclesiale”. Cunoaștem distincția canonică între noțiunea de „sinod” și cea de „sistem sinodal”.

12 Vezi: art. 22 din Documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, prin care se legitimează în Biserică un nou organism administrativ, alcătuit exclusiv din anumiți Patriarhi cu drepturi depline în materie de dogme și canoane, mutilându-se, astfel, modelul de sobornicitate al Sinoadelor Bisericii, fiind introduse prerogative papale în dreptul respectivilor Patriarhi, cu rezultatul că fiecare episcop este lipsit, în mod abuziv, de dreptul la vot. Opinia personală a unui Patriarh (Întâistătător) nu se poate impune și nici obliga un Sinod local sau vreun ierarh spre aprobare și însușire, contrar conștiinței personale și, mai ales, conștiinței Bisericii, pentru simplul motiv că un astfel de Patriarh s-ar transforma într-un „nou” Papă, care ar decide și și-ar impune suveranitatea de pe poziții de forță. De vreme ce plinătatea Bisericii este poporul, format din clerici și credincioși, atunci nici Sinodul fără credincioși, după cum nici credincioșii fără Sinodul Ierarhilor, nu se pot considera – nici unii, nici alții – că reprezintă de unii singuri, în exclusivitate, Trupul și Biserica lui Hristos, fără să fie trăită, la măsura vieții duhovnicești, învățătura Bisericii (Din declarația „Laicatului ortodox”). Fără această raportare, pleroma Bisericii este ignorată cu desăvârșire.

13 Prin același art. 22, Întâistătătorii (șefii) înlătură orice dispută teologică în contradictoriu cu derapajele făcute în Creta de la învățătura Bisericii. Acest articol arată mai degrabă că participanții la sinod erau conștienți de abaterile lor, iar măsura luată prin respectivul articol este una de natură dictatorială, care contravine Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții ale Bisericii, adică tocmai celor două organe ale Revelației Dumnezeiești.

16 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia III, IV, trad. de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 21, București, 1979, pp. 51-52; Idem, Lumea Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, (A-I), Ed. Anestis, s.l., 2008, pp. 704-718.

17 John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. rom. de Pr. Alexandru Stan, ed. a II a, Ed. Nemira, București, 2011, p. 19.

19 Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, București, 2012.

20 † Ierόtheos Vlachos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. I, trad. rom. de Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, Iași, 2014, pp. 156-162.

Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA

 

Va oferim in cele ce urmeaza un nou fragment extins dintr-un capitol al cartii unui intelectual anonim ce a imbracat haina monahala, Zeul tolerantei si descrestinarea crestinismului”, carte deja foarte cunoscuta si apreciata pentru explicarea si denuntarea intregii reţele ideologice contemporane a  minciunii institutionalizate, retele dezlantuite spre incercarea de distrugere, dinauntru si dinafara, a Bisericii lui Hristos, stalpul si temelia adevarului.O carte remarcabila prin analiza si decorticarea metodica, laborioasa a sistemului “corectitudinii politice”,  realizata intr-o maniera academica limpede, lipsita de echivoc, dar si extrem de echilibrata, dupa cum o dovedesc si precizarile clare din acest capitol, care, cu certitudine, nu va starni aceeasi incantare celor ce se vor simti vizati de el, precum cel despre TOLERANTA SI “CORECTITUDINEA POLITICA.

Dar este vitala pentru oricine doreste sa se mantuiasca si sa urmeze gandului lui Hristos, iar nu infierbantarii sangelui si nici logicii si dreptatii omenestiUn om sincer si smerit in ravna sa va intelege unde se abate si  va lupta cu pornirile firii patimase, va fugi de inselare si “va prinde cu duhul” deosebirea esentiala intre “calea imparateasca” si “calea  compromisului”, intre dreapta socoteala si “caldicism”, intre ispitirea lui Dumnezeu si lasitate,intelegand si aplicand continuu indemnul la trezvie al Macabeilor:

“Nu ne vom abate de la închinarea noastră, nici la dreapta, nici la stânga! (1 Macabei 2, 22).

 

RAVNA SUFLETEASCA SI RAVNA DUHOVNICEASCA

„Trebuie să fim osârduitori şi fermi în Ortodoxia noastră, fără a fi fanatici”. (Parintele Serafim Rose)

„Doctorule şi învăţătorule, Părinte, tămăduieşte patimile sufletelor şi trupurilor noastre şi ne învaţă cum să ne păzim de smintelile ereticilor care şi azi hulesc Biserica. Iar tu, prin învăţătura ta, să-i întorci la dreptmăritoarea credinţă, ca unindu-ne prin dragoste, să te lăudăm pe tine aşa: Bucură-te Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţător a toată lumea “. [Parintele Paisie Olaru, Icosul al 5-lea din Acatistul Sfantului Ioan Gura de Aur, in Acatistier]

Fiindcă am vorbit despre mişcarea ecumenică, am putea spune câteva cuvinte acum şi despre ceea ce s-ar putea numi anti-ecumenismul greşit”. O bună descriere a acestuia a făcut ieromonahul Damaschin în cartea ce relatează viaţa Fericitului Părinte Serafim Rose, în capitolul cu titlul Supercorectitudinea.De asemenea, pentru a ne izbăvi de această boală a sufletului, de folos este a se citi şi mai ales cuvântul „Despre râvna sufletească şi cea duhovnicească” al Sfantului Ignatie Briancianinov. Acum am vrea doar să adăugăm câteva gânduri pentru a explica în ce constă această nouă ispită.

Sfântul Vasile cel Mare a scris multe pagini analizând care este mustrarea cea corectă, ştiind că este necesară şi aceasta câteodată, dar şi că trebuie făcută cu mult, mult discernământ şi iubire de oameniIntr-un loc sfântul pune următoarea întrebare:

Din ce roade se cuvine să se probeze cel care mustră cu milă pe fratele care greşeşte?” Şi răspunde: „Mai întâi din cele cu totul deosebite ale compasiunii, după cele spuse de către Apostol că: «de suferă un mădular, împreună toate mădularele suferă»; şi că «cine se sminteşte şi eu să nu ard?» şi apoi dacă pentru tot păcatul de asemenea se zdrobeşte, şi pentru toţi cei care greşesc şi pentru cei care-i greşesc lui şi pentru cei care greşesc altuia, de asemenea se mâhneşte şi plânge, şi, când mustră, să nu strice chipul cel dat de Domnul” (Regulile mici, 182).

O altă mărturie despre delicateţea de care trebuie să dea dovadă creştinul aflam la Sfântul Ioan Scărarul:

De voieşti să scoţi ţandăra din ochiul altuia, să nu o scoti pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învăţătura blândă şi mustrarea îndelung răbdătoare. «Mustră, zice, cearta, mângâie» (II Tim. 4, 2). Dar nu şi lovi” (Scara Raiului, Treapta VIII).

Boala noastră constă în faptul că mulţi dintre cei ce combatem ecumenismul (sau alte devieri de la adevăr), o facem dintr-o râvnă trupească sau sufleteascaDe multe ori, sub masca aşa-zisei râvne pentru adevăr şi nedespătimiţi fiind ajungem să-i urâm pe cei care nu mărturisesc credinţa ortodoxă(in loc sa urma pacatul ajungem sa uram pe pacatos). Dar cel care urăşte pe cel căzut în păcat (fie el erezie sau alt păcat), putem spune că este la fel de vinovat ca şi acela, căci un creştin sănătos întotdeauna va avea milă de fratele său, care e chipul lui Dumnezeu, şi va încerca cu multă dragoste şi înţelepciune să lucreze pentru mântuirea lui.Cel care are certitudinea trăirii întru Adevăr, nu va fi niciodată iritat, enervat sau clătinat de necredinţa sau greşita învăţătură altora. El, fiind neclintit în credinţa sa, va avea ca rod al harului, compătimirea şi blândeţea faţă de cei care încă nu au ajuns la cunoaşterea adevărului. Spune Sfântul Vasile cel Mare că cel blând este „cel neclătinat în toate judecăţile ce se fac cu sârguinţă spre buna plăcere a lui Dumnezeu” (Regulile mici, 191).

La concluzii asemănătoare a ajuns şi un celebru filozof al zilelor noastre care spunea într-un articol despre toleranţă:

„Sunt oare teroriştii fundamentalisti, fie ei creştini sau musulmani, cu adevărat fundamentalişti? Există o trasatura care îi distinge în mod limpede pe toţi fundamentaliştii autentici, de la budistii tibetani până la amişii din SUA: absenţa resentimentelor şi a invidiei, adanca indiferenţă faţă de felul de viaţă al necredincioşilor [la creştini e mila faţă de n.n.]. Fiindcă aceştia cred cu adevărat că şi-au găsit calea către Adevăr, de ce s-ar simţi ameninţaţi de necredincioşi, sau de ce i-ar invidia? Când un budist intâlneşte un hedonist occidental nici prin gând nu-i trece să-l condamne; el doar observă cum căutarea fericirii de către hedonist îi este dăunătoare. Aşadar exista un contrast foarte mare faţă de teroriştii pseudo-fundamentalişi care sunt extrem de deranjaţi, intrigaţi şi fascinaţi de viaţa păcătoasă a necredincioşilor – se poate chiar simţi cum, luptând împotriva celuilalt păcătos (the sinful other), ei de fapt luptă împotriva propriei ispite. Un aşa-numit ‘fundamentalist’ creştin sau musulman este o ruşine pentru adevăratul fundamentalism” [Slavoj Zizek]

Omul care se enervează când vede împotrivirea celui de altă credinţă, dă dovadă de nematurizare duhovnicească, de nesiguranţă în credinţa sa.

Sfantul Isaac Sirul ne arată că

începutul înţelepciunii celei după Dumnezeu este liniştea şi blândeţea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor”.

Creştinismul nu înseamnă doar dreapta-credinţă, ci şi dreapta vieţuire: „o persoană ortodoxă este aceea care mărturiseşte adevărata credinţă şi care trăieşte în conformitate cu ea [Sfantul Ioan Maximovici, Ne numim crestini!].

După cum am mai arătat, râvna sufletească este o râvnă care nu are drept temelie poruncile Domnului, ascultarea de duhovnic şi despătimirea, ci este glasul firii căzute, pătimaşe. Este o râvnă lumească, adică se manifestă cu aceleaşi caracteristici ca la orice om sufletesc [despre care stim: “Omul sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste (I Cor. 2, 14)].

Dacă omul lumesc îi vorbeşte de rau, să zicem, pe conducătorii ţării, noi ne vorbim de rău ierarhii Bisericii. Este acelaşi lucru, numai că s-a schimbat obiectul urii noastre. Şi după cum spunea un monah, suntem în aceeaşi horă „încinsă” de diavol: pe unii ne amăgeşte cu compromisurile de la dreapta credinţă şi pe alţii cu ura împotriva celor care le fac sau cu clevetirea lor şi astfel, toţi ne facem păcate. Acest lucru îl constata şi un celebru scriitor israelian, Amos Oz, în lucrarea sa, Cum să lecuieşti un fanatic:

„Aveţi mare grijă, fanatismul se ia foarte uşor, mai uşor ca orice virus. E uşor să vă infectaţi de fanatism chiar şi când încercaţi să-l înfrângeţi sau să-i ţineţi piept. E de-ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de la televizor ca să vedeţi cât de uşor devin oamenii fanatici ai antifanatismului, antifundamentalişti habotnici, cruciaţi antijihad”.

Această constatare psihologică despre o boală gravă a omului ce nu şi-a tămăduit încă puterile sufleteşti este adevărată atât în cazul fanatismului anti-eretic, cât şi în cazul „războinicilor” pro-toleranţă, care uneori dau dovadă de o intolerabilă intoleranţă faţă de cei intoleranţi.

Pe scurt, mustram şi certăm şi nicăieri nu se vede dragostea faţă de cel mustrat sau dorinţa de îndreptare a luiAproape că nici n-am vrea să se îndrepte, căci astfel nu am mai avea un vrăjmaş pe care să-l clevetim şi astfel să ne hrănim părerea de sine şi să ne lăudăm înaintea celorlalţi. Dar ne întrebăm: dacă mâine se vor întoarce toţi la Ortodoxie şi la viaţă sfântă, ce ar mai rămâne din creştinismul nostru? Sunt eu oare concentrat mai mult pe plângerea păcatelor mele şi spre dobândirea virtuţilor şi a smereniei, sau creştinismul meu constă in a afla cât de răi sunt alţii? Când vorbesc împotriva unuia şi a altuia, o fac cu durere şi dragoste sau ca un clevetitor şi din slavă deşartă pentru a creşte în ochii celorlalţi? Dacă nu fac aşa, atunci unde este asemănarea mea cu Cel „ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) şi care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni” (Mt. 5, 45). Starea noastră sufletească atunci când vedem fapte necuviincioase ar trebui să fie una de împreună-pătimire cu cel bolnav, de rugăciune smerită pentru el (poate si de mustrare cu blandete spre indreptarea lui)şi cu gândul că acela, când se va întoarce şi se va pocăi, mă va întrece pe mine cu mult în râvnă şi peste câţiva ani îi voi săruta sfintele moaşte, câindu-mă că l-am vorbit de rău! Deşi nu sunt acelaşi lucru erezia şi păcatul, totuşi în ambele cazuri se poate cădea într-o extremă a urii.

Iată cât de frumos descrie Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni, chipul celui ce are râvnă întru cunoştinţă. Insuşirile acestuia sunt:

„iubirea fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, blândeţea, îngăduinţa faţă de slujitorii şi închinătorii altui dumnezeu, bine-facerea şi bună-purtarea”.

Iar un scriitor filocalic spunea la rândul său că

„făra smerită cugetare adevărul este orb. De aceea se foloseşte de împotrivire, ca de-o călăuză, pentru a se rezema în ea când se osteneşte pentru ceva, dar nu află decât întăritura ţinerii de minte a răului“. [Ilie Ecdicul, cap. 46 din “Culegere din sentintele inteleptilor”, in Filocalia, vol. 4, trad. de Pr. D. Staniloae, Ed. Harisma, Bucuresti, 1994, p. 309.]

In hora fanatismului intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele „învăţăturii” lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă.

Dar Cineva ne-a învăţat „o cale care le întrece pe toate” (I Cor. 12, 31). Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a adus singura învăţătură cu adevărat vrednică de a purta numele dumnezeiască, aceea a iubirii vrăjmaşilor. Domnul Iisus Hristos a spus STOP legii celei vechi a firii căzute, care zicea „dinte pentru dinte” şne-a dat poruncă noua să oprim la noi răul, să nu-l răspândim răspunzând la rău tot cu rău:

„Aţi auzit s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă impotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 38).

In duhul acestui cuvânt dumnezeiesc şi Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ne purtăm ca un „burete” faţă de ocări şi clevetiri. Să le absorbim în noi şi să nu le dăm drumul mai departe, ci să le evaporăm cu căldura iubirii vrăjmaşilor si a dorului pentru mântuirea celui căzut.

„Intr-o zi, mă plimbam cu cineva care ura evreii. L-am întrebat: «De ce?». A răspuns: «Pentru că sunt Antihrişti». Şi i-am spus: «Tu, un creştin, eşti plin de atâta ură? N-ai ajuns ucenic al Domnului nostru care a zis: Iartă-i că nu ştiu ce fac? Cum poţi să iei dreptatea în mâinile tale? Putem urî faptul în sine, dar nu pe cei ce l-au făcut!» Pentru că în momentul care ai ură pentru cineva în inima ta, toată pacea ta cu Dumnezeu este pierduta. El nu mai poate sălăşlui întru tine”. [Maica Gavrilia]

La păcatele celorlalţi, creştinii răspund cu de Dumnezeu inspirate fapte. Când comuniştii îi schingiuiau în închisorile de la Piteşti, Petre Ţuţea şi ceilalţi creştini de acolo au postit cu post negru şi astfel a luat sfârşit Fenomenul Piteşti. Când elevii Sfântului Nectarie păcătuiau, Sfântul se pedepsea pe sine cu post pentru îndreptarea lor.

Şi aşa ura din zilele noastre creşte din ce în ce mai mult,după profetia Domnului care a spus că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12), aşa încât cu atât mai mult trebuie să luptăm spre sporirea dragostei din inimile noastre şi să o răspândim cât mai mult în lumea ce are nevoie mai mult ca oricând de ea.

Această cale antinomică şi dumnezeiască, a iubirii celor ce ne prigonesc şi a jertfirii pentru cei ce păcătuiesc, şi-a arătat roadele în mii şi mii de cazuri de prigonitori, deveniţi mieluşei în faţa uriaşei iubiri, rod al harului dumnezeiesc, izvorâtă din sfinţii ce au ştiut să poarte greşelile fraţilor lor:

„El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. ...El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. … Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa” (Isaia 53).

