Arhive etichetă | boli trupesti

Vindecarea celor zece leprosi

Vindecarea celor zece leprosi – Predica la Duminica a 29-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dumnezeiasca Evanghelie de astazi ne impartaseste 10 vindecari trupesti si o mantuire. E vorba de vindecarea celor zece leprosi. Dar unul din cei zece vindecati – asa ne incredinteaza cuvantul aratat – s-a vindecat si sufleteste. Rugam Duhul Sfant sa ne impartaseasca lumina ca sa va impartasim adevarul cat mai adanc al dumnezeiestii descoperiri – cuvantul Evangheliei.

Precum citim, in vremea aceea (anume cand Mantuitorul mergea spre Ierusalim, spre jertfa lui cea de bunavoie si mantuitoare),

“Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Mergeti si aratati-va preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, si care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit”. (Luca 17, 12-19).
Cei noua s-au vindecat. Acesta primeste alt raspuns: s-a mantuit.

Avem in fata ochilor mintii imaginea teribilei stari – intalnita de atunci pana aproape in zilele noastre – a bolnavului de lepra. Maladia poate cunoaste o forma mai usoara, in care apar pete pe trup, care incep sa puroieze, sau o forma mai grava, in care organele trupului – ale fetei, ale restului trupului, maini, picioare – incep sa se desfaca din trup. Si deodata sa simti cum mori de viu; sa fii martor viu al descompunerii trupului tau. In starea asta sa cugeti, sa vezi cum trupul tau parca se desface din incheieturi. Si sa-ti pui intrebarea adanca a legaturii sufletului cu trupul.

Caci noi credem si marturisim, si acesta este adevarul, ca sufletul e in trup si trupul e in suflet. E o unitate de negrait. Nu trebuie sa le gandim ca doua existente radical si total despartite, ci intr-o unitate dumnezeieasca. Judecata mai adanc: Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu-Cuvantul (Dumnezeu-Logosul, Dumnezeu-Ratiunea, Dumnezeu-Mintea divina) trup S-a facut si S-a salasluit printre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Singurului nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). De aceea spun dumnezeiestii Parinti ca omul e creat dupa chip si asemanare nu numai prin suflet, ci si prin trup. Pecetea, se intelege, e in suflet; dar sufletul e intr-o unitate de nedesfacut cu trupul. Sa retinem acest adevar dumnezeiesc, etern: Fiul lui Dumnezeu S-a facut trup. Fiul lui Dumnezeu, vesnicul Dumnezeu, Necreatul S-a unit cu creatura, S-a unit pe veci. Caci omul n-a pastrat aceasta legatura care i-a fost incredintata la zidire, cand Dumnezeu a suflat din El suflarea divina de viata. N-a pastrat-o, n-a fost credincios harului. Si atunci, in Hristos se unesc pe veci dumnezeiescul si pamantescul. Asa intelegem unirea aceasta intre suflet si trup. Si cand spune cuvantul Evangheliei: “Am vazut slava Lui (adica a Fiului lui Dumnezeu facut Om) stralucind, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”, gandim atunci si la noi, la aceasta unire adanca a sufletului cu trupul. Caci sufletul, primind har spre indumnezeire (cum de atatea ori marturisim dupa dumnezeiestii Parinti, ca harul lui Dumnezeu se face suflet al sufletului nostru, ca lumina a lui), face partas si trupul. Iubitilor, ganditi-va: atunci cand suntem luminati launtric de credinta, de nadejde, de dragoste, de o bucurie negraita – a sanatatii, a rugaciunii, a unei fapte bune – o, Doamne, cum straluceste trupul nostru! Se ilumineaza. Si, dimpotriva, cum pacatul – desfrau, betie si altele – te schimonoseste, te urateste. Dante spune cum, undeva in Infern, vede chinuit un sarman pacatos pe care sarpele il incolaceste si-l strange, iar el se zvarcoleste; si fata lui, sarmanul, seamana cu chipul celui rau.

Atunci, cum sa nu cugetam adanc la aceasta legatura, intre suflet si trup, intre prezenta harului lui Dumnezeu si prezenta raului? O gandire inalta, sublima, nu se manifesta, nu se implineste ea, la un artist, la un savant, prin lucrul deopotriva al sufletului si al mainilor lui? Sau rugaciunea insasi, metania pe care o fac, semnul crucii, jertfa pe care o aduc, fapta buna pe care o savarsesc – toate le savarsesc prin unitatea aceasta sfanta intre suflet si trup, intre spirit si materie, in care simti ca trupul este intr-adevar o revelatie a sufletului tau.

In stare de boala, la sarmanul lepros, revelatia sufletului in trup e inspaimantatoare, ca la orice bolnav. Aici e una din cele mai adanci teme ale constiintei umane, anume: nu in sarmanul trup e taina descompunerii, ci in nefericitul suflet, in pierderea unitatii lui. Taina tainelor este unitatea; adica lupta impotriva descompunerii, a disolutiei mele trupesti incepe in suflet. O, iubitilor, fiecare dintre noi, in clipa aceasta, sa constientizam, in adancul nostru, acel virus, acel microb al raului care ne descompune sufletul, de unde vine si descompunerea trupului si moartea insasi.

Dumnezeiescul apostol Pavel, in cuvantul care s-a grait astazi ne invata: “Fratilor, cand se va arata Hristos, Care este viata voastra, atunci si voi, impreuna cu El, va veti arata intru marire (intru slava). Drept aceea omorati madularele voastre, ale omului pamantesc (adica ale omului care vede numai in materie, numai in trup): desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea, lacomia, care este o inchinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Si ce-au fost idolii daca nu tocmai o zeificare, o indumnezeire a patimilor omenesti si a lumii acesteia dezradacinate – in constiinta lor, nu in fiinta ei – din Dumnezeu? Si zice iarasi Apostolul: “Acum deci lepadati si voi toate acestea: mania, iutimea, rautatea, defaimarea, cuvantul de rusine din gura voastra. Nu va mintiti unul pe altul, fiindca v-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si v-ati imbracat in omul cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit (adica al Mantuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-10). Tatal, din vointa Lui dumnezeiasca ne-a zidit pe toti, prin Fiul si dupa chipul Fiului, in Duhul Sfant. Apostolul, deci, iubitilor, ne spune acest adevar: lepadati toate aceste forme ale raului, care va descompun! Prin care va pierdeti unitatea adanca cu Dumnezeu si unitatea dinlauntrul vostru. Caci nu e unitate a sufletului fara legatura cu Cel Unul Dumnezeu; si aceasta unitate se intipareste apoi in faptura mea.

De aceea, cele doua laturi ale iubirii sunt, asa cum le cunoastem: “Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, puterea ta, cugetul tau, vartutea ta, inima ta, iar pe aproapele (citim in Vechiul Testament) ca pe tine insuti”, iar Mantuitorul a zis: “Asa sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit”. Atunci, in iubire sta unitatea. Lumina si iubirea, sensul si viata ma indumnezeiesc. Si sensul e Dumnezeu – din Tatal in Fiul (Logosul), iar viata in Duhul Sfant. Acestea-mi dau unitatea. Iar neiubirea si lipsa luminii dumnezeiesti, pacatele ma descompun. Trebuie inteles acest lucru. Negrait, aici e toata taina suferintei, bolii, stricaciunii si mortii.

Cei care ne impartasim – unii adeseori – sa citim cu atentie rugaciunile dinaintea Sfintei Impartasanii, spre pilda Rugaciunea a patra, a Sfantului Simeon Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne, smerenia mea, si-mi iarta toate pacatele mele; vezi, ca s-au inmultit mai mult decat perii capului meu faradelegile mele. Ce rau n-am savarsit? Ce pacat n-am facut? Ce rau nu mi-am inchipuit in sufletul meu? Ca iata, si cu faptele am facut (si desfasoara acest tablou tragic, ruinator, distrugator al unitatii si al fiintei mele): desfranare si preadesfranare, mandrie, trufie, batjocura, hula, vorba desarta, infierbantare la ras, betie, lacomie a pantecelui, mancare fara masura, rautate, pizmuire, iubire de argint, iubire de avutie, camatarie, iubire de mine insumi, iubire de marire, hrapire, nedreptate, agonisire de rusine, invidie, graire de rau, faradelege; toate simtirile si toate madularele mi le-am intinat si le-am stricat si de nici o treaba le-am facut (daca s-au imbolnavit, ce treaba, ce fapta buna sa mai fac?), ajungand cu totul salas diavolului”. In traducerile mai vechi: “ajungand cu totul pravalie diavolului” – adica acolo unde isi pune el marfa lui si de unde ii trimite si pe altii sa cumpere; ca sa devii pe urma tu contagiune pentru cealalta lume, sa-i strici si pe ceilalti.

Sa spuna si savantii, si psihologii, si toti analistii sufletului omenesc: toate aceste patimi, ele ma descompun. Eu traiesc atunci – nu numai in lepra, in orice boala – contempland tragic descompunerea trupului meu; dar, intai, descompunerea sufletului; de acolo pleaca aceasta tragedie a sufletului.

Si de aceasta tragedie de care sufereau cei zece leprosi i-a vindecat Mantuitorul. I-a vindecat cum? Doar privindu-i. Aruncandu-Si asupra lor, odata cu privirea, iubirea si cuvantul Lui: “Mergeti si aratati-va preotilor!”. Asa era legea la evrei: preotii erau si medici; aveau pregatire la templu. Erau si medici, de buna seama, in vremea aceea. In Vechiul Testament se spune: “Da cinste medicului, si el e tot de la Dumnezeu”, iar Mantuitorul spune: “N-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi”. Asadar, preotii aveau o dubla misiune: odata cu rugaciunea, cu darul pe care-l primeau de la Dumnezeu, aveau si aceasta investitura deosebita, sa constate insanatosirea suferinzilor si sa-i declare, deci, in fata multimii, a poporului, de acum curatiti, sanatosi, ca ei sa poata intra in comunitate, in societate. Caci altfel, precum stim, erau izolati. Si trebuia, cand se apropiau oameni de ei, sa strige: “Necurat! Necurat!”; iar in sinagoga li se crea un loc special, unde erau acceptati, totusi. In aceasta stare tragica, de moarte vie, Mantuitorul rosteste doar cuvantul: “Aratati-va preotilor!”. Ei merg sa se arate. Pe cale s-au vindecat. Preotii au constatat. Si, amanunt atat de revelator: unul dintre leprosi se intoarce si vine la Mantuitorul, Ii cade in genunchi, se pleaca si “da slava lui Dumnezeu”, Ii multumeste. Iar Mantuitorul rosteste: “Au nu toti zece s-au vindecat? Dar cei noua unde sunt? Numai unul s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu…?” – nu simplu “sa multumeasca”. E o nuanta adanca, tot atat de revelatoare. “… numai acesta, si care este de alt neam?” (era samarinean).