O situaţie asemănătoare celei din zilele noastre a existat şi în vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului. Deşi acesta este mai mult cunoscut prin atitudinea sa fermă în apărarea dreptei credinţe apostolice, nu mai puţin important de subliniat este discernământul său duhovnicesc de care a dat dovadă în ce priveşte primirea iconoclaştilor înapoi în Biserică. Iată cum descrie Fericitul Părinte Justin Popovicisituaţia de atunci:

„Lupta cu erezia iconoclastă nu a dus numai la căderea multora, dar a şi dat prilej unor laici, monahi şi preoţi, să dea naştere unor discuţii şi să împrăştie confuzie şi dezordine în viaţa bisericească. Sub pretextul luptei împotriva ereziei, aceşti oameni au continuat să necăjească Biserica chiar şi după ce furtuna trecuse. Datorită stricteţei exagerate a unora şi laxismului extrem al altora, au început să apară divizări între grupuri ce deveneau străine unul de altul, cauzând multă tulburare.Cei care creeau divizare erau zeloţii stricti care aveau obiecţii faţă de felul în care erau reprimiţi in Biserică iconoclaştii. În cadrul acestui grup se aflau călugări extrem de stricţi care acţionau în mod intenţionat necumpătat şi refuzau ascultarea faţă de episcopii lor. Din această pricină, Sinodul I-II din 861 a adoptat 17 canoane al căror scop era să împace pe toţi cei care căzuseră, în acord cu vechea ordine canonica. In timpul Patriarhului Metodie (843-847), iconoclaştii care se pocăiau erau primiţi cu dragoste înapoi în sânul Bisericii. Totuşi, unii monahi stricţi, acuzau pe Sfântul Metodie pentru toleranţa (îngăduinţa sa) şi chiar au rupt comuniunea cu el. După cum spunea şi Sfântul Fotie: «Erau certuri şi diferenţe între toţi, unii cu ceilalţi, şi toţi tindeau să rupă comuniunea cu ceilalţi»”.

Dacă citim scrierile acestui Sfânt vom observa echilibrul desăvârşit pe care îl realiza între intolerarea ereziei şi lupta asiduă pentru păstrarea unităţii creştinilor. Acest echilibru, prezent în Sfânta Biserică Ortodoxă nu este decât rodul harului Duhului Sfânt prezent aici şi care, prin coroana virtuţilor – dreapta socoteală, luminează pe ierarhi, monahi şi laici pe calea cea strâmtă între fanatism şi relativism.

Cu mult discernământ descrie Părintele Serafim Rose această stare:

„«Stricteţea» lor îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare.In ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede mitropolitul?». Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. In vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor, (subl. n.) […] Noi, cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei, trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în credinţa noastră fără a fi fanatici (subl. n.) şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă(aici e de discutat intr-ucat Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orînduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvîrşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor” (Sfîntul Ignatie).- insa trebuie sa-i ajutam pe cei cazuti in erezie nu sa ii uram – si un ajutor poate fi si rugaciunea ce vine din dragoste si mahnire pentru cel cazut cat si semnalarea pacatului – sa stie ca nu mai e pe drumul mantuitor ci pe cel al pierzaniei-caci ce bine ii faci daca il lasi de dragul ‘pacii’ sa isi piarda sufletul – oare nu cearta Dumnezeu pe cel ce il iubeste? Dar oare de ce  cearta? nu spre indreptare?! Dar oare cum cearta? Nu cu blandete?! sa-mi fie iertat ca pot sminti pe multi dar eu asa inteleg -ramane ca dvs sa luati dreptar de credinta ce spun Sfintii Parinti si sa judecati daca spun bine si daca nu sa ma mustrati sa ma indrept) Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti,desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar şi ale Bisericiihrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

“… Considerăm că această atitudine de falsă râvnă pentru Ortodoxie este cauzată de „mentalitatea stilistă” care a existat de la început pe lângă Biserică.

„Neîndoielnic, au existat în fiecare perioadă din istoria Bisericii grupări rigoriste care au rupt comuniunea cu alte Biserici pentru chestiuni secundare. Dar, aşa cum arăta istoricul Socrate, asemenea oameni sunt obişnuiţi să se divizeze tot timpul între ei şi să creeze fără încetare noi biserici, dovedind astfel că la ei spiritul partizan depăşeşte iubirea pentru unitatea Bisericii”. [Placide Deseille]

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă preotul are o credinţă stricată, chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune”, totuşi, şi această poruncă trebuie aplicată cu multă sfătuire şi discernământ.

Despre aceştia ne avertiza şi Sfântul Apostol Iuda: „Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, oameni sufleteşti, care nu au Duhul” (v. 19)

Să vedem acum ce spune Pidalionul, carte de căpătâi a Ortodoxiei, despre lupta de a păstra cât de mult posibil unitatea Bisericii. În comentariul la canonul 31 Apostolic se spune:

„Zice însă Dumnezeiescul Hrisostom (Omilia 11 către Efeseni), că a zis un om Sfânt, că nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărţirii Bisericii. Şi a dezbina cineva Biserica este un rău la fel de cumplit ca a cădea în erezie. Scrie însuşi Dionisie al Alexandriei mărturisitorul, în epistola către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orice rău ar fi numai sa nu dezbine Biserica; şi că este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce ar răbda-o pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturiseşte pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica mărturiseşte pentru folosul şi unirea a toată Biserica“.

Solidaritatea întru clevetire este un păcat în care cădem prea uşor. Să zicem că sunt câţiva oameni dezbinaţi. Dacă le dai un obiect comun de ură imediat se solidarizează. De ce se cade atât de uşor în acest păcat? Pentru că este o cale foarte simplă de a creşte în ochii altora şi ai noştri. Este vorba de subţirele şi nebăgatul în seamă păcat al slavei deşarte, prin care noi, dacă clevetim pe cineva că e rău, dintr-o dată noi ne vedem mai buni şi îl facem şi pe cel care ne ascultă să se solidarizeze cu noi în vorbirea de rău a altora şi astfel suntem toţi fericiţi de cât de buni suntem şi cât de răi sunt alţii! Până şi psihologii şi-au dat seama de existenţa aceastei boli a sufletului, numind-o „iluzie grupală” în care poate apărea „narcisismul grupal” şi unde „pulsiunile distructive sunt proiectate asupra unei victime ispăşitoare sau asupra unui grup exterior” (Dicţ. de Psihologie, p. 384).

Dar calea Domnului Iisus Hristos nu este aceasta!

Să vedem ce spun Sfinţii despre acest fel de râvnă datorită căreia sunt clevetiţi şi judecaţi mereu alţii. Iată cum gândea, având „mintea lui Hristos“, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina:

„In ochii săi, ereticii, ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi «în putinţă» fraţii săi întru Hristos. Toţi sfinţii care l-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Iată ce lucruri neobişnuite pentru cei ce n-au gustat din iubirea lui Hristos, scria Sfântul în Teologia Pastorală: «Episcopul este dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubirea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă toate le suferă şi toate le rabdă. Iubirea creştină este neschimbată, pentru aceea că nici credinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoasă şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lumină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Invăţătorii urii sunt ucenicii celui rău, fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă să nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura».[…] «Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândurile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapeleFierbând în zelul său, faptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi voii dumnezeieşti. Făptuieşate răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roaga la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toti cei ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestinsă. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fara judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă si de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire»“.

Observăm că aceste cuvinte despre dragostea faţă de eretici[Sfantul a scris, de altfel, o carte intreaga impotriva greselilor in care a cazut romano-catolicismul] ale marelui Sfânt făcător de minuni, Nectarie, din nefericire, sunt foarte diferite de „dialogul iubirii” practicat de unii creştini adepţi ai ecumenismuluiDacă aceşti crestini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumenişti, sub masca râvnei pentru dreapta credinţă, fac concesii duhovniceşti. O corectitudine dogmatică fără o corectitudine duhovnicească nu înseamnă Ortodoxie.

Aceasta ne-o arată şi Sfântul Ioan de Kronstadt care le îmbina în chip dumnezeiesc pe ambele. Deşi în multe locuri, spre folosul şi învăţătura creştinilor el dădea pe faţă cu multă fermitate greşelile şi ereziile neortodocşilor, totuşi iata că ură nu avea:

„In rugăciunile mele de supunere şi ascultare către Domnul, când stau în faţa atotmântuitoarei şi înfricoşatei jertfe, mulţumind Domnului, pomenesc şi marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit de la credinţă, de la care în esenţă au apostaziat: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Ma rog şi pentru venirea la credinţa adevărată şi a tuturor popoarelor, precum şi a schismaticilor noştri”.

Iubirea, fiind însuşi numele lui Dumnezeu (7 Ioan 4, 8), este şi cea mai prigonită virtute de către diavol, acesta încercând cu toate mijloacele posibile sa pervertească şi să ucidă în inimile oamenilor acesta dumnezeiască şi negrăită taina a dragostei.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvântul Sfântului Pavel care spune despre Dumnezeu că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) zice:

Nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta şi El o voieşte; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voieşte. Iar daca trebuie a ne ruga pentru elini, şi deci şi pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toţi oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine de acolo, că noi toţi ne împărtăşim de aceeaşi natură, şi Dumnezeu laudă şi aprobă bunăvoinţa şi dragostea cea către alţii. «Dar dacă El voieşte aceasta, zici tu, dacă Domnul doreşte, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?» Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, si apoi şi pe tine nu te lasă să te sălbăticeşti; într-un cuvânt toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credinţă. … Şi să vină la cunoştinţa adevărului. Cărui adevar? A adevărului din credinţă. Fiindcă anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăţa în alt chip. Apoi, ca nu cumva să-i considere pe aceia de duşmani, şi din această cauză să se încurce cu ei în lupte, ce spune el? Care voieşte, zice, “ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

La fel, bătrânii sfetnici ai lui Solomon, cunoscând că asprimea nu foloseşte spre îndreptarea oamenilor, l-au sfătuit pe regele Roboam astfel: „Daca tu vei fi slugă astăzi poporului acestuia şi-i vei sluji, dacă le vei face gustul lor şi le vei vorbi cu blândeţe, atunci ei îţi vor fi robi în toate zilele” (III Regi,12, 7). Conglăsuind cu marele său înaintaş, noul Gură de aur al Serbiei, Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

prima regulă a misionarismului este că trebuie sa te rogi lui Dumnezeu pentru toţi cei căzuţi din credinţă”.

De-a lungul lucrării am accentuat faptul că Adevărul deplin se află numai în Biserica Ortodoxă, dar trebuie să mai facem o nuanţare pentru e evita orice fel de extreme. Părintele Damaschin Christensen, vorbind despre gândirea duhovniceasca a Părintelui Serafim Rose, ne explică cum că

„părintele Serafim nu a căzut nici in fundamentalism, dar nici în sincretism. Fundamentalismul religios (a crede că traditiile din afara celei proprii sunt cu totul greşite) este satisfăcător intelectual pentru minţile înguste, pe când sincretismul religios (a crede că toate tradiţiile sunt egale) este satisfăcător pentru minţile largi. Părintele Serafim a urmat o cale care nu era deloc satisfăcătoare intelectual, căci astfel este calea Adevărului. După cum scria chiar Părintele: «Când am devenit creştin mi-am răstignit de bunăvoie mintea şi toate crucile pe care le-am purtat au fost un izvor de bucurie pentru mine. N-am pierdut nimic şi am câştigat totul»”.

Apoi este citată o scrisoare scrisă de Pr. Serafim unui „căutător”. Aici vedem miraculosul echilibru al unei minţi sănătoase, spre care trebuie să tindem:

Ortodoxia nu este doar o tradiţie ca oricare alta, ce ne transmite o înţelepciune spirituală din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu aici şi acum – ea ne dăruieşte contact imediat cu Dumnezeu, cum nici o altă tradiţie nu poate. Sunt multe adevăruri în celelalte tradiţii, atât cele moştenite din trecut când oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, cât şi cele descoperite de oameni dăruiţi cu multă bogăţie a minţii; dar Adevărul deplin se află numai în Creştinism, care este descoperirea lui Dumnezeu omenirii. Voi da doar un exemplu: există învăţături despre înşelare în alte tradiţii, dar nici una nu este atât de profund rafinata precum cele învăţate de Sfinţii Părinţi; şi mult mai important este că aceste amăgiri ale celui rău şi ale firii noastre căzute sunt atât de omniprezente şi de perfide, încât nimeni nu ar putea scăpa de ele dacă iubitorul Dumnezeu descoperit prin Creştinism nu ar fi aproape să ne izbăvească de ele”.

Deşi unele cărţi încearcă deja să găsească surse pentru un dialog ecumenic chiar la nivelul misticilor diverselor religii, de ex., iudaism şi creştinism este clar că cele două căi prin care creştinul şi evreul încearcă să cunoască pe Dumnezeu sunt mai diferite decât încearcă să ne facă să credem „romantismul” ecumenic. (…)

Despre legătura de nedespărţit ce există între dreapta credinţă şi viaţa duhovnicească vorbeşte şi Părintele Sofronie, atrăgându-ne atenţia că orice mică schimbare în dreapta credinţă duce la rătăciri în viaţa duhovnicească:

„Cel ce rătaceste în dogmatică neapărat va rătăci şi în viaţa lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată si în una şi în cealaltă, şi că greşind în una, numaidecât va greşi şi în cealaltă”.

Cei care declară că toate religiile duc la Dumnezeu subestimează sau nu cred deloc în inteligenţa şi imaginaţia extraordinară a diavolului.

Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

„morala, dacă nu are pe prima ei pagină imaginea ori chipul diavolului, nu este morală, ci numai o estetică mincinoasă pentru suflet”.

La fel şi Sfântul Ignatie Briancianinov ne avertizează că starea lumii este mult gravă şi mai tragică decât crede „romantismul” atot-tolerant:

„îngerii căzuţi sunt risipiţi în marea lor majoritate pe întinsul întregii genuni transparente pe care o vedem deasupra noastră. Ei tulbură şi răscoală neîncetat societăţile umane şi pe fiecare om în parte; nu există crimă sau nelegiuire pe care să n-o fi instigat ei şi la care să nu fie părtaşi; ei îl înclină şi-l învaţă pe om la păcat prin toate mijloacele. El dă târcoale omului şi în vremea vieţii acesteia şi după despărţirea sufletului de trup. Când sufletul creştinului, părăsindu-şi lăcaşul pământesc, începe să se înalte prin întinderea văzduhului către patria de sus, demonii îl opresc, caută să găseasca în el înrudirea cu ei, păcătoşenia lor, ca să-l prăvălească în iadul pregătit diavolului şi îngerilor lui”.

Nu creştinul declară despre credinţa lui că este cea adevărată, pentru că asa spun toţi oamenii despre credinţa lor, ci însuşi Domnul Atotţiitorul mărturiseste pentru ea, pentru că „dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este care mărturiseşte despre Mine” (Ioan 5, 31). De aceea zice Sfântul Ioan de Kronstadt:

„Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreapta, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă Dumnezeu – iar credinţa noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu Insuşi prin sfinţii Lui. Mergeti la moaştele sfinţilor şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. In ce credinţă mai face Dumnezeu minuni ca în cea ortodoxă? In ce credinţă se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune şi de buna mireasmă a trupurilor după moarte?…”

In acelaşi duh ne învaţă şi Sfântul Siluan. Iată ce povesteşte ucenicul sau:

„Am luat la cunoştinţă de o conversaţie între stareţ şi un arhimandrit care isi desfăşura activitatea misionară printre neortodocşi. Acest arhimandrit îl stima mult pe stareţ şi a venit în diverse rânduri să vorbească cu el cu ocazia şederii sale la Sfântul Munte. Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul: «Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi». Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat: «Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, ca este adevăratul Dumnezeu?». «Da, cred». «Şi o cinstesc pe Maica Domnului? ». «Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită». «Ii cinstesc pe sfinţii? » «Da, îi cinstesc; dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserica? » «Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?» «Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce raceala, ce lipsă de viaţă!» «Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugaciunile lor. Dacă le veţi spune că credinţa lor este desfrânare nu vă vor asculta… Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu şi celelalte, dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală şi, de aceea, trebuie să-şi îndrepteze această greşeală, şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei şi, aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu.Dumnezeu este iubire; de aceea orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel ce predică, cât şi pentru cel ce o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici». […]

Imi amintesc de o conversaţie pe care a avut-o cu un pustnic. Acesta din urmă i-a spus cu vădită satisfacţie:«Dumnezeu îi va pedepsi pe toţi ateii, care vor arde în focul cel veşnic». Vizibil chinuit, stareţul Siluan i-a răspuns: «Ei bine! Spune-mi, te rog, dacă ajungi în rai şi de acolo poţi vedea cum arde cineva in focul iadului, vei putea fi în pace?» «Ce să fac? E vina lor», a răspuns celălalt. Atunci, cu faţa îndurerată, stareţul a răspuns: «Iubirea nu poate îndura acest lucru… Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii»”.