Iubitilor, doua idei se desprind de aici si ne lumineaza constiinta. Din cei zece, unul vine si-I da multumire lui Dumnezeu. Unul, care-si descopera unicitatea si care raspunde dureros la una din temele noastre obisnuite. Cand ne-am intrebat adesea ce inseamna sanatatea sufletului, sanatatea mintala sau normalitatea, si am cercetat la diversi oameni de stiinta, savanti, mai ales la psihiatri, am gasit definita sanatatea, normalitatea, drept “integrarea in mediu, in societate”. Mi-am zis atunci: deci societatea il face pe om sanatos?! Acest mediu social trebuie inteles in diversitatea lui, pentru ca, daca unul se integreaza foarte bine intr-un mediu de talhari, intr-o mafie, inseamna ca el e normal? Altfel spus, lumea, ea iti da tie sanatatea? Erau in societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur si simplu, sa ramana in societatea aceea. A fost singurul care s-a rupt de ea si a inteles ca nu lumea l-a vindecat pe el. Si el vine – in unicitatea lui, in constiinta lui unica – la Mantuitorul. Si spune Scriptura: “sa-I dea slava”; nu simplu “sa-I multumeasca”. E ceea ce numim indeobste “recunostinta”. Dar ce inseamna recunostinta? Re-cunosc, imi recunosc obarsia in Dumnezeu. De aceea spune Mantuitorul “sa dea slava lui Dumnezeu”: taina slavei, a preamaririi lui Dumnezeu, din care eu ma impartasesc. Iar in alt loc: “Slava de la oameni nu caut”. Pentru ca Mantuitorul descopera slava nu pentru Sine, ci pentru noi. Nu spune El Tatalui, pentru ucenici: “Tata, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor”? Slava lui Dumnezeu nu e pentru a se preamari pe Sine Dumnezeu, ci pentru a ne impartasi noua slava – lumina, iubirea, bucuria, puterea, sanatatea. E altceva decat slava pe care o aducem noi, oamenii. Iertati, imi vine in gand cuvantul lui Eminescu: “Iar deasupra tuturora s-o scula vreun mititel / Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Aceasta e nefericita noastra stare, de a schimba talcul, sensul slavei lui Dumnezeu. Slava Lui, pe care o impartaseste cu noi, cum adesea pomenim cuvantul Sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la slava mai inalta. Slava Lui se descopera prin coborarea la cele smerite”. Slava lui Dumnezeu in smerenia Lui ni s-a descoperit, in chipul robului pe care L-a luat si al crucii pe care S-a rastignit deschizand bratele Lui si imbratisandu-ne pe noi, pentru a ne darui noua slava.

Si acest unu a inteles Cine l-a vindecat, spre deosebire de sarmanii lui confrati de suferinta, care nu s-au intors la El. Trupeste s-au vindecat; intrebarea este: s-au vindecat si sufleteste? Or Mantuitorul spune: “Numai acesta s-a aflat sa dea slava lui Dumnezeu?”. Si-i zice: “Mergi! Credinta ta te-a mantuit”. De aceea am spus la inceput: cei noua s-au vindecat trupeste; acesta s-a mantuit; cand a crezut (credinta in Hristos). Si a primit slava Lui – mantuirea!

Asadar, revin asupra normalitatii, a sanatatii mintale, adica nu numai a trupului, ci si a sufletului . Cum intelegem noi taina aceasta a sanatatii mintale, a normalitatii, a pastrarii unitatii mele cu Dumnezeu si cu lumea? M-a intrebat cineva, rascolitor in adancul sufletului: “Parinte, pentru trup, intreb medicii, dar pentru suflet, asa am socotit, ca se cuvine sa intreb un preot: ce inseamna sanatatea sufleteasca?”. Am stat o clipa… In chip firesc, spontan, mi-am inaltat sufletul la Dumnezeu si am cugetat ca e cuvios sau cuvenit sa raspund asa: “Daca trupeste simt sanatatea atunci cand toate organele mele trupesti, aparatele – creierul, inima, ficatul, plamanii, rinichii, stomacul, ochii, urechile –, toate isi implinesc menirea lor inscrisa fiziologic in trupul meu si care, prin urmare, functioneaza pentru ca se afa in organica unitate, la fel si puterile mele sufletesti (cele firesti – intelectul, sentimentele, vointa; cele morale – intelepciunea, dreptatea, barbatia sau curajul, cumpatarea si infranarea, stapanirea patimilor placerii, a desfraului, a patimilor maniei si stapanirea de sine; si cele teologice – credinta, nadejdea, dragostea si, impreuna cu ele: bunatatea, pacea, indelunga rabdare, asceza, postul), toate aceste puteri sufletesti, virtuti morale, virtuti teologice, isi implinesc menirea lor pozitiva, afirmativa (Dumnezeu este da si numai da; si eu raspund zidirii mele dupa chipul lui Dumnezeu: “Da, Doamne, cred si Te marturisesc!”), atunci si numai atunci cand aceste puteri sufletesti ma zidesc pe mine, ma construiesc pe mine in credinta, in adevar, in iubire, si eu devin un punct, smerit, de contagiune mantuitoare, nu distrugatoare. Atunci eu simt in aceasta unitate a fapturii mele (chiar in boala si in orice situatie a vietii), prin Dumnezeu, prin radacina mea, prin Ziditorul meu, simt sanatatea sufletului.

Iata, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, “insusiri ale Dumnezeirii care in noi devin virtutile noastre”, “materia spirituala” a sufletului si a vietii noastre, daca putem spune asa. Acestea toate constituie fiintial existenta noastra, zidirea noastra si mantuirea noastra, asa cum ele sunt descoperite in Iisus Hristos, Modelul.

Deci Fiul lui Dumnezeu facut Om, El le-a intrupat pe toate in plinatate, si nu poti dobandi sanatatea fara aceasta icoana a Mantuitorului Hristos. In toate acestea e cuprinsa, fireste, si societatea; e cuprins si mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleaca din radacina lor si merg spre sensul, spre telul lor. Pentru ca lumea aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu poate intemeia o etica, zice stiinta –, nu poate oferi nici sensul existentei, care este Hristos Domnul. Eu tin seama de mediu, de lume, dar totdeauna ma ridic la Obarsia mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos.

Pentru care spun si aici cuvantul luminat de Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de jertfa Mantuitorului, care in momentele acelea de suferinta suprema pe cruce Se jertfeste cerand iertare Parintelui Ceresc, pentru rastignitori; Se jertfeste deci pentru toti. Asa a inteles Eminescu jertfa Mantuitorului pe cruce: “Astfel, a te jertfi din iubire pentru altii, nu din dispret, cum o faceau filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei legi, ci in numele lui Dumnezeu si pentru semenul tau, din iubire pentru lume, e cea mai inalta forma a existentei umane. In ea e acel sambure de adevar – iubirea in stare sa dizolve intreaga dizarmonie dintre oameni si asprimea luptei pentru existenta, ce bantuie natura intreaga”.

O, Doamne, fa-ne vrednici pe toti, sa invatam si de la el, de la acest poet al neamului, cum a invatat el de la Tine, taina iubirii, taina vindecarii de tot raul, taina mantuirii. “Iubirea, cea mai inalta forma a existentei umane”, pe care Tu ne-ai descoperit-o, Doamne. Si vindecatul lepros Ti-a dat slava… Astfel nu numai ca s-a vindecat trupeste, ci s-a si mantuit. Fa-ne vrednici, Doamne, de acest dar, ca noi, cei care Te cinstim pe Tine, sa fim deplin sanatosi – sufleteste intai, si trupeste; prin credinta in Tine, prin lumina vietii Tale, prin iubirea Ta, Doamne!

Observati: de ce rugaciunea pe care am citit-o adineauri, in care sunt aratate patimile care ne descompun, sau alta rugaciune – a treia: “Cel ce ai primit cu trupul Tau patimile cele de viata facatoare si mantuitoare – crucea, piroanele, sulita, moartea – omoara-mi patimile cele trupesti, care imi strica sufletul!”, de ce aceste rugaciuni sunt puse inainte de Sfanta Impartasanie? Tocmai pentru ca ele ne pregatesc sa ne impartasim – odata cu credinta in Hristos, odata cu primirea cuvantului Evangheliei – si cu trupul Lui, pentru trupul si sufletul nostru. Astfel ne vindecam.

Asa, Tu Doamne, “Cel ce cu ingroparea Ta ai pradat imparatia iadului, ingroapa sfaturile mele cele viclene, prin ganduri bune, si risipeste duhurile cele viclene. Cel ce cu Invierea Ta cea de a treia zi si de viata purtatoare ai ridicat pe stramosul cel cazut, ridica-ma si pe mine, cel ce am alunecat in pacat, punandu-mi inainte chipuri de pocainta. Cel ce cu preaslavita inaltarea Ta la cer ai indumnezeit trupul pe care l-ai luat si l-ai cinstit cu sederea de-a dreapta Tatalui”, invredniceste-ma, Doamne, cu impartasirea din cuvantul Tau, din virtutile Tale. Caci virtutile sunt daruri de la Dumnezeu venind in trupul nostru. Si prin impartasirea cu Trupul si Sangele Tau, Doamne, sa dobandim deplina noastra sanatate sufleteasca si trupeasca si mantuirea de tot raul. Cu rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Bolile trupesti

Bolile trupesti

Boala este si rea, si buna

Din punct de vedere spiritual, sanatatea, potrivit multor Parinti, face parte dintre lucrurile „de mijloc”, adica cele care in sine nu sunt nici bune, nici rele, ci, „dupa dispozitia celui care se foloseste de ele, pot fi intrebuintate si spre bine, si spre rau” (Sfantul Ioan Casian).

Sanatatea fizica, este adevarat, corespunde starii originare si normale a naturii umane, cea a conditiei sale paradiziace, si poate fi socotita, din aceasta pricina, un bine in sine, arata Sfantul Maxim Marturisitorul, insa, pe de alta parte, ea nu slujeste la nimic omului si nu constituie pentru el un bun adevarat daca nu este bine folosita, adica daca nu este pusa in slujba binelui, prin implinirea poruncilor lui Hristos si spre slava lui Dumnezeu.