Sfântul Siluan nu făcea decât să grăiască cu acelaşi glas al Duhului care spunea prin dumnezeiescul Pavel şi prin gura cea de aur a Sfântului Ioan: «Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă» (II Tim. 2, 25). Mai ales cel ce-i învaţă pe alţii trebuie a face astfel. Cu blândeţe, zice, căci nu este cu putinţă ca acela care are trebuinţă a învăţa să înveţe şi să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime şi cu ceartă... Nimeni nu va sta cu plăcere şi mulţumire în faţa unuia care-l batjocoreşte şi se poartă cu obrăznicie.

(…). Această metodă a aplicat-o mai întâi, atât de frumos, Sfântul Apostol Pavel:

„Pavel îşi începe mai toate epistolele sale cu un cuvânt de laudă. Acelaşi lucru îl face şi în Areopagul Atenei. El nu începe prin a condamna idolatria grecilor, deşi acest păcat este mai mare decât homosexualitatea, ci chiar îi lauda pentru evlavia pe care o au faţă de aceşti idoli, zicându-le:Bărbaţi atenieni, in toate vă văd că sunteţi evlavioşi (Fapte 17, 22).Apostolul nu laudă închinarea la idoli propriu-zisă, ci pornirea firească a inimii spre cinstire, încercând să dea un alt curs energiei sufleteşti a acelor oameni. […] Cunoaşte mediul din care provine ascultătorul şi nu lovi ceea ce este valoros în ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinţa sau viziunea lui despre viaţă, nu aduc nici un folos. Cei mai mulţi cred că dacă încep a apăra cu înverşunare o dogma de credinţă, atrăgându-şi în felul acesta dispreţul ascultătorului, pătimesc mărturisitori. Nu este adevărat. Sfântul Teofan Zăvorâtul îi numeşte pe aceştia scandalagii şi îi îndeamnă să-şi păstreze curajul mărturisirii pentru situaţii în care Dumnezeu într-adevăr le va cere să-L mărturisească. Zice Sfântul ca adevărata mărturisire este atunci când ai de ales între a-L mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii sau a muri cu preţul lepădării de Hristos” [Ierod. Savatie Bastovoi, “In cautarea aproapelui pierdut”, Ed. Marineasa, Timisoara, 2002, p. 29, 31].

Numai împlinind în viaţa noastră cuvântul Domnului şi al sfinţilor care ne învaţă adevărata atitudine faţă de cei căzuţi din neştiinţă în erezie ne putem indepărta de atitudinile lumeşti, ce îşi au izvorul în firea căzută netămăduita si neiubitoare, care îndeamnă la ură faţă de cei de alte credinţe.(sa uram pacatul si sa ne rugam cu drag pentru indreptarea celui pacatos- sa luam seama sa nu cadem si noi totusi din prea multa ‘toleranta’ care ne poate duce la concesii de credinta:exemplu: daca esti ortodox casatorit cu catolic(interzis dar intalnit), incerci sa ii explici DIN si CU DRAGOSTE cat traiesti catolicului cum au cazut in erezie din drumul mantuitor in cel pierzator; insa ai grija sa nu aluneci si tu in catolicism)

Chiar dacă în lucrarea noastră am folosit un ton mai aspru faţă de învataturile greşite, am făcut-o pentru a despărţi în mod limpede adevărul de minciuna, căci în vremurile noastre, prin duhul tolerant, se tinde spre o împletire din ce mai vicleană a celor două, după vechea tactică, dezvăluită de Sfântul Pavel, a diavolului care se preface în înger de lumină. Şi pentru că, după cum spunea Sfântul Antim Ivireanul,

lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, rapesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă” (Invăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae).

Dar, după cum procedau şi Sfinţii Părinţi, în relaţiile cu oamenii, de orice credinţă ar fi ei, trebuie să ne purtăm după cum ne sfătuiesc aceşti dumnezeieşti sfinţi şi prieteni ai lui Dumnezeu, adică pornind de la ceea ce ne uneste dar,

 neuitând (ca în ecumenism) să arătăm fratelui, cu duhul blândeţii, greseala dogmatică sau duhovnicească în care l-a atras vrăjmaşul mântuirii noastre.

Aceasta a fost şi atitudinea sfinţilor, precum Sfântul Inochentie din Aleutine, ajuns patriarh al Moscovei, despre care Prea Sfinţitul Kallistos Ware spunea ca „era gata totdeauna să recunoască elementele pozitive acceptabile creştinismului care se găseau în obiceiurile şi viziunea despre lume ale aleuţilor sau yakutilor“. De amintit în acest sens este şi istorisirea aceea din Pateric despre intoleranţa firii căzute şi adevărata toleranţă creştină:

„Spuneau unii despre ava Macarie egipteanul că se suia odată din Schit la muntele Nitriei. Şi dacă s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului său: mergi puţin mai înainte! Şi mergând el mai înainte, s-a întâlnit cu un slujitor de al elinilor. Şi strigându-l fratele, îl chema zicând: demone! demone! Unde alergi? Şi intorcându-se acela, i-a dat bătăi şi l-a lăsat aproape mort. Şi luând lemnul alerga. Şi mergând puţin mai înainte, l-a întâmpinat avva Macarie alergând şi i-a zis: mântuieşte-te, mântuieşte-te, ostenitorule! Şi minunându-se, a venit la el şi i-a zis: ce bunătate ai văzut la mine de m-ai heretisit aşa? I-a răspuns lui bătrânul: te-am văzut ostenindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti. I-a zis şi el lui: şi eu pentru heretisirea ta m-am umilit şi am cunoscut că din partea lui Dumnezeu eşti. Dar alt călugăr întâmpinându-mă, m-a ocărât şi eu i-am dat bătaie de moarte. Şi a cunoscut bătrânul că ucenicul lui este. Şi ţinându-se slujitorul de picioarele lui, zicea: nu te voi lăsa de nu mă vei face călugăr! Atunci a venit deasupra unde era călugărul şi l-au ţinut pe dânsul şi l-au dus la biserica muntelui. Şi văzând pe slujitor cu dânsul, s-au uimit. Şi l-au făcut călugăr şi mulţi dintre elini s-au făcut pentru dânsul creştini. Deci, zicea avva Macarie: cu cuvânt rău şi pe cei buni îi faci răi şi cu cuvânt bun şi pe cei răi îi faci buni“ (Ava Macarie, 37).

Conglăsuind minunat cu sfinţii pomeniţi mai sus, şi Sfântul Varsanufie cel Mare, din secolul VI ne călăuzeşte să urmăm aceeaşi cale. Un părinte i-a spus marelui Bătrân „că mişcase un cuvânt către cineva despre credinţă şi nu fusese in stare de această dispută şi de aceea se tulburase din pricina împotrivirii”. Iar dumnezeiescul părinte îi răspunde descriindu-i trăsăturile unui adevărat mărturisitor al dreptei credinţe

„Cel credincios chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi, sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii. Ba unul ca acesta împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi”.

Aceasta deoarece cei necredincioşi sau eretici au cumva din fire sădit în inimă cuvântul Domnului, care zice că „după roadele lor îi veţi cunoaşte“. Şi dacă văd la noi roade de ură şi nu cele fireşti, de iubire, este normal „să nu asculte de glasul străinului” (Ioan 10, 5), ci de dragostea pe care toţi ştiu că ar trebui să o aibă orice om. (…)”

(Din: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

NOTE personale(trebuie suspuse dreptarului Sfintilor Parinti):

  1. NU confundati dragostea adevarata fata de ADEVAR, fata de Dumnezeu si fata de orice frate (  vrei ca fratele tau sa se mantuiasca prin cunostiinta Adevarului ) cu iubirismul lumesc prin care faci concesii ce tin de credinta de dragul ‘pacii’ , luand astfel si tu cale pierzaniei „Cel ce rătaceste în dogmatică neapărat va rătăci şi în viaţa lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată si în una şi în cealaltă, şi că greşind în una, numaidecât va greşi şi în cealaltă”.
  2. NU confundati intreruperea pomenirii unui ierarh NUMAI din  MOTIV DE EREZIE ( cu scop de ingradire si atragere a atentiei celui cazut ca este in erezie-de atentionare din dragoste adevarata -punctul 1 – altfel isi pierde sufletul daca va continua astfel  si le va pierde si pe sufletele celor pastoriti) ,intrerupere de pomenire  DOAR PINA LA LEPADAREA DE EREZIE – CAND SE REIA COMUNIUNEA , intrerupere CE TINE BISERICA SA NU ALUNECE IN EREZIA IERARHULUI(DECI TINE BISERICA IN ADEVAR si acest fapt NU este schisma) cu orice alt fel de rupere pentru orice alt motiv decat erezia care ESTE SCHISMA.asa spun canoanele Sfintilor Parinti . Insa cand e momentul oportun sa intrerupem pomenirea sau cat timp sa asteptam doar doar se vor indrepta ierarhii? este foarte foarte greu de spus.Pentru raspuns la aceasta intrebare avem nevoie de sfinti parinti in viata dar oare unde ii mai gasim? ce putem noi face este sa luam aminte ca cele semnate in Creta nu sunt tocmai ortodoxe(cum au facut publice si Bisericile Ortodoxe ale Bulgariei si Georgiei si altii) , sa marturisim acest lucru sa stie si fratii nostrii sa nu cada in inselarea de a crede ca lucrurile sunt roz si sa ne rugam pentru indreptarea lucrurilor – sa fim cu luare aminte daca nu cumva ne vor obliga sa acceptam cele semnate si astfel sa ne facem partasi cu cei cu credinta stramba?!!!. Si sa luam  aminte la exemplele sfintilor precum Sfantul Sava (http://www.manastirea-amd.ro/parintele-sava-fost-staret-la-manastirea-athonita-esfigmenu-catre-cei-care-pomenesc-patriarhul-eretic-bartolomeu-va-inselati-tare.html) si a apostolului neamului – parintele Iustin Parvu :A gresit oare Parintele Justin cand a “tolerat” schismele si ereziile preotilor din Ardeal si Banat, primindu-i ca frati ortodocsi, desi erau tradatori ai Ortodoxiei? A gresit oare Parintele Justin ca nu l-a dat anatemei pe Pr. Prof. Vasile Mihoc pentru generatiile de preoti de care si-a batut joc? Poate astazi nu ar mai fi propovaduit ecumenismul cretan in Biserica…

    Nu, sa nu fie. Sfintii Parinti aveau o alta lucrare, cea a discernamantului, vazuta doar la UNII dintre anti-ecumenistii de astazi.

    Cea a mustrarii care se impleteste cu intristarea. Cea a dreptatii care se tine de mana cu mila. Da, Sfintii anatemizau ereticii, dupa ce zeci de ani au plans si s-au rugat pentru dansii, le-au trimis epistole, iar cand ereticii anatemizati se intorceau la credinta, erau primiti ca fratii.

    Sfintii nu fugeau din Biserica prin case particulare pentru a-si pastra neintinata propria credinta. Era taman invers. Sfintii paraseau pustia pentru lupta fatisa, cand Biserica era vatamata de eres. Nu propovaduiau propria ortodoxie, ci cea a sobornicitatii. Mustrau erezia pe fata, dar nu osandeau ereticii cu o inima lipsita de cea mai adanca mila.

    Sa privim cu atentie la parintii duhovnicesti din Athos si Grecia, care se regrupeaza impotriva sinodului cretan, fara a-si anatematiza ierarhii. IPS Ieremia al Gortinei da anatemei pe papa francisc, condamna ecumenismul, dar n-a dat inca anatemei pe nici un ierarh grec care a semnat la Creta, nici chiar pe Patriarhul Bartolomeu, care este evident, ereziarh.
    http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/10/08/mitropolitul-ieremia-de-gortina-anatematizeaza-panerezia-ecumenismului-semnata-de-tradatorii-ortodoxiei-participanti-la-adunarea-din-creta/

    Fara a-si anatematiza ierarhii, Parintele athonit Ierom. Sava de la M-rea Marea Lavra, vorbeste de un alt sinod care să condamne acest sinod eretic de la Creta, precum si de faptul ca putem merge la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii eretici, pana cand vor fi condamnati de un nou Sinod.

    Si stilistii, si mateitii si ceilalti ca dansii, au dorit sa pastreze propria credinta curata, dar cautand exclusiv adevarul, au pierdut harul, ajungand sa lupte impotriva ecumenismului DIN AFARA Bisericii. Singur adevarul, fara dragoste, naste schisme. Singura iubirea, fara adevar, zamisleste ecumenisme.

    Aceste doua aripi, adevarul si mila, acrivia si iconomia, ne vor ajuta sa deosebim ortodox, caderile altora, de ispitele noastre.

un subiect delicat care pe mine unul ma TULBURA si ma depaseste si necesita multa rugaciune. pot usor sminti cu gandurile mele pe altii si voi incerca sa fiu cat se poate de rezervat – nu luati de bune notele mele personale ci rugati-va bunului Dumnezeu si Maicii Sale , fratilor si surorilor ca fara Dumnezeu nu putem nimic .insa sa avem ochii deschisi la ce se intampla in jurul nostru cu credinta noastra, cu neamul nostru sa nu ne ia prin surprindere si sa nu putem reactiona.Doamne ajuta!iertati-ma!!!

 

Pentru cei care afirma ca in BOR nu mai este har dupa adunarea de la Creta

potirul euharistic

 

Erezia ecumenismului are o vechime de aproape 100 de ani. In tot acest timp a vatamat o mare parte din Biserica, mai ales patriarhi, mitropoliti, episcopi, preoti, dar si din ce in ce mai multi credinciosi. Aceasta molima s-a extins mai ales in ultimii 20 de ani, de cand a devenit doctrina oficiala in aproape toate statele lumii, prin campaniile mass-media aservite sionismului si masoneriei mondiale.

Presedintele guvernului mondial va fi si un foarte abil diplomat si negociator intre partile religioase aflate in conflict, de aceea politica ecumenismului se muleaza perfect. El nu va admite nicidecum existenta unui Adevar Absolut pe pamant, Acesta fiind Insusi Adevaratul Mesia Iisus Hristos, fata de care  are o ura personala. Pentru el, acestea sunt „conflicte de rezolvat”, pentru ortodocsi in schimb, acestea inseamna mantuire, pastrarea Adevarului, fara de care nu poate exista mantuirea.

Aceasta erezie a ecumenismului a fost, pana la Creta, propovaduita mai mult de cei care voiau sa ajunga in functii cheie, fiind cel mai important criteriu de promovare. Acum, dupa Creta, a capatat valoare dogmatica, legiferata in Biserica. In loc sa fie condamnata, pan-erezia ecumenista a devenit o noua dogma.

Ecumenismul nu poate fi argumentat cu Sf.Parinti, ci doar cu texte din Evanghelie intelese in duh demonic, o dragoste fara adevar, opusa celei descrise de Sf.Apostol Pavel in Epistola a II-a catre Corinteni. Cel putin trei Sfinti contemporani au combatut-o cu toata vehementa : Sf.Ioan Maximovici, Sf.Justin Popovici si Sf.Paisie Aghioritul. Niciunul dintre acestia nu a fost mentionat in documentele Adunarii de la Creta. Numai si acest fapt arata ca aceasta Adunare, numita in mod gresit Sinod, nu a fost de la Duhul Sfant, ci a tradat invataturile Purtatorilor de Duh Parinti, a Sfintilor. Au existat totusi 33 de arhierei ortodocsi care nu au semnat, mai ales Documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”.

Dintre toti 25 de arhierei romani participanti, din pacate, niciunul nu a avut taria de a marturisi Ortodoxia pana la capat, ci toti au tradat, semnand compromisul. La intoarcerea in Romania a ierarhilor cretani, cu totul diferit de experientele din istoria Bisericii, tradarile lor sunt in mod fals argumentate ca fiind marturisire ortodoxa, atat de semnatari cat si de cei de un cuget cu ei.

Aceasta stare de lucruri de acum din Biserica a fost proorocita de Sfinti, mai ales de Sf.Anatolie de la Optina : “Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, de e cu putinţă, şi pe cei aleşi. Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt– însăşi învăţătura Bisericii.”