In aceasta perspectiva, Sfantul Vasile cel Mare scrie: „Sanatatea, ca una care, in sine, nu-i face buni pe cei care au parte de ea, nu se numara printre lucrurile bune prin insasi natura lor”. Ba, chiar ea poate fi un rau daca-i slujeste omului ca sa pacatuiasca sau ca sa se dedea patimilor celor rele.

In aceeasi ordine de idei, Parintii socotesc boala un rau, ea fiind o urmare a pacatului lui Adam si a lucrarii diavolesti in lumea supusa pacatului, si deci opusa ordinii voite de Dumnezeu atunci cand a creat lumea si pe om. insa ea nu este un rau decat pe planul naturii fizice, al trupului.

Daca omul nu se deda pacatului la vremea bolii si nu se departeaza de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotita un rau pentru el. „Daca sufletul este sanatos, boala trupeasca nu-i poate pricinui omului nici o paguba”, scrie Sfantul Ioan Gura de Aur. Ea nu este deci un rau – spune el impreuna cu alti Parinti – decat in aparenta; ea poate fi chiar un bine pentru om, in masura in care, folosin-du-se cu intelepciune de ea, poate sa dobandeasca foloase duhovnicesti, schimband intr-un instrument de mantuire ceea ce, initial, a fost semnul pierzarii sale. De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz indeamna: „Sa nu laudam orice fel de sanatate, nici sa nu uram orice boala”.

In anumite cazuri, privita din perspectiva a ceea ce este bine din punct de vedere spiritual, boala poate fi considerata, paradoxal, drept un bine mai mare decat sanatatea si vrednica de dorit, dupa cum spune fara nici o ezitare Sfantul Varsanufie. Sfantul Grigorie de Nazianz, in ceea ce-l priveste, spune ca scopul tratamentului medical „este insanatosirea si starea buna a trupului; iar, o data aflate, pastrarea lor”. „Insa nu este limpede, adauga el, daca dobandirea acestora este intotdeauna de folos. Pentru ca adesea starile potrivnice le aduc mai mult castig celor ce le indura”.

Foloasele bolii

O asemenea atitudine presupune sa i se recunoasca bolii un sens si o finalitate care transcend planul fizic. Daca se are in vedere doar boala in sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativa si sterila, care favorizeaza iruperea de patimi: frica, angoasa, manie, akedie, revolta, deznadejde. Asemenea stari sufletesti nu usureaza cu nimic durerea trupului, ba chiar, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, adesea ii sporesc suferinta, imbolnavind pe deasupra si sufletul. Astfel primita, boala devine „o suferinta zadarnica”. De aceea Sfantul Ioan isi indeamna ascultatorii sa fie cu luare-aminte la vremea bolii.

Sfantul Maxim Marturisitorul, la randul sau, sfatuieste ca atunci cand vine incercarea, sa-i cercetam intelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceste. De aceea, cand se iveste suferinta, sa nu ne lasam doborati de ea si sa ne straduim sa iesim din stramtorarea care ne cuprinde sufletul, intreaga fiinta si insasi existenta noastra. in aceasta dubla perspectiva, Sfantul Grigorie de Nazianz il sfatuieste astfel pe un prieten bolnav: „Nu vreau si nici nu ti se cuvine tie, cel atat de instruit in lucrurile dumnezeiesti, sa ai aceleasi simtiri ca omul de rand, sa te lasi incovoiat de trup si sa gemi din pricina suferintei tale ca si cum n-ar avea leac; dimpotriva, se cuvine ca ea sa-ti fie prilej de filosofare, sa te desprinzi din lanturile ei si s-o socotesti cale mai inalta spre binele ce te asteapta”.

A face din boala si suferinta prilej de filosofare inseamna mai intai de toate a lua aminte la ceea ele ne descopera referitor la conditia umana.

Or, in neputinta si suferinta trupului, omului i se fac simtite si vadite slabiciunea fapturii sale pamantesti, caracterul efemer al existentei sale in aceasta lume si, in general, fragilitatea, relativitatea, limitele si intreaga sa nevolnicie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru aceasta, boala si suferinta, dupa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur si Ioan Scararul, sunt leacuri ale mandriei si prilej de smerire. Sfantul Nichita Stimatul, in ceea ce-l priveste, spune ca ele „subtiaza simtirea pamanteasca a sufletului”, adica il scot din alipirea si impovararea cu cele pamantesti, ridicandu-l la o existenta mai inalta.

Astfel inteleasa si traita, boala nu-l mai zdrobeste pe om sub povara acestui „trup al mortii” in care-i este dat sa vietuiasca (Rom. 7, 24), ci, dimpotriva, il intoarce si-l apropie de Dumnezeu. „Dumnezeu ingaduie boala nu ca sa ne injoseasca – spune Sfantul Ioan Gura de Aur – ci pentru a ne face mai buni, mai intelepti si deplin supusi voii Sale, caci acestea sunt temeiurile mantuirii noastre”.

Boala ca manifestare a Proniei dumnezeiesti

De aici se vede ca prin boala lucreaza Pronia divina, si a face din ea prilej de filosofare inseamna de asemenea a dori sa afli ce vrea Dumnezeu de la noi.

In orice boala, Dumnezeu ii vorbeste omului despre mantuirea sa si-Si arata voia de a-l ajuta s-o dobandeasca, in boala, subliniaza Avva Varsanufie si Avva Ioan de Gaza, se manifesta pedagogia dumnezeiasca. Ea este, spun ei in acelasi duh, o corectie, pe care Dumnezeu i-o aplica omului pentru pacatele sale. Termenul „corectie” nu are aici conotatie negativa, de pedeapsa sau de condamnare, ci mai curand de indreptare, de schimbare, de imbunatatire.

In aceasta perspectiva, boala apare ca voita, sau cel putin ingaduita si folosita de Dumnezeu pentru binele omului, pentru a indrepta ceea ce a strambat, a schimonosit si a stricat in el pacatul. Astfel, paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiasca, un remediu pentru tamaduirea sufletului. Avva Isaac Sirul, adresandu-se celui „coplesit de boli si suferinte trupesti”, ii da acest sfat: „Ia aminte la tine si vezi leacurile cele multe aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru”; „caci bolile le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului”.

De aceea sa socotim supararea, suferinta si durerea pricinuite de boala ca amareala unui medicament, cu gust rau si neplacut, dar care ne este de folos. Or, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, de vreme ce leacurile de la doctori le primim cu bucurie, cu atat mai mult se cuvine sa le primim de la Dumnezeu, Care ne tamaduieste temeinic, ca Unul Care voieste sa ne mantuim si sa ne unim cu El. Sfantul Ioan Casian remarca in acelasi sens ca durerile bolii sunt ca cele produse de unele remedii, care dor si ustura si pe care le simtim ca rele, dar care ne fac bine.

Dumnezeu, spun Sfantul Ioan Gura de Aur si Avva Varsanufie, stie mai bine decat noi de ce anume avem nevoie si da fiecaruia ceea ce-i este duhovniceste de folos. El il tamaduieste si-l mantuieste pe fiecare om intr-un anume fel, pe potriva firii, starii si situatiei lui speciale, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Si daca uneori se foloseste de boala spre binele nostru, o face pentru ca prin insasi natura ei boala este un mijloc foarte potrivit pentru a-l trezi pe om din lancezeala pacatului, ducandu-l prin raul suferit cu trupul la simtirea raului ascuns care-i macina nevazut sufletul si pe care altfel nu l-ar simti sau abia daca i-ar da atentie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Ca si Avva Isaac Sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza in alt loc puterea pe care o are boala de a-1 face pe om activ si treaz din punct de vedere spiritual.

Boala – prilej de sporire duhovniceasca

Multi Parinti (printre care Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Avva Ioan Scararul, Avva Isaac Sirul, Sfantul Maxim Marturisitorul) vad in boala un mijloc de curatire de pacate, daruit omului de Dumnezeu, ceea ce corespunde invataturii Apostolului Petru, care spune: „Cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul” (1 Pt. 4, 1).

Prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac pentru relele sufletului si ceea ce a fost la inceput urmare a caderii poate deveni unealta a mantuirii. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul arata felul in care Hristos, prin patima Sa cea de bunavoie, a modificat sensul suferintei: fiind fara pacat si indurand o suferinta cu totul nedreapta, pe cea care era odinioara dreapta osanda a pacatului a schimbat-o pentru noi in mijloc de zdrobire a pacatului si de pasire spre viata dumnezeiasca. La Botez, omul se face prin har partas al patimilor, mortii si invierii lui Hristos si primeste de la Duhul Sfant puterea de a infaptui el insusi in propria sa existenta aceasta transfigurare a suferintei.

Boala si suferintele aduse de ea fac parte din nenumaratele necazuri prin care omul trebuie sa treaca pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele sunt in parte crucea pe care trebuie s-o luam si s-o purtam ca sa fim vrednici de Hristos, ca sa-L urmam pe calea mantuirii pe care El ne-a deschis-o (cf. Mt. 10, 38; 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23; 14, 27), ca sa ne insusim deplin harul primit la Botez si sa vietuim ca fii ai harului, ca sa fim una cu El, sa suferim si sa murim cu El, ca sa inviem si sa vietuim impreuna cu El (2 Cor. 4, 10-12).

Sfantul Macarie Egipteanul invata astfel: „Cel ce vrea sa se faca urmator lui Hristos, ca sa se poata numi si el fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, se cuvine mai intai de toate sa poarte necazurile ce-i vin, sau bolile trupesti.. cu curaj si cu rabdare”. „De nu va gusta sufletul din patimile lui Hristos intru cunostinta, nu poate avea partasie cu El”, spune, la randul lui, Avva Isaac Sirul.

Pentru ca boala si suferintele sale inmoaie invartosa-rea carnii si sting patimile omului celui vechi, Parintii (mai cu seama Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Sfantul Ioan Damaschin) le asaza in randul nevo-i intelor prin care se urmareste mai ales mortificarea trupului (cum sunt postul, vegherile, feluritele osteneli trupesti); de aceea ele tin locul acestor nevointe, de care bolnavii se pot lipsi, dupa cum arata Maica Sinclitichia.