Slava lui Dumnezeu ca in BOR exista si marturisitori care se opun hotararilor eretice de la Creta. Chiar dintre arhiereii ramasi in Tara, sunt voci care se ridica impotriva, nu public – unii nadajduiesc ca, dupa Sinodul din octombrie vor fi publice – ci mai mult in convorbirile particulare.

Singura terapie eficace – pe langa scrisori, predici, articole – in vindecarea Trupului Bisericii de aceasta rana a ecumenismului, dupa canoanele Sf.Parinti, este intreruperea pomenirii arhiereilor care au semnat la Creta – conform Canonului 15 al Sinodului I-II de la C-nopol, sinod convocat de Sf.Fotie cel Mare.

Sunt cativa preoti care au intrerupt pomenirea arhiereilor care au semnat erezii la Creta, cei mai multi in Moldova, Oltenia, unul in Ardeal. Impotriva acestor eroi ai Ortodoxiei, ierarhii cretani, prin protopopi si exarhi, s-au abatut cu o turbata “dragoste ecumenista” oprind de la slujire, defaimand, amenintand si blestemand calugarii si maicile, preotii si ieromonahii care au indraznit sa marturiseasca sub semnatura, deschis, impotriva ecumenismului. Se vede cum din doctoratele in strainatate ale ierarhilor cretani, acestia au deprins tehnicile prigonitorilor, a ighemonilor, precum dregatorii monoteliti (Constans al II-lea) impotriva Sf.Maxim Marturisitorul sau ale imparatesei Eudoxia asupra Sf.Ioan Hrisostom, taind maini si limbi (nu scrie si nu vorbi impotriva), exiland spre exterminare parintii si maicile Ortodoxiei.

In Muntenia, din cate se cunosc pana acum, nici un preot n-a reusit sa sparga zidul terorii, instaurate de 9 ani de „ocrotire parintesca” din Dealul Patriarhiei. Dar si aici, pe langa unii credinciosi care s-au ridicat la lupta, sunt in stare de asteptare preotii doritori de mantuire.

Pe de alta parte, in aceasta lupta au aparut si unele voci care afirma ca, din iunie 2016, in BOR nu mai este har mantuitor acolo unde sunt pomeniti arhiereii care au semnat la Creta. Si de aceea, zic acestia, la acele biserici, nu mai are rost sa mergi la nici o slujba pentru ca Duhul Sfant lipseste, ca hirotoniile dupa luna iunie 2016 facute de ierarhii cretani nu mai sunt valide. Aceasta este o afirmatie destul de grava, care i-a pus pe multi pe ganduri, in indoiala, si pe unii chiar i-a determinat sa renunte la a mai merge la bisericile unde mergeau de multi ani, datorita pomenirii in continuare de catre preoti, a arhiereilor care au semnat la Creta.

Pe ce se intemeiaza ideea ca la slujbele unde sunt pomeniti cretanii nu mai este har, nu mai sunt Sf.Taine ?

Nimeni din Biserica nu a avut vreo descoperire in acest sens, si atunci trebuie aflat raspunsul privind in decursul istoriei luptele Bisericii cu ereziile si cu arhiereii eretici.

Istoria Sf Soboare ne invata ceva esential: Cand „s-a luat harul” (taine nevalide) de la episcopii arieni? – Cu SIGURANTA, DUPA sinodul (inteles nu ca adunare exclusivista a episcopilor ci ca pliroma treaza ortodoxa) de la anul 325 din Niceea. Au fost episcopii arieni eretici inainte de Sinodul Intai? Bineinteles. Dar cu CERTITUDINE, DUPA Soborul din anul 325, ierarhii arieni nu au mai avut Duhul Sfant intr-insii.

La fel putem judeca si Soborul II ecumenic din anul 381 impotriva hulitorilor de Duhul Sfant: cu CERTITUDINE, DUPA Soborul din anul 381, ierarhii pnevmatomahi au pierdut harul Duhului Sfant.

Aceeasi judecata a certitudinii o putem aplica si celorlate Soboare, culminand cu anul 783, cand la Niceea au fost anatematizati iconoclastii.

Observam ca Biserica a cantarit totdeauna si pretutindeni astfel episcopii eretici: pana la Sinod a folosit iconomia, legatura frateasca, epistolara, ca sa-i atraga, sa-i convinga; dar post-Sinod a folosit din plin acrivia ca sa pazeasca Turma de lupi. Aceasta a fost “strategia” Sfintilor Atanasie, Vasile, Grigorie, Chiril etc., pe care si noi trebuie sa o urmam in aceste vremuri tulburi.

Ideea cu „se va lua harul” ierarhilor cretani si celor care pomenesc ierarhii cretani, oricate citate favorabile am afla, trebuie inteleasa in duhul Bisericii, tocmai pentru ca poate fi (si a fost) interpretata subiectiv de catre schismatici si eretici.
Nu intamplator, aceleasi citate (de la Sf.Maxim Marturisitorul, Sf.Teodor Studitul, Sf.Teofan Zavoratul, S.Ciprian al Cartaginei … ) le folosesc si stilistii Slatioara, si stilistii mateiti, si Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă din Catacombe (vezi cazul Preoteasa), si Mitropolia Moldovlahiei (Secuieni, mitr.Vasilache) etc. atunci cand reboteaza si recununa de zeci de ani ortodocsii din BOR.

Intr-adevar, am indemnat cu toata responsabilitatea pe cei drept-credinciosi sa nu mai mearga la slujbele arhiereilor cretani in semn de protest fata de erezie, pentru a nu se contamina cu duhul rau al ecumenismului pe acestia-l imprastie in predici, pentru trezvie, dar nu pentru ca la cretani nu ar mai fi Sf.Taine valide. Totodata, am lansat tuturor indemnul de a-si regasi in BOR duhovnici autentici anti-ecumenisti (si sunt multi, slava Domnului), tocmai pentru a se spovedi si impartasi in continuare cu constiinta curata. Lupta pentru adevar IN Biserica, pastreaza Harul Duhului Sfant. Cei care-si doresc o ALTA biserica ortodoxa, mai adevarata, mai perfecta, dupa cum au citit prin citate, “sa stea bine, sa stea cu frica, sa ia aminte” si sa caste bine ochii la lista din poza de mai jos.

grupari-eretice-schismatice

 

Ca sa intelegem mai bine ce inseamna “anti-ecumenismul”, va invit sa privim mai atent lupta istorica impotriva ereziei Filioque.

Pana in anul 850, grecii nu au dat nici o importanta problemei, considerand adaosul ca fiind “neautorizat”. Rasaritul si Apusul alcatuiau o singura Biserica.

In anul 858 vine Sf. Fotie ca Patriarh al Constantinopolului, in 863 este demis si incepe lupta marturisirii. In 867 scrie Enciclica denuntand Filioque ca erezie, urmata de un sinod in care-l excomunica pe papa Nicolae, facandu-l eretic. In 869-870 se tine “sinodul anti-fotian” (format din 12 episcopi) care-l anatemizeaza pe Sf.Fotie. In 877 Sf.Fotie redevine patriarh si in 879 convoaca un sinod la Constantinopol, la care participa 383 episcopi, unde se reconfirma crezul ortodox si hotararile acestui sinod sunt acceptate (temporar) din partea Romei.

Observam o lupta ortodoxa care s-a intins vreme de 14 ani, o inlantuire a iertarii cu marturisirea, incepand cu anul 863 – la 4 ani sinod ortodox, dupa 3 ani sinod talharesc, dupa 7 ani sinod ortodox.

La anul 1009 papa Sergius IV-lea trimite o scrisoare cu Filioque la Constantinopol. La anul 1014 papalitatea adopta oficial Filioque al Roma, iar in 1054 se arunca anatemele.

Daca citim intreaga viata a Sf Maxim Marturisitorul (+662) si nu doar citate, aflam ca pana la Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol din 680-681 unde s-a condamnat oficial monotelismul, au fost cateva sinoade organizate chiar de Sf.Maxim, precum Sinodul din Ierusalim 634 (Sofronie Patriarhul), Sinoadele din Africa de Nord si in Insule 642-645, disputa din Cartagina din iulie 645 (impotriva lui Piros), Sinodul Lateran 649 (la Roma, participand 105 episcopi+papa Martin).

Deci pana la Sinodul VI din anul 680 au trecut 46 ani in care au mai fost cel putin 3-4 Sinoade care au anatemizat monotelismul. De aceea, si numai de aceea, Sf Maxim nu a vrut sa aiba partasie cu ierarhii ereticii anatematizati deja de sinoadele organizate chiar de dansul.

Daca am fi fost martorii vietii si mortii Sf. Maxim (+662) si a vitejilor dimpreuna cu dansul, in epoca monotelismului dominant in cetatile crestinismului, am fi gasit raspunsul la nedumerirea cu “logistica” si “milioanele de euro” necesare viitorului sinod anti-ecumenist: cele trei lumini aratate la mormantul Sfantului, adica lucrarea tainica a Harului Treimii, care intre 662 si 680, timp de 18 ani, a tot strans resursele necesare marturisirii adevarului in care noi credem astazi.

Iata in continuare, un citat anti-ecumenist, folosit de unii pentru a argumenta ca in BOR, dupa Creta, nu mai este har la slujbele unde sunt pomeniti arhiereii care au semnat acolo.
Sfantul Teofan Zăvorâtul spune: „Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare.” (Sf. Teofan Zăvorâtul – Manuscrise din chilie, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei)

Sfantul Teofan zice bine, insa trebuie sa deosebim un lucru – clericii si ierarhii ne-anatemizati de vreun sinod isi pierd automat harul dat la hirotonie in momentul in care au rostit prima fraza eretica? Istoria Bisericii invata ca nu.

Sa fim cu grija la ce inseamna “anatematizarea sinodala a ierarhului eretic”, nu vorbim aici de departarea harului Duhului Sfant, care vine din savarsirea pacatelor personale, ci de ceva mult mai adanc, de o pecete care nu mai poate imprima Chipul. In talcuirea din Pidalion la botez, acolo se vorbeste de un chip nedesavarsit in botezul ereticilor.
Pecetea, in cazul nostru, similara pecetluirii baptismale, este legata de acea vrednicie la arhierie ca o pecete (de-a doua, sa zicem, dupa botez) de nesters. Daca ierarhul devine eretic nu-si pierde „pecetea arhieriei”, nu devine mirean, ci doar Chipul (harul de a mai hirotoni) de pe pecete.

Chiar daca nu se pocaieste si nu se intoarce, ierarhul eretic va fi ierarh in vecie, va fi judecat ca ierarh, nu ca mirean, de catre Hristos la Judecata de apoi. De aceea si osanda lui va fi mai mare decat cea a vrajitorilor idolesti.

Si mai amintim un lucru: cand Sfintii Parinti vorbesc despre “ierarhi eretici” inseamna ca, acea erezie+eretici nominalizati, au fost deja condamnati de un Sinod Ortodox.

Din nefericire, dupa cum si Pr.Calciu remarca, exista la noi in tara o un puternic curent ecumenist, o majoritate semnificativa de teologi ortodocsi care au adoptat o atitudine mai “liberalista” privind “unitatea crestinilor”. Aici se detaseaza Facultatile din Sibiu si Cluj, varfuri in propovadurirea si practicarea ecumenismului eretic. Sa argumentam putin cuvantul.

1. Facultatile din Sibiu si Cluj au fost primele care au primit (2009-2010) si apoi raspandit in toata tara, fara discernamant, ratacirile lui Klaus Kenneth.

Pr. Prof. Vasile Mihoc, “redutabilul” profesor de teologie de la Sibiu, chiar l-a invitat pe Klaus Kenneth în biserica sa pentru a tine predica. Iar un alt “redutabil” si excentric Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula i-a tinut microfonul.

In anul 2015, in octombrie, acelasi inselat (care se pozeaza cu toti duhovnicii pentru autenticitate) Klaus Kenneth a revenit in Ascor Cluj pentru re-lansarea invechitelor idei new-age.

https://saccsiv.wordpress.com/2010/05/12/articolul-zilei-12-05-2010-klaus-kenneth-un-ratacit/

si “raspunsul”

http://www.agnos.ro/blog/category/klaus-kenneth/

2. Cand mitropolitul Corneanu s-a impartasit la catolici, NIMENI din Facultatile din Sibiu si Cluj nu a luat atitudine.

3. In toata zona Ardealului sunt numerosi preoti ortodocsi care si acum boteaza prin stropire si cununa mixt. Cu siguranta, formatorii acestor preoti de la Facultatea de Teologie, printre care si Pr. Prof. Vasile Mihoc, nu au nici o problema cu aceasta practica impotriva Sfintelor Canoane. Aplicand Pidalionul, preotii ortodocsi care boteaza prin stropire sunt schismatici. La fel, dupa Pidalion, preotii ortodocsi care cununa mixt sunt schismatici.

Insa, de zeci de ani, preotii din Sibiu si Cluj aplica fara nici o jena hotararile ECUMENISTE de la Sinodul din Creta referitoare la botez si cununie.

Pana ce erezia s-a legiferat la Creta, vedeti cum ea s-a aplicat tacit in Biserica Ortodoxa la nivel de preoti pro-ecumenisti? Vedeti cum schismaticii de ieri au devenit ereticii cretani de astazi? Ar fi trebuit demult sa ne rupem de dansii si sa-i dam anatemei…

Totusi, fratilor, Parintele Justin nu-i reboteza pe cei botezati prin stropire si nici nu-i considera pe preotii savarsitori ca fiind lipsiti de har, desi canonic era indreptatit sa o faca. Parintele Justin nu-l considera pe pr. Vasile Mihoc schismatic, desi canonic era indreptatit sa o faca.

A gresit cumva P.Cleopa de la M-rea Sihastria, ca nu l-a dat anatemei pe actualul Patriarh Daniel, ucenicul sau, pentru ecumenism ?

A gresit oare Parintele Justin cand a “tolerat” schismele si ereziile preotilor din Ardeal si Banat, primindu-i ca frati ortodocsi, desi erau tradatori ai Ortodoxiei? A gresit oare Parintele Justin ca nu l-a dat anatemei pe Pr. Prof. Vasile Mihoc pentru generatiile de preoti de care si-a batut joc? Poate astazi nu ar mai fi propovaduit ecumenismul cretan in Biserica…

Nu, sa nu fie. Sfintii Parinti aveau o alta lucrare, cea a discernamantului, vazuta doar la UNII dintre anti-ecumenistii de astazi.

Cea a mustrarii care se impleteste cu intristarea. Cea a dreptatii care se tine de mana cu mila. Da, Sfintii anatemizau ereticii, dupa ce zeci de ani au plans si s-au rugat pentru dansii, le-au trimis epistole, iar cand ereticii anatemizati se intorceau la credinta, erau primiti ca fratii.

Sfintii nu fugeau din Biserica prin case particulare pentru a-si pastra neintinata propria credinta. Era taman invers. Sfintii paraseau pustia pentru lupta fatisa, cand Biserica era vatamata de eres. Nu propovaduiau propria ortodoxie, ci cea a sobornicitatii. Mustrau erezia pe fata, dar nu osandeau ereticii cu o inima lipsita de cea mai adanca mila.

Sa privim cu atentie la parintii duhovnicesti din Athos si Grecia, care se regrupeaza impotriva sinodului cretan, fara a-si anatematiza ierarhii. IPS Ieremia al Gortinei da anatemei pe papa francisc, condamna ecumenismul, dar n-a dat inca anatemei pe nici un ierarh grec care a semnat la Creta, nici chiar pe Patriarhul Bartolomeu, care este evident, ereziarh.
http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/10/08/mitropolitul-ieremia-de-gortina-anatematizeaza-panerezia-ecumenismului-semnata-de-tradatorii-ortodoxiei-participanti-la-adunarea-din-creta/

Fara a-si anatematiza ierarhii, Parintele athonit Ierom. Sava de la M-rea Marea Lavra, vorbeste de un alt sinod care să condamne acest sinod eretic de la Creta, precum si de faptul ca putem merge la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii eretici, pana cand vor fi condamnati de un nou Sinod.

Si stilistii, si mateitii si ceilalti ca dansii, au dorit sa pastreze propria credinta curata, dar cautand exclusiv adevarul, au pierdut harul, ajungand sa lupte impotriva ecumenismului DIN AFARA Bisericii. Singur adevarul, fara dragoste, naste schisme. Singura iubirea, fara adevar, zamisleste ecumenisme.

Aceste doua aripi, adevarul si mila, acrivia si iconomia, ne vor ajuta sa deosebim ortodox, caderile altora, de ispitele noastre.

Astazi, dupa ce am dat drumul la acest articol, am primit un comentariu interesant : ” sinodul bor va fi in ianuarie 2017.
nu mai e in octombrie 2016.
se asteapta documentele oficiale ale intrunirii din creta, apoi vor fi impuse in toate eparhiile, in parohii si manastiri, care nu va semna va fi caterisit sau afurisit. prigoana cea mare a început. popor roman ortodox, pregateste-te de mucenicie. Maica Domnului sa ne intareasca. ”

Am ajuns vremurile despre care vorbeste proorocia P.Adrian Fagetan, cu obligativitatea semnaturilor pro-creta.
Cei care credeau ca eresul cretan este doar o problema nesemnificativa, acum vor trebui sa-si marturiseasca fortat Ortodoxia.

Concluzionand, spunem ca, ceea ce s-a semnat la Creta, este clar erezie, dar Capul Bisericii fiind Insusi Hristos iar nu vreun arhiereu, prin iconomie, pana la un nou Sinod Ortodox – format din cei care nu au semnat la Creta, si poate si din unii din cei care nu au participat – care sa-i condamne pe cretani, inca mai este har in Biserica Ortodoxa Romana. Daca preotii se vor uni in nepomenirea cretanilor – care este acum indreptatita si nu constituie schisma – acestia vor da inapoi, cum au facut-o in cazul ereticilor N.Corneanu si S.Drincec.

Dumnezeu si Maica Domnului, pentru rugaciunile Tuturor Sfintilor Romani, sa ne ajute sa nu cadem in extreme, sa fie mai multa fratietate intre marturisitorii romani si sa mistuim “dragostea ecumenistilor” cu adevarul Ortodoxiei.

Source: Pentru cei care afirma ca in BOR nu mai este har dupa adunarea de la Creta

update 2

in plus la cele scrise ieri

Cuviosul Seraphim Rose(antiecumenist):

bl-seraphim35lo.jpg

  • Vladimir Soloviev
  • Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti”(“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu si crestini.
  • Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.
  • Cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.
  • Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste “boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au “dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat “boala” atunci cand este administrata fara dragoste, ingaduinta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de “corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.

Cuviosul Paisie Aghioritul:

paisieaghioritul11.jpg

  • Odata am spus cuiva: ‘Ce esti tu? Luptator al lui Hristos sau luptator al diavolului?Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant, face rau, desi ar fi si drepte. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spune: ‘La o intrunire am spus asta si asta unei doamne’. Dar in modul in care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta – ii spun – tu arunci in ceilalti cu coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari‘. Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod crestinesc.
  • Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia ce au, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si dreptate duhovniceasca, ca sa nu fie insotita evlavia de ingustime de minte si de senilitate. Totul este sa avem o stare duhovniceasca, asa fel a sa avem discernamantul duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la ‘litera legii’, iar ‘litera legii omoara‘.

    Personal cred ca trebuie multa iubire pentru Adevar dar si pentru semeni(nu trebuie sa ne credem mai buni sau mai corecti decat fratii nostrii dar asta nu inseamna sa-L rastignim pe Hristos din nou – cand unul cade intr-o greseala trebuie indreptat cu blandete nu calcat in picioare)

  • Trebuie cupatare, rugaciune rabdare si dreapta socoteala-foarte usor pot apare schisme in astfel de momente si schisme nu definite incorect ca intreruperea pomenirii ierarhului pe motiv de erezie ci biserici proprii care nu sunt in comuniune unele cu altele conduse de preoti care isi cauta interese proprii si altele asemenea…parintele Macarie Banu,cel a a intrerupt primul pomenirea in Romania a spus ca e bine sa mergem in continuare la slujbe si la duhovnicii nostrii si sa vorbim cu ei , sa vorbim cu cat mai multa lume referitor ce s-a petrecut la sinod.Nu este pentru protest prin ‘stat acasa’ si rupere ci pentru marturisire cu iubire din interior. sa vorbim cu parintii nostrii ca ce s-a intamplat in Creta nu e ortodox si ce sa facem in continuare. este un moment foarte delicat in care usor putem aluneca si din neinteres fata de ce se intampla dar si din exces de zel.cum cita o sora de-a mea:”eu cu cine votez?!”
  • Sa ne rugam mai mult Domnului si Preacuratei Sale Maici in aceste momente- intrarea in CMB si acceptarea declaratiei de la Torronto cert nu sunt ortodoxe.Bulgaria si Georgia au respins si nu numai.Lucrurile trebuiesc indreptate dar cu dragoste cu…Dumnezeu nu cu incredere in forte proprii-sa fim cu luare aminte la ce se intampla in ambele tabere sa putem sa facem alegerile corecte si pentru noi si pentru fratii nostrii.Doamne ajuta!
  • „Din toată «înţelepciunea» lor pare să lipsească un element de bază, unul pe care Sfinţii Părinţi îl subliniază ca fiind esenţial pentru autentica viaţă ortodoxă: suferinţa. «Înţelepciunea» născută din tihnă şi dispute goale nu are rost; dar înţelepciunea născută dintr-o suferinţă profundă (aşa cum a dat Dumnezeu mai ales ruşilor din ziua de azi) este singura cu adevărat echilibrată şi sănătoasă, chiar dacă ea nu poate da un răspuns rapid la orice întrebare pusă în glumă. Să încercăm a intra mai adânc în această suferinţă, dacă Dumnezeu ne va da harul Său!”
  • «Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei[…]
  • „Cred că, prin toate acestea, în ciuda aparenţelor, Dumnezeu ne ajută să ajungem la o Ortodoxie mai adâncă şi mai adevărată. Prea mult din ortodoxia noastră de azi este fariseică şi mărginită, sau cel puţin căldicică şi confortabilă, încât avem trebuinţă să fim puţin scuturaţi. Să dea Domnul ca măcar oile Sale să nu se piardă!“Seraphim Rose

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/09/05/cuviosul-seraphim-rose-in-jungla-zelotismului-sau-despre-ortodoxia-fariseica-si-flagelul-supercorectitudinii/

 

UPDATE SINODUL CRETA

DOAMNE AJUTA!
In primul rand un sincer si calduros SI SANATOS SI CU FOLOS DUHOVNICESC
„La Multi Ani!”

Revin asupra unui subiect ce ar trebui sa intereseze am stat si am cumpanit mai mult ( desi nu destul ) ce pozitie ar trebui sa am si sa avem referitor Sinodul din Creta sa ne mantuim(acesta fiind scopul acestei vieti pline de incercari si nevointe de pe pamant ;moartea e o certitudine a vietii)

initial am citit astfel de articole care m-au facut sa ma gandesc ca poate m-am pripit luand partea celor ce au intrerupt pomenirea(nu pentru ca ar fi gresit ci din motiv ca poate nu era inca momentul):
IERARHII NOSTRII PAR SA AIBA O POZITIE MARTURISITOARE LA PRIMA VEDERE SI PARE CA INTR-ADEVAR AU AVUT BUNE CONTRIBUTII LA ACEST SINOD-IN SENSUL CA….SE PUTEA SI MAI RAU:
PROBLEMA E CA IN FINAL, CHIAR DACA NU A IESIT  „ATAT DE RAU” PE CAT SE PUTEA, TOT RAU (NEORTODOX )A IESIT-AU ARGUMENTAT FRUMOS MAICILE AICI:
SI SE STIE SI SE RECUNOASTE ACEST LUCRU:
NU DOAR CEI DE LA PRODROMU AU RESPINS SI CLASIFICAT ERETIC SINODUL PE MOTIV DE EREZIE DAR SI BISERICA GEORGIEI SI A BULGARIEI(DESPRE RUSIA SI ANTIOHIA NU SUNT INCA LAMURIT REF POZITIA OFICIALA)

Sinodul de pe insula Creta nu este nici mare, nici sfânt, nici pan-ortodox.

  1. 1. Acest lucru se datorează ne-participarii la acesta a unui număr de biserici autocefale locale, precum și greșelile organizatorice și teologice acceptate. În ciuda acestui fapt, respectăm și apreciem eforturile tuturor organizatorilor și participanților la sinod.
  2. 2. Studiul atent al documentelor adoptate la Sinodul Creta ne conduce la concluzia că unele dintre ele conțin discrepanțe față de învățătura Bisericii Ortodoxe, față de tradiția dogmaticăși canonică a Bisericii, și față de spiritul și litera Sinoadelor Ecumenice și Locale.
Cam mai urmarit ce zic cei de prin manastiri din cei ce  nu au intrerupt pomenirea…se cam merge pe ideea CA ESTE ADEVARAT CA S-A GRESIT dar sa patram „unitatea” si „pacea” mai bine ca arhiereii stiu ei ce fac si au ei grija pe viitor sa corecteze – ma intreb:
-de ce au semnat daca e gresit si mai ales daca chiar ei stiu ca s-a ajuns la erezie de ce nu-si retrag semnaturile sau de ce nu resping sinodul la nivel local?
-de ce sunt prigoniti cei care procedeaza conform canoanelor si o fac si pentru binele ierarhilor, rugandu-i sa se intoarca la ADEVAR!
-de ce textele si comunicatele lor sunt duplicitare( si chiar cu reinterpretari proprii ale predaniilor Sfintilor Parinti ) si nu clare ca ale marturisitorilor(care se limiteaza doar la ce au invatat Sfntii Parinti si uitati ce logice sunt comunicatele lor)?!
In fine , poate e mai putin relevant.ce cred sau gandesc eu sau oricine altcineva este irelevant.cand vine vorba de credinta CONTEAZA SI AVEM DREPTAR PREDANIA SFINTILOR PARINTI SI IN NICI UN CAZ pareri lumesti(asa se cade in erezie, cand interpretam dupa judecata/cugetul sau simtamantul nostru in loc de cel AL SFINTILOR PARINTI)
 rugaciunea pentru intoarcerea la credinta a celor rataciti si marturisirea adevarului in fata lor cu siguranta este de bun augur si din dragoste adevarata(nu as dori nimanui sa sufere catusi de putin fizic sau in alt mod ,ce sa mai vorbim de chinuri vesnice) sa vrei sa salvezi un suflet de la pierzanie chiar daca te periclitezi pe tine – aceasra e dragostea de care vorbeste Hristos – nu este dragoste mai mare decat atunci cand cineva isi pune sufletul pentru prieteni sai -asa invata Hristos!!!
Daca oficial spui ca e ok ,neoficial recunosti ca e gresit dar indemni la pace …ce fel de dragoste sincera e asta unde cel ce a gresit risca sa isi piarda sufletul vesnic si te mai duci si tu dupa el?!pentru cine e buna aceasta pace ? nu cumva aceasta e chiar pacea ecumenista-renuntam la dreptate si ADEVAR, renuntam la insusi HRISTOS  sa fie pace asa intre noi chiar daca prb pe orb duce la pierzanie?!
aceasta e doar parerea mea  confunza si va mai citez 2 – 3 pareri(dupa care NU trebuie sa va luati – noi invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa pastram si urmam, NU alte pareri)

„Foarte bine combatuta „limita potirului comun”. P.Justin nu a spus niciodata ca sa acceptam toate ereziile ecumenistilor pana la „potirul comun”. Erezia greco-catolica nu a inceput cu”potirul comun” , ci cu pomenirea papei-atat-nici macar cu schimbarea Crezului. Aceasta a aparut pe parcurs. Acestia pun pe seama P.Justin tradarile si lasitatile lor.”

AUGUSTIN-NU STIU CINE E DAR DESI AFRESIVITATE SI JUDECAREA APROAPELUI DIN DISCURSUL SAU, CE SPUNE DESPRE CE SE INTAMPLA RAMANE SA JUDECATI SINGURI:

potirul comun are sa fie o limita unde se vor mai trezi cativa capiati-curentati, dar se vede ca staretul ne flutura treaba cu potirul folosindu-l ca pe un scut contra noastra… Am inteles ca la Banat le-au dat potire mai mari, cred ca pentru a pute impartasii cat mai multi ecumenisti-pseudo-ortodocsi, papistasi, protestanti si de ce nu, niste penticostali-pocaiti ai zonei…

Treaba e simpla, ‘meseriasii’ ecumenisti pentru a lungi vremea iadului instaurat in ograda intregii Ortodoxii, o dau cu potirul comun si cu Crezul si Tatal Nostru nemodificate, nespunand ceea ce au hotarat in cmb zeci de ani si ceea ce au definitivat in vara anului trecut la Creta. Fratilor, pentru cei ce nu stiti, acesti criminali au pus la cale totul pe puncte: au stabilit cate un punct, un subiect pentru fiecare intalnire in cmb, au semnat pentru el si s-a mers mai departe. In vara trecuta, ce-au facut criminalii, au luat toate punctele discutate si semnate in zeci de ani de cmb, si le-au ratificat pe toate odata. Chiar vara trecuta. Altfel spus, ceea ce s-a facut pe bucati in cmb timp de mai multe decenii, fara stirea majoritatii, ei, elitele sinoadelor, patriarhiilor, elitele de teologi, acum in Creta ei le-au semnat pe toate ALL IN ONE! Asadar, Ortodoxia a fost aruncata in erezia ereziilor din vara, nu din toamna cu zic romanii, cand patriarhul bor a semnat in numele intregii bor, nu in numele bunicii lui… Deci el a semnat in numele intregului sinod romanesc, in numele tuturor episcopilor si preotilor. Delegatia de ierarhi romani care a mers cu el a fost pe post de mascota, nefiind socotita ca altceva.

Acum, vis-a-vis de hariton-Tihon, este simplu: hariton este eretic ecumenisto-serghianist iar ieromonahul este rezistenta in fata sistemului ‘bisericesc’ apostat. Simplu! Sistemul apostat nu se impiedica de ‘un Tihon’ in sine, ci este deranjat ca Tihon poate face pui, poate sa trezeasca madularele lui Hristos anchilozate de comunism, neocomunism, demonocratie, tv, ignoranta etc. Aici e buba lor! Ii doare la basca de faptul ca noi suntem 20 de popi ‘nebuni’ si 2000 de mireni. Taina e sa nu trezim si pe altii… O dovada o aveti din spusa unui ierarh apostat care a zis: DE CE VA LUATI DUPA PAGINI DE PE INTERNET SI NU VA LUATI DUPA BASILICA SI ZIARUL LUMINA?! Aici se vede limpede ca ‘baietii’ sunt in plina tiranie mascata, ascunsa dupa chestii corect politico-bisericeste, subiecte religioase etc. O sa va mirati, dar diavolul ne predica astazi prin acestia tocmai despre Hristos, lauda pe Sfantul Maxim Marturisitorul, ne da anafura lui si impartasania lui spurcate! Asa pacalesti cel mai usor! Imaginati-va pe masoni sau pe politicieni laudand toata ziua pe Iisus, ce inselare mare ar aduce aceia… Da, dar nu ne vor vorbi de Duhul lui Iisus si in Duhul lui Iisus, sau de esenta-Iisus, ci de Iisus umanizat, umanist si umanitarist, care facea bine la oameni si se lasa batut de prosti…

Deci, simplu, pacatele personale ale episcopului ecumenist sau ale preotului neecumenist nu incap in discutie, vorbim acum de erezie, de apostazie. Suntem intr-o scleroza de neimaginat:

– basilica lauda pe papa dar nu vrea sa simpatizam pe papa
– se fac si s-au facut slujbe cu neortodocsii dar nu se doreste ecumensim
– patriarhul da moaste la papistasi, dar nu vrem sa ne unim cu ei
– sofronie face aghiasma cu un ‘episcop’ papistas, dar nu vrem sa ne unim cu ei
– alti ierarhi apostati se duc la rugaciuni spurcate in comun cu eretici, dar nu trebuie sa ne unim cu ei
– aducem in biserici papistasi si protestanti ca sa predice, dar nu ne vom uni cu ei
– aducem in biserici aiatolahi musulmani ca sa predice, dar nu ne vom uni cu ei
– unii ierarhi si preoti apostati s-au impartasit cu eretici, dar nu s-au unit cu ei
– tradatorul anania al Feleacului il numeste pe ereticul papa ioan episcop al lui Hristos, dar nu trebuie sa ne amestecam cu biserica romei
– mai ramane ca sa vina francisc in bisericile noastre, dar cu o conditie: sa nu facem copii cu el!

Fratilor, lumea este la apogeul schizofreniei, si nu doar teologic vorbind, ci chiar psihosomatic.