Prin boala, Dumnezeu ii da omului nu numai curatire de pacatele si patimile sale, ci-i da sa afle din nou calea virtutilor si sa umble pe ea, arata Avva Isaac Sirul. „Cu cat Dumnezeu ne trimite mai multe incercari, cu atat mai desavarsiti ne face”, spune la randul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru Avva Isaac, boala si suferinta, alaturi de celelalte necazuri, sunt chiar conditia insasi a dobandirii virtutilor si a unei vietuiri crestinesti.

Sfantul Ciprian al Cartaginei subliniaza si el ca omul virtuos afla in boala prilej bun de a-si arata si intari credinta. De asemenea, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur, boala este pentru om prilej de dobandire a unei virtuti capitale, rabdarea, si chiar de a urca pe cea mai inalta treapta a ei, dupa cum subliniaza cel din urma. intr-adevar, precizeaza el, „daca indeobste rabdarea intrece celelalte virtuti, rabdarea durerii intrece toate celelalte soiuri de rabdare”, caci „de vreme ce boala este cel mai greu de indurat dintre toate relele, mai ales atunci cand o suporti pe ea dai cu adevarat dovada de rabdare”. Iar din rabdarea astfel dobandita izvorasc nenumarate bunuri duhovnicesti, spun Sfantul loan Gura de Aur si Avva Varsanufie.

La randul lor, Sfintii loan Gura de Aur, Diadoh al Foticeei, loan Scararul, Simeon Noul Teolog si Nichita Stithatul vad boala ca izvor de smerenie, mai cu seama pentru cei care n-au atins culmile vietii duhovnicesti. Suferinta care insoteste boala, dupa Sfantul loan Gura de Aur, conduce inca si la pocainta, iar dupa Sfantul Grigorie Palama, inlesneste strapungerea inimii si pleaca sufletul spre rugaciune.

Trebuie sa ne fie insa limpede ca purificarea de patimi si dobandirea virtutilor si a altor bunuri duhovnicesti la vremea bolii nu sunt un efect al bolii ori al suferintelor, ci daruri ale lui Dumnezeu; iar ca sa se bucure de ele, omul trebuie sa aiba o atitudine cuvenita: sa fie gata sa le primeasca, intorcandu-se la Dumnezeu si deschizandu-se harului Sau.

Boala este de fapt o incercare, spun Sfantul Macarie, Avva Varsanufie si Avva Isaac Sirul; cel lovit de ea este asemenea lui Iov, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Avva Varsanufie; el este ispitit de diavol sa-L huleasca pe Dumnezeu sau macar sa se desprinda si sa se indeparteze de El, inchizandu-se in sine cu mandrie sau lasandu-se in voia feluritelor patimi care il ispitesc mai cu seama atunci.

Ajutorul lui Dumnezeu si stradania omului

Pentru a iesi biruitor din aceasta incercare si pentru a se bucura de roadele izbandei sale, omul trebuie in primul rand sa nu ramana pasiv in boala, sa nu se lase stapanit, inlantuit si doborat de ea, ci, dimpotriva, sa se pastreze intr-un dinamism treaz, asteptand ajutorul dumnezeiesc. „Omul trebuie sa lupte ca sa nu se moleseasca, si va fi ajutat”, indeamna Avva Varsanufie.

Omul trebuie sa stie ca o data cu incercarea Dumnezeu ii da si puterea de a o indura si scaparea. Iar daca ajutorul Lui intarzie sa se arate, dupa cum spune Avva Varsanufie, sa ne gandim ca orice incercare are un sfarsit si ca Dumnezeu nu-l lipseste niciodata pe om de ajutorul Sau. Iar daca uneori El adasta, spune acelasi Sfant Parinte, o face numai pentru ca sa ne dea prilejul de a ne intari si mai mult in credinta, nadejde, rabdare si in toate celelalte virtuti trebuincioase la vreme de necaz.

Slabiciunea pe care ne-o aduce boala nu trebuie sa fie prilej de deznadejde; ea nu ne impiedica sa ducem lupta cea duhovniceasca, ci, dimpotriva, ne este de folos, caci, dupa cum ne aminteste Avva Varsanufie, puterea lui Dumnezeu in slabiciune se arata (2 Cor. 12, 9).

Dumnezeu insusi vegheaza asupra celui bolnav, il pazeste si-l ajuta ca Unul care-i stie suferinta si necazul, spune Avva Isaac Sirul; de aceea, sa nu se ingrijoreze, ci sa priveasca „la sfanta putere a lui Dumnezeu, care vine de sus” si sa se lase cu deplina credinta in seama ei. „O data ce ai pe Dumnezeu, nu te teme, ci arunca toata grija ta asupra Lui si El va purta grija de tine”, indeamna Sfantul Varsanufie.

Rostul rabdarii si al rugaciunii

Mai mult decat suferinta in sine, ceea ce-l macina pe om este durata bolii si multimea necazurilor aduse de ea. Ele strecoara in suflet ganduri negre, deznadejde, tristete, akedie, nerabdarea, iritare, revolta. De aceea Parintii – mai ales Avva Varsanufie si Avva Ioan din Gaza – indeamna la rabdare si indelunga rabdare, tarie si curaj, re-ferindu-se la numeroasele invataturi ale lui Hristos si ale Apostolilor pe aceasta tema.