 
Cert e ca lumea ortodoxa sufera si trece prin momente grele, fiind impartita si putem sa cadem usor in extreme(cum au facut stilistii daca nu suntem atenti).insa DREPTAR  de credinta este SI RAMANE PREDANIA SFINTILOR PARINTI (si nu cea „reinterpretata”).
FRATILOR, ESTE GRESIT SA II JUDECAM PE FRTII NOSTRII.
ESTE GRESIT SA NE FACEM BISERICI DE CAPUL NOSTRU.
DAR NU ESTE GRESIT SA NE INFRADIM DE EREZIE SI SA MARTURISIM ADEVARUL SI SA INCERCAM SA RAMANEM IN EL, CU ATAT MAI PUTIN GRESIT ESTE SA NE JERTFIM PE NOI PENTRU A READUCE PE CALEA MANTUIRII SI PE CEI CAZUTI PRIN MARTURIA NOASTRA.NU TREBUIE SA FIM EXTREMISTI DAR TREBUIE SA RESPECTAM CE NE-AU INVATAT SFINTII PARINTI.SI NOI PUTEM SA CADEM USOR SI INTOARCEREA PE CALEA ADEVARULUI MANTUIRII SE FACE USOR PRIN POCAINTA.TOTUL E SA NE PUTEM SMERI SA NE RECUNOASTEM GRESEALA.
VA ROG IERTATI-MA!!! NU AS VREA SA VA SMINTESC PE VRE-UNUL.
DAR TREBUIE TRASE SEMNALE DE ALARMA(DESI NU SUNT EU VREDNIC) DEOARECE SITUATIA NU E ROZ SI CHIAR SI CEI CE SPUN CA E, RECUNOSC NEOFICIAL CA NU E. NU PUTEM SA RAMANEM IN GRESEALA CI TREBUIE SA NE INDREPTAM CU DRAGOSTE SI BLANDETE UNII PE ALTII.UNEORI E NEVOIE SI DE FERMITATE SA NU CADEM TOTI:DREPTI, SA STAM DREPTI SA LUAM AMINTE!
III. Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii
Am arătat până acum tezele care alcătuiesc eresul ecumenismului, felurile în care acestea au fost aplicate în viaţa bisericilor ortodoxe, precum şi răspândirea la care această învăţătură a ajuns să fie împărtăşită la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei, ajungând a fi mărturisită şi în documente oficiale.
Dar ce ar trebui să facem în cazul acesta noi, credincioşii Sfintei Biserici, văzând că ereticii ecumenişti, numindu-se ortodocşi, batjocoresc însăşi învăţătura despre Ea? Sau văzând că aceştia tăgăduiesc menirea mântuitoare a Bisericii, spunând că pentru mântuire nu este neapărat să te afli în sânul Bisericii, că Adevărul nu este numai al Ei sau că Ea nu-L deţine în plinătatea Lui? Sau că erezia nu este de fapt erezie, ci este un fel de adevăr? Prin toate acestea ei tăgăduiesc mărturisirea din Crez, în care spunem în fiecare zi: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Învăţătura Bisericii despre acestea vedem întâi în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7:15), despre care Sfântul Teofilact al Bulgariei aşa tâlcuieşte: „De obicei, ereticii sunt şireţi şi vicleni, de aceea zice „feriţi-vă”. Ei spun cuvinte frumoase şi arată de parcă ar avea viaţă cinstită, dar înlăuntrul lor este capcană . Haina de oi este blândeţea, de care se folosesc unii făţarnici pentru a se linguşi şi a amăgi”144. Oare nu se scuză ecumeniştii că îşi propovăduiesc eresul şi fac cele ale ereziei în numele dragostei şi a păcii? La fel şi Sfântul Apostol Pavel ne spune să fugim de cei care strică credinţa: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11), şi iarăşi: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15).

144Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Sfânta Evanghelie de la Matei

La fel şi în altă parte: „Dar chiar dacă  noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), despre care acelaşi tâlcuitor lămureşte: „Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”145. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Şi nu a spus „dacă vor propovădui ceva potrivnic”, sau „vor tăgădui toate”, ci „chiar dacă ceva puţin însemnat vor binevesti ce nu se potriveşte cu ce am binevestit noi, să fie anatema!””146. Şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”147.
Iar pentru ca să ne călăuzim de un izvor de netăgăduit şi pentru a adeveri cele spuse de Sf. Ignatie Briancianinov: „Când în noaptea senină de toamnă privesc cerul curat, aşternut cu stele nenumărate, atât de diferite ca mărime, dar care împrăştie o singură lumină, atunci îmi spun: asemenea sunt scrierile Părinţilor. Când în ziua de vară văd marea cea necuprinsă fiind învăluită de mulţimea de corăbii cu pânzele coborâte, asemenea aripilor albe de lebede, corăbii mânate de acelaşi vânt, spre aceeaşi ţintă, spre acelaşi liman, atunci îmi spun: asemenea sunt scrierile Părinţilor. Când ascult un cor mare şi bine acordat, în care diferitele glasuri se unesc în cântarea Dumnezeiască într-o armonie suavă, atunci îmi spun: asemenea sunt scrierile Părinţilor”148, să luăm aminte, dar, la cuvintele sfinţilor, ca acestea să ne lumineze minţile şi inimile noastre cu mântuitoarea lor învăţătură şi să-i lăsăm a ne vorbi fără nici un fel de amestecare a noastră.

145 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni
146 Sf. Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Epistola către Galateni
147 Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Policarp al Smirnei
148 Sf. Ignatie Briancianinov – Experienţe ascetice, 1:57
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii

Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”149.
„Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învăţaţi cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învăţăturile străine să se întoarcă dinspre ei”150.
Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”151.
„Iar dacă cineva crede că acestea le grăim în chip drept, dar de dincolo ne învinovăţeşte de comuniune cu ereticii, atunci să arate acestea unul dintre ai noştri, şi atunci ori ne vom arăta dreptatea, ori ne vom depărta de comuniune”152.
Sf. Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”153.
Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Îi anatemizez pe cei care au lepădat predania sfinţilor, alipindu-se de învăţăturile cele pervertite şi aducătoare de moarte, şi care au îndrăznit să semene neghină pe ogorul credinţei ortodoxe, şi pe toţi cei ce-i urmează, ca pe o ocară a Bisericii lui Hristos, mă scârbesc de ei şi îi anatemizez”154.
149 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
150 Sf. Vasile cel Mare – Regulile morale, 72:1
151 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
152 Sf. Grigorie Teologul – Epistola întâi către presbiterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie
153 Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre prooroci mincinoşi, învăţători mincinoşi, despre eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia, cap. 7
154 Sf. Nichifor Mărturisitorul – Epistolă către Papa Leon al III-lea
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenistDin viaţa Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă”.
Sf. Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”155.
Din viaţa Sf. Atanasie: „Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit”. Şi în alt loc: „Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dînşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvnă, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?”
Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”156.
„Ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie”157.
„Arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind, nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu?”158.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”159.
155 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
156 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 340: Fiului Taleleu
157 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 39: Egumenului Teofil
158 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 40: Fiului Naucratie
159 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii

Sf. Marcu al Efesului: „Fugiţi de ei şi de orice comuniune cu ei, o, fraţilor! Asemenea oameni sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care îşi iau chipul Apostolilor lui Hristos”160.
„Sunt pe deplin încredinţat că cu cât mai mult mă îndepărtez de el [patriarhul uniat – n.n.] şi de cei ce-l urmează, cu atât mai mult mă apropii de Dumnezeu şi de drepţi şi de Sfinţii Părinţi. Îndepărtarea de ei este unirea cu Adevărul şi cu Sfinţii Părinţi şi teologi ai Bisericii”161.
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”162.
Sf. Ioan Damaschin: „Toate hotărârile acestor Soboare le iubesc şi mă bucur de ele, primind toate câte au hotărât şi lepădând şi anatemizând toate câte au lepădat ele; şi orice erezie, începând cu Simon Magul şi până la cei care acum s-au răsculat împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos Dumnezeul nostru”163.
Sf. Antonie cel Mare: „Să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răucredincioşii arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul”164.
Sf. Efrem Sirul: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”165.
Sf. Nicodim Aghioritul: „Veţi spune, dacă este viclean conducătorul, să ne supunem lui? În ce înţeles zici „viclean”? Dacă aceasta ţine de credinţă, lasă-l şi fugi – nu numai de om, ci şi înger din cer de ar fi”166.

160 Sf. Marcu al Efesului– Epistolă către toţi creştinii ortodocşi din uscat şi din insule
161 Sf. Marcu al Efesului – Testament pe patul de moarte
162 Sf. Macru al Efesului – Mărturisirea Credinţei făcută la Soborul de la Florenţa
163 Sf. Ioan Damaschin – Despre dreapta credinţă
164 Viaţa Sf. Antonie cel Mare
165 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
166 Sf. Nicodim Aghioritul – Carte folositoare de suflet, 4:12
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenist

Sf. Chiril al Ierusalimului: „Cu dreptate şi cu adevăr putem numi adunările ereticilor drept adunare a celor ce viclenesc… de aceea Crezul te previne, învăţând aşa: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească Biserică”, pentru ca tu să fugi de aceste adunări mârşave, ci să te afli întotdeauna în Sfânta Soborniceasca Biserică, în care ai şi renăscut”167.
Din viaţa Sf. Chiril al Ierusalimului: „Deci preasfinţitul Chiril, văzând că Acachie, mitropolitul Cezareei, este socotit eretic şi de sinodul local al Sfinţilor Părinţi din Sardica, mai înainte biruit, şi nu după canoanele bisericeşti, ci după împărăteasca stăpânire ţinea rânduiala Mitropoliei, nu voia să se supună aceluia”.
Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”168.
Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”169.
Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”170.
Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”171.
Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.

167 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, cap. 26
168 Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII
169 Viaţa Sf. Policarp al Smirnei
170 Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei
171 Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii

Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu-i ascultaţi nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ce ne propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.
Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”172.
Din viaţa Sf. Ier. Vasile Mărturisitorul, Episcopul Pariei: „Apoi, după ce s-a pornit eresul luptării de icoane pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, Sfântul Vasile s-a arătat mărturisitor al lui Hristos. Pentru că nu se unea cu ereticii, nici nu se învoia cu ei”.
Sf. Martin, Papa Romei: „Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea rea”173.
Din viaţa Sf. Cuv. Ilarion cel Nou: „Atunci fiind eliberat şi Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ţinute de învăţători eretici şi arhierei mincinoşi”.
Din viaţa Sf. Cuv. Teodor: „Fericitul Teodor…ajungând degrabă la împărăteasca cetate, mai întâi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul Patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe cei ce păreau că îi îndreptează şi mănâncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti”.
172 Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri
173 Viaţa Sf. Martin, Papa Romei
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenist

Din viaţa Sf. Gheorghe Mărturisitorul: „Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogata, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor”.
Din viaţa Sf. Sfințit Mucenic Eusebiu, Episcopul Samosatelor: „Iar în cetatea Samosatelor, în locul Sfântului Eusebiu a fost trimis de arieni un episcop cu numele Evnomie care cugeta cele arieneşti. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea unui episcop; pentru că n-a ieşit întru întâmpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meşter, nici lucrător de pământ, nici bărbat, nici femeie, nici bătrân, nici tânăr, nici măcar un copil, deoarece toţi cetăţenii erau dreptcredincioşi şi nu voiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvinteze de el şi nici să-l vadă. Deci Evnomie a intrat în episcopie şi a luat biserica sobornicească cu stăpânire împărătească. Iar oamenii, văzând aceasta, nu se mai duceau la biserica aceea, neiubind pe ereticul care era într-însa arhiereu şi nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la casa arhierească”.
Din viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul: „Pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul Patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început”.
De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin. „Să ne ferim cu toate puterile de a primi împărtăşania ereticilor şi a o da lor, ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor stricate şi osândirii lor”174 –
174 Sf. Ioan Damaschin – Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credinţe, IV:13

Să nu ne facem părtaşii osândirii lor zice Sf. Ioan Damaschin!
Iar Sf. Pahomie cel Mare pe patul de moarte i-a chemat pe fraţi „învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le săse păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte”175.
Aşadar, felul în care creştinii se cuvine să fugă de eretici şi să se îngrădească de împărtăşirea cu ei îl putem vedea în multe pilde din vieţile Sfinţilor şi din istoria Bisericii, iar temeiul canonic pentru aceasta a fost formulat în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, ţinut în 861. Numele acestui canon este „Osânda schismei. Schisma faţă de Patriarh. Care despărţire nu este schismă”, iar în text se spune aşa: „Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru Patriarhi, Drept aceea, dacă vreun presbiter sau episcop, sau mitropolit arîndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, Fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.
175 Viaţa Sf. Pahomie cel Mare
Iar că acest canon a fost scris abia în 861 nu trebuie înţeles ca o rânduială nouă, apărută atunci, ci ca o consemnare scrisă a tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, căci pe vremea Sf. Teodor Studitul, a Sf. Maxim Mărturisitorul şi a altor sfinţi din timpurile marilor erezii nu exista acest canon, iar ei totuşi au săvârşit şi au îndemnat la îngrădirea de eretici, într-un glas chemându-ne pe toţi cei ce căutăm mântuirea să fugim de lupii răpitorI îmbrăcaţi în haine de păstori! Aşa au procedat Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Marcu al Efesului – toţi au încetat comuniunea cu cei care, propovăduind erezia lor, duceau sufletele credincioşilor la pierire.
Mai desfăşurat vom vorbi despre acest canon în capitolul următor.
Şi să nu uităm, fraţilor, că marea biruinţă a ecumenismului – a unităţii sincretiste dintre oameni de credinţe diferite – este chiar unitatea ecumeniştilor cu cei ce sunt împotriva lor. Să nu ne facem părtaşi acestora, ca să nu ne facem părtaşi ai osândirii lor, ci să avem dragoste pentru Sfânta lui Dumnezeu Biserică, unde „toate sunt o minune, toate sunt o taină, „toate mai presus de înţelegere, toate prea slăvite”. Aici nimic nu e simplu, nimic neînsemnat sau secundar, pentru că toate sunt divino-umane, toate pline de har, toate sunt îmbinate laolaltă într-un organism divino-uman într-o „mare taină” sobornicească, divino-umană”176, după cuvântul Sf. Iustin Popovici.
176 Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34

IV. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente

Am arătat până acum pentru care motive ecumenismul este erezie, şi nu o erezie obişnuită, ci chiar erezia ereziilor; am mai arătat şi învăţătura Sfinţilor Părinţi despre părtăşia credincioşilor cu ereticii. Totuşi, cu toate că învăţătura Bisericii în această privinţă nu poate fi pusă sub semn de întrebare, ne ciocnim cu situaţia în care mulţi ortodocşi conservatori şi tradiţionalişti continuă să rămână în comuniune cu ecumeniştii, legitimându-i şi îndreptăţindu-i în aşa fel şi îngăduind răspândirea acestei erezii printre credincioşii ortodocşi.
Fără nici o îndoială, o atitudine atât de hotărâtă a Părinţilor Bisericii faţă de depărtarea de erezie şi de eretici are profunde pricini duhovniceşti, cea mai importantă dintre acestea fireşte fiind mântuirea sufletului. Dar cum putem vedea, o asemenea comuniune are şi alte urmări, căci ecumenismul, fiind o erezie ecleziologică, strică nu doar învăţătura despre Biserică, ci şi conştiinţa ecleziologică a celor care resping această învăţătură, numind-o erezie. Cum altfel s-ar putea explica faptul că pe mulţi ortodocşi tradiţionalişti îi poţi vedea afirmând că ruperea de eretici este schismă, sau că erezia episcopatului nu reprezintă nici o primejdie pentru ortodocşi, sau că trebuie dintâi să ajungi la viaţă sfântă, abia apoi să mărturiseşti credinţa şi multe alte amăgiri, cu care cu durere constatăm că s-au ales. Iată ce ne arată, însă, viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul despre lucrarea celor vicleni: „Acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, Patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”” – să fim cu luare aminte, fraţilor, ca să nu fim amăgiţi şi noi în acelaşi chip!
Vom încerca să combatem cele mai răspândite argumente ale celor care, văzând lucrarea ereziei ecumeniste şi înţelegând ce înseamnă aceasta, totuşi caută justificări pentru rămânerea în comuniune cu ecumeniştii.

1. „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”

Din mulţimea argumentelor care sunt aduse în favoarea păstrării comuniunii cu ecumeniştii, anume pe acesta l-am pus la loc de căpătâi, căci l-am considerat a fi cel mai păgubitor şi înşelător pentru creştini, cu atât mai mult că are origine romano-catolică, unde papa rămâne capul „canonic” al bisericii lor fără vreo legătură cu credinţa pe care o mărturiseşte177.
În concepţia actuală, bisericile canonice sunt toate bisericile locale care au comuniune cu Patriarhia Ecumenică şi, respectiv, au comuniune între ele. După cum se arată în istoria Bisericii şi în vieţile Sfinţilor, însă, de multe ori asta nu a însemnat şi dreapta mărturisire a acestor biserici. Criteriul de căpătâi a fost dintotdeauna mărturia ortodoxă, aflarea în Adevăr, şi nu vechimea scaunului episcopal sau comuniunile sale. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat178:
„De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!
Grăit-a Sfântul:
Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire”.
Se face o eroare când se confundă unitatea şi aflarea în comuniune a bisericilor locale, neglijată fiind mărturisirea de credinţă a acestor biserici, cu sobornicitatea Bisericii lui Hristos, căci spune Sf. Chiril al Ierusalimului: „Biserica se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”179.
177 Vatican II, Lumen gentium, cap. 22
178 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
179 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23
Biserica Romei a fost şi ea canonică în înţelesul acesta, ceea ce totuşi nu a oprit-o de la căderea în cumplitele sale erezii, la fel cum s-a întâmplat şi cu Patriarhiile aşa-zis canonice în timpul Sf. Maxim Mărturisitorul sau a Sf. Marcu al Efesului.
Mărturisirea Adevărului este nu doar o însuşire a Bisericii lui Hristos, ci este chiar temelia pe care a fost aşezată de către Mântuitorul, cum a arătat mai sus şi Sf. Maxim Mărturisitorul, iar împreună cu el şi Sf. Filaret al Moscovei: „Biserica este de Dumnezeu aşezata comunitate a oamenilor care sunt uniţi prin credinţa ortodoxă, Dumnezeiasca Lege, ierarhie şi Taine”180. Şi în acelaşi duh Sf. Nicolae Velimirovici: „Cine sunt mădularele Bisericii? Oamenii, bărbaţi şi femei, toţi cei ce sunt uniţi întru credinţa cea adevărată”181. Fireşte au mărturisit patriarhii ortodocşi: „Biserica Sobornicească nu poate să greşească sau să se înşele, propovăduind minciuna în locul Adevărului”182. Şi iarăşi Sf. Filaret al Moscovei, împreună cu ei: „Ea niciodată nu poate să apostazieze, nici să greşească în adevărul credinţei sau să cadă în înşelare”183.
Canonicitatea nu poate fi justificată nici prin succesiunea apostolică a scaunului episcopal, căci zice Sf. Nicolae al Ohridei: „Succesiunea apostolică este păzirea învăţăturii apostolilor de către ierarhia legitimă a Bisericii şi primirea harului Duhului Sfânt”184. Şi iarăşi Sf. Filaret: „Crezul, spunând că Biserica e Apostolică, ne învaţă să urmăm cu tărie învăţătura şi predania apostolică şi să ne ferim de acea învăţătură şi acei învăţători care nu se sprijină pe cea a apostolilor”185. Iar Sf. Grigorie Teologul aşa lămureşte succesiunea apostolică: „Întru aceasta şi trebuie să fie văzută succesiunea, căci unimea cugetului face şi scaunele [episcopale] unite, iar deosebirea cugetului face şi deosebirea scaunelor. Una este succesiunea numai cu numele, iar alta – în esenţă însăşi. Căci acela este adevărat succesor… care nu se ţine de învăţătură potrivnică, ci păzeşte credinţa neschimbată”186.
180 Sf. Filaret al Moscovei – Cateheza Bisericii Ortodoxe Soborniceşti de Răsărit, cap.250
181 Sf. Nicolae Velimirovici – Credinţa Sfinţilor. Cateheza Bisericii Ortodoxe de Răsărit., cap. II.1.10
182 Enciclica Patriarhilor Ortodocoşi din 1723
183 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.269
184 Sf. Nicolae Velimirovici – op. cit., II.1.10
185 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.273
Aşadar, care biserică a fost canonică în timpul monotelismului: cea a Sf. Maxim sau cea a Patriarhilor? Dar în timpul iconoclasmului: cea a ortodocşilor sau cea a prigonitorilor sfintelor icoane? Fără îndoială o astfel de pervertire a conştiinţei ecleziologice a creştinilor este una din urmările ecumenismului, una din amprentele lăsate de această învăţătură în conştiinţele credincioşilor.
Abordarea pur juridică a canonicităţii unei biserici locale reprezintă o înţelegere greşită a ecleziologiei ortodoxe, căci neglijează dreapta mărturisire a credinţei, care este o însuşire de temelie a Bisericii lui Hristos.

2. „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”

Un alt argument adus spre îndreptățirea lepădării de credință în care se află creștinul este acea idee că îngrădirea de episcopii și preoții ecumeniști este o schismă. Căci, zic ei, cel ce încetează pomenirea episcopului său, chiar dacă acesta învață fățiș erezii, se depărtează de Biserica lui Hristos și devine străin acesteia. Vestitul scriitor ortodox „tradiționalist”, pr. Epifanie Teodoropulos, în lucrarea sa „Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul”, spune: „Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici ortodoxe şi afurisirea de către ele”187, iar în altă parte zice „Atunci trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea [Biserica ortodoxă oficială, n.n.], ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni”188. Aceste cuvinte ne arată clar poziția acestui părinte, de care se conduc și mulți creștini de astăzi și anume că cei ce au întrerupt pomenirea episcopului lor chiar și din motiv de erezie și prin urmare au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă oficială (din care face parte acest episcop), au devenit schismatici și străini de Biserica Ortodoxă de pretutindeni.
186 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 21: Laudă lui Atanasie cel Mare
187 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme Ecumenismul și Stlismul, Apologeticum, 2006, p.31
188 Ibidem, p 33
Având în vedere acest pericol, părintele Epifanie ne comunică și felul în care trebuie să ne împotrivim fărădelegii și ereziei propovăduite de ierarhi: „Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!”189.
Adevărate sunt cuvintele Apostolului care a zis că şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (II Petru 2:1). Un asemenea învățător este și acesta. El tăgăduiește învățăturile Părinților și a întregii Biserici, în loc propunând învățături după poftele sale, cu atît mai grav că mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (II Petru 2:2). Spun acestea, pentru că altele sunt învățăturile Bisericii despre schismă și ruperea comuniunii cu un episcop eretic, decât cele propuse de acest părinte. Astfel, numind schismă ceea ce este ortodox și necesar pentru mântuire, acest părinte plasează creștinii care se conduc de părerile lui într-o imposibilitate de a proceda folositor și mântuitor.
De prisos este să vorbim despre faptul că Sobornicitatea și Unitatea Bisericii este de o altă natură decît cea pe care stăruie să o prezinte unii – acest subiect a fost analizat în subcapitolul precedent. Aici trebuie să analizăm ce este de fapt o schismă și cum trebuie să ne raportăm la un episcop eretic, adică la acel episcop ce stăruie în propovăduirea unei erezii osândite de Părinți și de Biserică.
Canoanele 12, 13, 14, 15 ale Soborului I-II din Constantinopol interzic, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea pomenirii episcopului locului și întreruperea de către episcop a pomenirii Mitropolitului și a Patriarhului său.
189 Ibidem, p 45
190 Canonul 13 al Sinodului I-II din ConstantinopolAstfel se osândește schisma ca [fiind] despărțirea Trupului lui Hristos cu mânia (turbăciunea) schismaticilor190.Cu aceste canoane, Sfinții Părinți au stabilit că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticească191. Totodată, iubitorii de Dumnezeu Părinți, judecând întreruperea pomenirii episcopului osândit pentru oarecare vinovăție înainte de sinodicească judecată (lucru despre care se vorbește în 4 canoane la rând), o cu totul altă atitudine stabilesc față de un episcop ce învață fățiș erezii, subliniind faptul că una este cauza pentru care se întrerupe pomenirea: „Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi192 de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”193.
Ce înțelegem noi din aceste înțelepte cuvinte și porunci? Întâi de toate, înțelegem că unul este cazul când întrerupem pomenirea unui episcop din motivul oarecărei vinovății și cu totul altul atunci când creștinii se îngrădesc de un propovăduitor al unei erezii. În primul caz, întreruperea pomenirii episcopului se interzice și este osândită ca schismă, iar în cazul cel din urmă – creștinii ce au întrerupt pomenirea episcopului eretic sunt lăudați, pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări. Unul și același lucru (sau acțiune) într-un caz este osândit iar în altul lăudat, diferența fiind în calitatea și statutul episcopului pomenit.191 Ibidem
192 În alte ediţii a Pidalionului este scris Îngrădindu-se pe sineşi, în ediţiile ruse a Pidalionului fraza sună: „таковые аще и оградят себя от общения с глаголемым епископом”, deci se are în vedere anume îngrădirea faţă de episcopul eretic.
193 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

Nu însăși acțiunea este bună sau rea, ci calitatea acțiunii depinde de împrejurările în care a fost făcută, precum și un medicament în cazul unui trup sănătos poate fi otravă iar în cazul unui bolnav – leac. La fel și pomenirea și întreruperea pomenirii poate fi și bună sau rea, în dependență de raportul episcopului pomenit cu Biserica lui Hristos.
Schismă este numită ruperea comuniunii cu Biserica adevărată prin încetarea pomenirii unui episcop adevărat, fiindcă chiar și în cazul unei vinovății (afară de eresuri) episcopul rămâne episcop adevărat până la judecata soborului. Iar ruperea comuniunii cu un episcop eretic (episcop care propovăduiește un oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi) este îngrădirea creștinilor de cel ce se numește episcop, de fapt fiind pseudoepiscop şi pseudoînvăţător, iar prin urmare este îngrădire a creştinului de erezie şi arătarea pe faţă a acestui lucru. Anume prin asta este păzită Biserica de schisme, după cum e și scris că unii ca aceştia s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Deci este vădit faptul că încetarea pomenirii unui episcop eretic nu este o schismă, ci, dimpotrivă, este păzire de schismă. Argumentul schismei este adus pentru a zăpăci minţile celor ce nu au cercetat cu amănuntul învăţăturile Bisericii la acest subiect şi se bazează pe o înţelegere emotivă şi superficială a subiectului dat. Precum şi pe autoritatea „teologilor oficiali”care ţin linia tradiţionalistă şi creează imaginea luptei cu erezia ecumenistă, dar nu îngăduie ruperea pomenirii a episcopilor eretici pe motiv că aceasta ar fi o schismă. În învăţăturile unora ca aceştia e și mai mult ecumenism decât la adunăturile și simpozioanele ecumeniste. Acei de acolo leapădă fățiș Biserica pentru „dragostea” față de păgâni și învățătura lor, iar unii ca aceștia, îmbrăcând piei de oaie, se prefac a fi luptători cu fărădelegea și răstălmăcind cuvintele Sfinților și a Scripturii duc o mulțime de lume spre pierzare. Ce oare poate fi mai ecumenist decât atunci când cel ce pretinde că luptă cu ecumenismul singur este bolnav şi otrăvit de ciuma ereziei, lucru care se vede chiar din credinţa lui ecumenistă?
De mirare este faptul că acei „teologi” care se tem atât de mult de încetarea pomenirii pe motiv de schismă (cu toate că în cazul dat nici nu poate fi vorba de schismă), nu se îngrijesc deloc de faptul aflării conştiente în comuniune cu erezia. Să privească unii ca aceştia la ce zic Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi despre acest lucru: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”194, iar altul zice: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”195.

3. „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”

Având în vedere mulțimea rătăcirilor și a credințelor neadevărate care primejduiesc creștinii și despart Biserica, nu este deloc uimitor că întru apărarea propriei apostazii, unii încearcă să inventeze argumente și îndreptățiri ca să le dea drept învățături ortodoxe şi cucernice, iar fiind date pe faţă unele, aceștia născocesc altele şi mai năstruşnice, după care continuă să se ascundă. Astfel, chiar dacă uneori ei cad de acord cu faptul că întreruperea pomenirii episcopului eretic nu este schismă, ei încearcă să răstălmăcească învăţăturile sfinţilor despre ascultare şi calea împărătească, zicând că trebuie pomenit episcopul, chiar de propovăduieşte învăţături străine, până ce va fi osândit de vreun sinod ortodox. Unii ce procedează în acest chip se arată a fi adevărați lupi în piei de oaie. Pe din afară parcă grijesc de Biserică și de mântuirea oamenilor, iar pe dinăuntru se leapădă singuri de credință și pe alții îi îndeamnă să facă la fel. Însuşi argumentul adus de ei poate fi cu ușurință combătut, mai greu de combătut fiind „buna intenție” și „grija de Biserică” a acestor mincinoși. Anume acestea din urmă nasc o multime de argumente noi întru întărirea propriei lepădări, făcând astfel o primejdie și mai mare pentru adevărații credincioși.
Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. 194 Sf. Vasilie cel Mare – Patrologia Graeca 160:101С
195 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
Nu este adevărat întâi de toate pentru că o astfel de afirmație contravine Tradiţiei Bisericii şi Sfintelor Canoane, în special celui invocat în polemici la acest subiect, Canonul XV de la Sinodul I-II din Constantinopol, care zice: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”196. După cum ne arată clar canonul, întâi de toate trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, ca să ştie toată lumea că învățătura propovăduită de unul ca acesta nu este sănătoasă, ci pierzătoare de suflet, procedând astfel după cuvântul apostolului care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8). Astfel, nu persoana episcopului este criteriul după care se întrerupe sau nu pomenirea lui, ci credinţa propovăduită de acest episcop, iar, prin urmare, pentru a întrerupe pomenirea trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, iar nu numaidecât episcopul eretic.
Iar întreruperea pomenirii episcopului doar după osândire sinodală poate fi admisă doar când este vorba de vreun eres nou, despre care nici sinoadele nu au hotărît și nici părinții nu au scris, ci toată lumea se află în necunoștință dacă este adăvărat sau nu cuvântul propovăduit de acesta. Fiind vădit faptul că este ceva nou şi nelimpezit, aceştia vor așteapta un sinod care să hotărască dacă e ortodox sau nu acel episcop (adica ortodoxă sau nu învățătura lui), și apoi să întrerupă sau nu pomenirea lui. Dar nu din iconomie, ascultare sau alt lucrucru vor fi făcute acestea, ci din necunoştinţa noilor erezii apărute şi vicleşugurilor lor. Cu toate că şi în acest caz judecăţii sinodale este supus nu atât episcopul, cât eresul propovăduit de dânsul, iar el este osândit ca eretic şi propovăduitor al eresului anume spre cunoştinţa creştinilor, pentru ca aceştia să fugă de dânsul din motivul credinţei neortodoxe, iar el să ştie că din motivul eresului propovăduit se află în afara Bisericii, unde nu este loc de mântuire.196 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol

Mai pot fi spuse aceste cuvinte din canon (pentru ca este scris împotriva schismelor din Biserică) ca nu cumva să născocească cineva că episcopul sau patriarhul propovăduiesc vreun eres (firește adică acest lucru fiind neadevărat) și să întrerupă pomenirea lui, lucru care va fi cu adevărat schismă. În capul unghiului oricum se pune credinţa propovăduită de episcop (ortodoxă sau neortodoxă), iar acţiunile şi raportările creştinilor faţă de acest episcop decurg din aceasta.
Dar să vedem că altfel stau lucrurile acum. Eresul propovăduit de o mulțime de episcopi, preoți și mireni este vădit și osândit și de părinți, și de sinoade ortodoxe, și toată lumea se află în cunoștința faptului că e prădată Casa și furii sunt înăuntrul ei, și asta nu de doi-trei ani, dar deja aproape de un secol. Părinții sunt necinstiți, hotărîrile Soboarelor – anulate, sfintele Canoane sunt lepădate, însăși credința e badjocorită și cele sfinte luate în râs, iar tu zici că nu este vădit neadevărul și trebuie să așteptăm un sinod ce ar hotărî că cele ce se fac nu sunt bune și că trebuie să ne ferim de dânsele și de cei ce le fac? Fățarnicule, cum poți răstălmaci cuvintele canonului pentru astuparea propriei lepădări? Cele spuse de tine nu numai dumnezeieștelor hotărâri nu corespund, ci și neferești se arată, fiind vânzare de credință în fața lupilor răpitori. Uite că şi sinoade au fost, și o mulțime de părinți au osândit această învățătură și cred că și tu înțelegi că e batjocorită credința și primejduită mântuirea văzând toate cele întâmplate. Toate s-au săvârșit, iar tu nu ai făcut nimic, ci, mai mult decât atât, te ascunzi după minciuni precum că trebuie osândit ereticul, pe când nu ereticul ci erezia trebuie osândită, ce s-a şi săvârşit.
Dar ce zice canonul în continuare? Zice: „desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. Dacă în primul rând este pusă condiția ereziei osândite, adică dacă propovăduiește episcopul vreun eres cunoscut și osândit, depărtează-te de la el fără să aştepţi o hotărâre de sinod și atunci, nu numai că de canon nu vei fi certat, ci şi te vei învrednici de cinstea celor ortodocși, adică a celor aflați pe calea cea strâmtă a mântuirii, iar nu împreună cu cei ce leapădă credința și batjocoresc cele sfinte. Vezi ce îţi zic Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți prin aceste cuvinte ale canonului: De vrei sa te asemeni nouă, adica celor deja mîntuiți și aflați în cinstea cea ortodoxă, depărtează-te de cel ce propovăduiește hula și răzvrătește poporul și nu aștepta nici sobor și nici alt lucru de vreme ce cunoști că învățătura propovăduită de acela este înșelare și lepădare de credință.