La vreme de boala, mai ales prin rugaciune poate omul sa se indrepte spre Dumnezeu ca sa-I ceara ajutorul si, prin buna asezare a sufletului, sa primeasca sprijin de sus si comoara darurilor duhovnicesti.

„Rugaciunea, scrie Avva Isaac Sirul, este ajutor in ascutisul bolilor”. Dumnezeu raspunde intotdeauna rugaciunii si se face partas la suferinta celui ce-L cheama, arata acelasi Sfant Parinte. Stiind ce-i este duhovniceste de folos, El nu da intotdeauna vindecare bolii si alinare durerii; pentru ca uneori e buna intoarcerea sanatatii, alteori lungimea bolii da prilej de un si mai mare bine. Astfel, barbatii cei duhovnicesti luminati de har – ca Avva Serid, de pilda, ucenic al lui Avva Varsanufie – cer de la Dumnezeu in rugaciunile lor cand usurare sau tamaduire de boala, cand virtutile prin care s-o poata indura. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in nenumarate randuri ca neimplinirea pe data a rugaciunilor noastre este un semn al purtarii de grija si al bunavointei lui Dumnezeu, Care ne da prilejul sa ne vadim in vremea asteptarii marimea virtutilor. Sfantul Parinte ne atrage luarea-aminte asupra textului din Evanghelia dupa Matei (15, 21-32), unde vedem ca Hristos adasta sa implineasca rugaciunea canaaneencei pentru fiica sa bolnava – ca si cea a Apostolilor, care mijloceau pentru ea – dar vindeca pe data, fara sa se lase rugat, multime de neputinciosi, aruncati la picioarele Sale.

Sfantul Ioan Gura de Aur da o talcuire minunata felului paradoxal in care a lucrat Hristos: „Ai vazut ca pe fiica canaaneencei a vindecat-o cu atata zabava, pe cand pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decat canaaneeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decat ei. Pe femeie o amana, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei”.

In rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neincetat il revarsa si primeste de la El tot ajutorul, toata taria si tot binele de care are nevoie. De aceea, bolnavul trebuie mai cu seama sa se roage. Atunci cand afla ca ucenicul sau Dositei este bolnav, Avva Dorotei de Gaza atat vrea sa stie, daca staruie in rugaciune.

La vremea bolii insa rugaciunea nu trebuie sa fie numai de cerere, ci si de multumire. Mai ales la aceasta indeamna cel mai adesea Parintii – indeosebi Avva Varsanufie, Avva Ioan de Gaza, Avva Isaac Sirul – intemeindu-se pe indemnul Apostolului Pavel: „Dati multumita pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tes. 5, 18), si pe cuvintele lui Hristos, Care a spus despre boala lui Lazar: „Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu sa se slaveasca” (In. 11,4).

Prin inaltarea gandului la Dumnezeu, omul se poate inalta deasupra suferintei sale, ajungand adeseori sa nici n-o mai simta, dupa cum spun Parintii. insa lucrul acesta este ceva cu totul exceptional. Soarta duhovniceasca obsteasca, chiar a celor mai multi sfinti, este asumarea suferintei in numele lui Dumnezeu.

Uneori insa durerea pe care o are de indurat omul este atat de mare, incat ii secatuiestc toate puterile. Atunci cand, zacand pe patul sau de boala, el nu mai poate ingenunchea la rugaciune, nu-i mai ramane decat sa-si indrepte gandul spre Dumnezeu si sa se incredinteze milei Sale intr-o rugaciune fara cuvinte, binestiind ca El este de fata, dupa cum ii spune Avva Dorotei ucenicului sau Dositei, vlaguit cu totul de boala.

Boala – Cale de sfintenie

Prin rabdarea ei cu multumire adusa lui Dumnezeu, boala poate fi una din cele din cele mai mari nevointe si o adevarata cale duhovniceasca. „Marea nevointa inseamna a rabda bolile si a aduce cantari de multumire lui Dumnezeu”, spune Maica Sinclitichia. Parintii lauda rand pe rand aceste doua virtuti, aratand ca ele au puterea de a-l inalta pe bolnav pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti si de a-i darui mantuirea.

Sfantul Ioan Casian si Sfantul Ioan Gura de Aur arata si unul si altul ca, potrivit pildei din Evanghelie, saracul Lazar s-a invrednicit de salasluirea in sanul lui Avraam doar prin aceasta singura virtute: rabdarea cu care si-a indurat saracia si boala. La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul spune ca cei ce indura suferinte din pricina bolilor trupesti, „daca le poarta cu rabdare pana la sfarsit, dobandesc aceleasi cununi ca si mucenicii si au aceeasi indraz-nire ca si ei”. Acelasi lucru il spun Diadoh al Foticeei si Avva Pimen despre cei care primesc cu multumire supararile bolilor.

De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz ne indeamna sa-i cinstim si sa-i pretuim pe bolnavi, pentru ca unii , dintre ei prin astfel de incercari si necazuri au ajuns la sfintenie: „Sa cinstim boala insotita de sfintenie si sa-i slavim pe cei pe care suferintele i-au dus la biruinta, ca nu stim daca nu cumva printre ei nu se afla vreunul ca Iov.”

Jean-Claude Larchet

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/bolile-trupesti-72680.html

cititi si :

cititi si cand sufletul este bolnav, sfintii parinti