4. „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”

Dar sînt unii care, primind faptul că îngrădirea de eretici nu este schismă, spun cum că aplicarea canonului pomenit, învrednicindu-l pe cineva de cinstea celor ortodocși, este o faptă deosebită şi bună, dar nicidecum obligatorie pentru fiecare ortodox. Acestă părere oarecum corespunde adevărului, căci nu este nimeni silit să caute cinstea celor ortodocşi și să se afle pe calea mântuirii. Acestea țin de libera conștiință cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.
Mântuitorul nu a silit pe nimeni să-L urmeze și să se mântuiască, ci a zis „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28), iar în altă parte zice „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.” (Mt. 22:4). Vezi că Stăpânul viei nu a impus pe nimeni să vină la El, ci i-a chemat pe toți zicând „veniți” și adevărat zice Evanghelistul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22:14), iar în altă parte zice de cei aleși „bucură-te turmă mică” (Lc. 12:32). Şi nu din altă cauză este așa decât din nedorința oamenilor de a veni și a îndeplini porunca Domnului, căci spus este „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19:17). Deci zicând că nu este obligatoriu să lepezi pomenirea unui episcop eretic, trebuie să fii conștient de faptul că acest lucru într-adevăr nu poate fi obligatoriu, dar necesar și indiscutabil pentru cei ce caută mântuirea propriului suflet, adică cei ce caută cinstea cuvenită celor ortodocși. Că dacă nu căutăm să purtăm cinstea ortodocșilor, care nu este altceva decât dreapta credință și mântuirea, atunci care cinste căutăm și cui vrem să ne asemuim?
Dar de va crede cineva că exagerat se zice că e poruncă aceast cuvânt a canonului și că cele aduse din Evanghelie nu țin de acest subiect, fățărnicia aceluia să fie rușinată de cele zise de Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, pentru că aceştia cu viaţa lor au împlinit poruncile fiind un far stralucitor a dreptei credinţe în mlaştina apostaziei lumeşti. Deci să vedem ce zic părinţii despre obligativitatea ruperii comuniunii cu un episcop şi învăţător eretic.
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenistSf. Atanasie cel Mare aşa zice: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu ceicare îl urmează”197, iar Sf. Grigorie Teologul învaţă: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”198, şi mai mult decît aceştia zice Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”199. Aceste şi multe alte cuvinte ale sfinţilor le-am arătat în capitolul III, în care se vorbeşte despre părtăşia cu erezia. Deci văzând toate aceste lucruri spuse să nu mai îndrăzneşti a născoci minciuni precum că e permis să te afli în comuniune cu ereticii din moment ce cunoşti că o astfel de unire te duce la moarte şi pierire veşnică.
Asemanător cu cele spuse mai sus este şi atunci cînd cineva zice că este suficient numai să mărturisim că ecumenismul este erezie, iar pomenirea episcopului să nu o întrerupem. Nebunia unora ca aceştia a ajuns să nesocotească şi credinţa şi Biserica lui Hristos, atribuindu-I însuşiri străine şi neadevărate, pângărind prin afirmaţiile lor învăţătura Bisericii despre Biserică. Este şi de aşteptat că un eres ce tăgăduieşte existenţa Bisericii şi învaţă că nu doar Ortodoxia este calea Adevărului, precum zice ecumenismul, născoceşte şi învăţături după care Biserica nu mai este un singur trup în care toţi sunt legaţi printr-un botez şi o credinţă într-un singur Domn, ci fiecare poate avea credinţa lui, episcopul aparte şi mirenii aparte, păstrând doar unitatea exterioară. Oare nu este aceasta esenţa ecumenismului şi erezie spurcată care bântuie astăzi Biserica?
Adevărat este că o astfel de mărturisire (fără fapta lepădării şi osândirii ereziei) este o mai mare răutate decât încazul ereticilor înşişi.
197 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
198 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
199 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C

Cei din urmă sunt întunecaţi de eresul lor, iar cei ce cred că mărturisesc drept, ca şi cum osândind erezia, se amăgesc pe sine şi astupându-şi glasul conştiinţei se fac părtaşi la eresul păgubitor, astfel aducând şi mai mulţi după sine în gheena lepădării de credinţă. Acest lucru e ştiut în Biserică, precum s-a văzut şi din cele spuse mai sus, Sfinţii Părinţi spun că trebuie cu mai mare osârdie să fugim de cei ce zic că mărturisesc ortodox şi de fapt se împreunează cu ereticii. Sf. Vasile zice că „de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”200, iar Sf. Teodor Studitul zice: „Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”201. Deci să înţelegem că nu este suficient doar să mărturisim că ecumenismul este erezie, ci şi să facem fapta depărtării de cei ce propovăduiesc acestă erezie şi se află în comuniune cu cei ce o propovăduiesc. Căci vezi ce zice şi Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, având în vedere pe unii ce cred că e suficient numai să ai credinţă: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”, „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” şi iarăşi „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este” (Iac. 2:17-20).

5. „Ecumenismul e o părere privată a episcopului şi nu ne afectează”

Precum toată lucrarea are început şi se încununează cu un sfâşit spre care ţinteşte de la bun început, asemenea şi lucrarea lepădării de credinţă şi a contaminării cu erezia se finalizează cu hule nemaipomenite şi învăţături străine pentru un creştin binecredincios, cu toate că de la început se arăta drept învăţătură iubitoare de oameni şi de adevăr. Astfel şi această afirmaţie caraghioasă precum că apostazia episcopului nu primejduieşte mântuirea celor păstoriţi şi că ecumenismul este o părere privată a episcopului şi nu ne afectează, poate fi numită pe bună dreptate rodul copt al ereziei ecumeniste.
200 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
201 Teodor Studitul – Epistola 15(74). Către Patriarhul din IerusalimAsemenea şi unii ce cred în acest chip, pe bună dreptate pot fi numiţii fii credincioşi ai ereziei, pentru că precum aceea neagă existenţa Bisericii şi a adevărului care există doar în Biserica Ortodoxă, aşa şi ei îndreznesc să nesocotească existenţa Bisericii şi a întregii lucrări de mântuire a neamului omenesc. Oare s-a mai văzut undeva să fie într-atât de tare dispreţuită credinţa şi învătura ortodoxă, ca cel ce se socoate ortodox să nesocotească şi Biserica, şi mântuirea născocind astfel de eresuri? Poate oare exista frunza fără de ramură, sau ramura fără de tulpină, sau tulpina fără de rădăcini? Cum zici dar că e uscată creanga, iar frunza ce crește pe ea rămîne a fi verde și sănătoasă, sau că e otrăvit izvorul și tu, știind acest lucru, te adapi din el, crezând că pentru dreapta ta credință te va ține Domnul viu? Nu va fi oare acest lucru asemenea celui pentru care Mântuitorul a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Lc. 4:12), aşa încât să te faci vinovat și mort din cauza încălcării poruncii despre care ai fost inștiințat, precum și cel alungat din grădina Edenului.
Deci această afirmație nu numai că se arată a fi nefirească, ci ea contravine și respinge învățătura Bisericii despre Biserică, episcopi, preoți și mireni, care se află într-o legătură strânsă a credinței, formând un singur trup al Bisericii Luptătoare. Sfântul Ciprian al Cartaginei, vorbind despre taina Bisericii, aşa zice: „Episcopul este în Biserică și Biserica în episcop, și cine nu e cu episcopul acela se află în afara Bisericii”202. Deci știind că episcopul eretic este în afara Bisericii atunci tu, cel ce ești împreună cu el, în care biserică te afli? Iar în altă parte același sfânt zice: „Episcopatul este unul și fiecare din episcopi participă în el întru totul”203, deci nu poate fi aparte fiecare cu credința lui când se cunoaște că toți suntem una (Ioan 17:21), fiind întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Iar ca să vezi că apostazia episcopului inevitabil primejduiește mântuirea credincioșilor ascultă ce zice Sf. Atanasie al Alexandriei: „Să ne ferim de pe calea cea ispititoare și să depărtăm de la noi ochiul cel duhovnicesc: dacă episcopul sau preotul, ei fiind ochii bisericii, au viață necuviincioasă și smintesc lumea, trebuie să îi depărtam de la noi. Mai bine oamenii să se adune fără dânșii în biserici pentru rugăciuni, decât împreună cu dânșii, precum cu Ana și Caiafa, să fie dați în gheena focului”204.

Si dacă ar fi adevărat că apostazia episcopului nu primejduiește mântuireacredincioșilor, nu ar fi repetat Părinţii de nenumărate ori că pentru folosul nostru trebuie să ne depărtăm cât se poate de curând de  comuniunea cu unii ca aceștia.
202 Sf. Ciprian al Cartaginei – Scrisoarea 54.
203 Sf. Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii
204 Sf. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul 12

6. „Încă nu a avut loc un sinod tâlhăresc” -ACEASTA CARTE A FOST REALIZATA CU ANI INSAINTE DE ACEST SINOD SI IATA CE FRUMOS A ANTICIPAT SI RASPUNDE LA PROPUNERILE SPRE ‘PACE IN GRESEALA’ DE ACUM

În calea luptei împotriva eresului ecumenist, o piatră de poticnire pentru mulţi credincioşi este aşa-numitul Sinod al VIII-lea ecumenic, care s-a stabilit deja că va avea loc în anul 2016. Se presupune că la acest sinod se va hotărî stabilirea comuniunii euharistice a ortodocşilor cu celelalte confesiuni, adică acesta va fi un fel de hotar după care nu va mai fi posibilă comuniunea cu ecumeniştii.
Să vedem însă, oare au nevoie ecumeniştii să facă un sinod care va fi vădit tâlhăresc? Într-adevăr mulţi dintre ei afirmă că unul din scopurile finale ale ecumenismului este stabilirea comuniunii euharistice depline cu feluriţi eretici. Dar ce vedem noi acum, până la sinodul respectiv, care este hotarul peste care creştinul ortodox nu poate să treacă şi a fost trecut acest hotar de către ecumenişti sau totuşi e necesar să se vădească aceasta într-un sinod tâlhăresc?
La momentul actual sunt deja o mulţime de mărturii şi documente prin care bisericile ortodoxe oficiale recunosc tainele monofiziţilor, catolicilor şi altor eretici, se afirmă credinţa în acelaşi Dumnezeu cu jidovii, musulmanii şi alţi păgâni, papa Romei este pomenit la Constantinopol în rândul episcopilor, ca să nu mai amintim noianul de împreună-rugăciuni cu tot soiul de confesiuni şi religii – nu acestea oare alcătuiesc esenţa ecumenismului? Şi toate acestea s-au făcut fără vreun mare sinod tâlhăresc, ci pas cu pas, aşa încât creştinii să fie amăgiţi tiptil, să se obişnuiască şi să primească toate aceste grozăvii ca pe o normalitate. Tezele eresului ecumenist sunt deja prezente şi lucrătoare, ecumeniştii îşi afirmă erezia deschis, „cu capul descoperit”, şi asta nu numai că fără a fi pedepsiţi, ci de multe ori chiar fără vreo reacţie cât de mică de partea clerului sau a mirenilor.
În aceste condiţii, pentru ce le-ar trebui ecumeniştilor să recurgă şi la nişte uniri formale, care numai le-ar dăuna, împrăştiindu-le turma, în timp ce unirea cea mai importantă, cea duhovnicească, ei deja au realizat-o? Se prea poate ca sinodul din 2016 să fie doar o momeală pentru conservatorii care continuă să se afle sub episcopii ecumenişti, cum că „mai aşteptaţi, căci unirea va fi semnată atunci şi veţi putea aplica învăţătura Sfinţilor Părinţi şi canoanele”. Şi după cum se vede, până acum această momeală a avut efectul dorit.
După cum am văzut din învăţăura Bisericii, însă, noi trebuie să ne ferim şi să fugim de eretici deja atunci când aceştia îşi propovăduiesc eresul şi stăruie în această propovăduire mincinoasă. Reamintim cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtul: „Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare”205.
Nu ştim cu adevărat dacă se vor lua hotărâri eretice la sinodul din 2016 sau nu, şi nici nu ştim dacă se vor face careva sinoade tâlhăreşti de către ecumenişti. Ştim, însă, că şi fără aceste eventuale hotărâri există mulţimea de mărturii eretice făcute până acum şi cele ce se fac în continuare, toate fiind pe deplin îndestulătoare pentru a asculta de glasul Părinţilor şi a fugi de învăţătorii apostaţi, spre păzirea sufletelor noastre de veninul ereziei lor pierzătoare.

7. „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”

Iconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.
Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?
Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”206. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie?
205 Sf. Teofan Zăvorâtul – Manuscrise din chilie, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei
206 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV
„Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”207 – spune Sf. Evloghie al Alexandriei.
Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii208, uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”209. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?
Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc, după cum am arătat în cap. II.5, nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.
Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”210.
Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios,pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”211.
207 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953
208 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2
209 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 3: Despre plecarea sa în Pont
210 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia”212.

8. „Mulţi părinţi cu viaţă sfântă nu au rupt comuniunea cu ierarhii ecumenişti”

Fraţilor, departe de noi este gândul de a tăgădui înălţimile duhovniceşti atinse de cineva sau de a şubrezi cinstirea de care au parte aceşti părinţi.
Să luăm aminte la înfricoşătoarea Judecată, la care vom sta înaintea Dumnezeului nostru şi vom da răspuns pentru toate faptele, cuvintele şi hotărârile noastre. Atunci ni se va cere nouă răspuns pentru cele ce le-am făcut sau nu le-am făcut noi, nu pentru cele săvârşite de alţii, precum şi pentru faptele noastre nu va da răspuns altcineva, ci întreaga răspundere va cădea pe umerii noştri. Chiar de va fi bineprimită de Dumnezeu atitudinea părinţilor la care se referă cei ce aduc acest argument, din toate pildele din Vieţile Sfinţilor şi din scrierile lor pe care le-am primit este clar că aceasta s-ar întâmpla ca excepţie, nu ca regulă care, înşelându-ne, să credem că va fi primită şi în privinţa noastră.
Pe de altă parte avem şi o mulţime de exemple când părinţi îmbunătăţiţi au fugit de comuniunea cu ecumeniştii, cum ar fi mulţimea de părinţi de pe Athos care, în diferite etape ale adâncirii Patriarhiei Constantinopolului în ecumenism au rupt comuniunea cu patriarhul, în asemenea stare aflându-se până astăzi mănăstirea Esphigmenou. Avem pildele unor părinţi ca Sf. Iustin Popovici, care în ultimii ani ai vieţii sale nu a pomenit la slujbe numele patriarhului ecumenist Gherman, sau a cuviosului Serafim Alexiev, care s-a retras din toate demnităţile pe care le avea în Biserica Ortodoxă Bulgară după introducerea stilului nou.
211 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954
212 Viaţa Sfântului Marcu al EfesuluiDe asemenea avem exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care s-a îndepărtat de comuniunea cu bisericile implicate în ecumenism, iar în 1983 sinodul condus de Sf. Filaret (Voznesensky) a dat anatemei această învăţătură, pe cei care o propovăduiesc şi, foarte important, pe cei ce cu bună ştiinţă se află în comuniune cu ecumeniştii.
Şi să luăm aminte că toate aceste exemple sunt din vremea când încă nu se ajunsese la nebuniile ale căror martori suntem astăzi, atunci încă nu erau recunoaşteri ale tainelor ereticilor, ecumenism interreligios şi celelalte.

nevoie urgenta

Doamne ajuta!

Avem nevoie urgent de sulfat hidrazina pentru un copil de 15 luni.cine poate ajuta va rog sa lasati cun comentariu mai jos cu date contact(nu vor fi facute publice)

Multumim!

Craciun cu pace , rabdare, DREAPTA credinta, nadejde , dragoste si toata roada Sfantului Duh si darul Mantuitorului!

Hristos s-a nascut!

%d blogeri au apreciat asta: