Revin asupra unui subiect ce ar trebui sa intereseze am stat si am cumpanit mai mult ( desi nu destul ) ce pozitie ar trebui sa am si sa avem referitor Sinodul din Creta sa ne mantuim(acesta fiind scopul acestei vieti pline de incercari si nevointe de pe pamant ;moartea e o certitudine a vietii)
„Sinodul de pe insula Creta nu este nici mare, nici sfânt, nici pan-ortodox.
- 1. Acest lucru se datorează ne-participarii la acesta a unui număr de biserici autocefale locale, precum și greșelile organizatorice și teologice acceptate. În ciuda acestui fapt, respectăm și apreciem eforturile tuturor organizatorilor și participanților la sinod.
- 2. Studiul atent al documentelor adoptate la Sinodul Creta ne conduce la concluzia că unele dintre ele conțin discrepanțe față de învățătura Bisericii Ortodoxe, față de tradiția dogmaticăși canonică a Bisericii, și față de spiritul și litera Sinoadelor Ecumenice și Locale.
http://aparam-ortodoxia.ro/2016/09/13/convorbire-parintele-antim-parintele-hariton-iulie-2016/
Monah Teodot
„Foarte bine combatuta „limita potirului comun”. P.Justin nu a spus niciodata ca sa acceptam toate ereziile ecumenistilor pana la „potirul comun”. Erezia greco-catolica nu a inceput cu”potirul comun” , ci cu pomenirea papei-atat-nici macar cu schimbarea Crezului. Aceasta a aparut pe parcurs. Acestia pun pe seama P.Justin tradarile si lasitatile lor.”
AUGUSTIN-NU STIU CINE E DAR DESI AFRESIVITATE SI JUDECAREA APROAPELUI DIN DISCURSUL SAU, CE SPUNE DESPRE CE SE INTAMPLA RAMANE SA JUDECATI SINGURI:
potirul comun are sa fie o limita unde se vor mai trezi cativa capiati-curentati, dar se vede ca staretul ne flutura treaba cu potirul folosindu-l ca pe un scut contra noastra… Am inteles ca la Banat le-au dat potire mai mari, cred ca pentru a pute impartasii cat mai multi ecumenisti-pseudo-ortodocsi, papistasi, protestanti si de ce nu, niste penticostali-pocaiti ai zonei…
Treaba e simpla, ‘meseriasii’ ecumenisti pentru a lungi vremea iadului instaurat in ograda intregii Ortodoxii, o dau cu potirul comun si cu Crezul si Tatal Nostru nemodificate, nespunand ceea ce au hotarat in cmb zeci de ani si ceea ce au definitivat in vara anului trecut la Creta. Fratilor, pentru cei ce nu stiti, acesti criminali au pus la cale totul pe puncte: au stabilit cate un punct, un subiect pentru fiecare intalnire in cmb, au semnat pentru el si s-a mers mai departe. In vara trecuta, ce-au facut criminalii, au luat toate punctele discutate si semnate in zeci de ani de cmb, si le-au ratificat pe toate odata. Chiar vara trecuta. Altfel spus, ceea ce s-a facut pe bucati in cmb timp de mai multe decenii, fara stirea majoritatii, ei, elitele sinoadelor, patriarhiilor, elitele de teologi, acum in Creta ei le-au semnat pe toate ALL IN ONE! Asadar, Ortodoxia a fost aruncata in erezia ereziilor din vara, nu din toamna cu zic romanii, cand patriarhul bor a semnat in numele intregii bor, nu in numele bunicii lui… Deci el a semnat in numele intregului sinod romanesc, in numele tuturor episcopilor si preotilor. Delegatia de ierarhi romani care a mers cu el a fost pe post de mascota, nefiind socotita ca altceva.
Acum, vis-a-vis de hariton-Tihon, este simplu: hariton este eretic ecumenisto-serghianist iar ieromonahul este rezistenta in fata sistemului ‘bisericesc’ apostat. Simplu! Sistemul apostat nu se impiedica de ‘un Tihon’ in sine, ci este deranjat ca Tihon poate face pui, poate sa trezeasca madularele lui Hristos anchilozate de comunism, neocomunism, demonocratie, tv, ignoranta etc. Aici e buba lor! Ii doare la basca de faptul ca noi suntem 20 de popi ‘nebuni’ si 2000 de mireni. Taina e sa nu trezim si pe altii… O dovada o aveti din spusa unui ierarh apostat care a zis: DE CE VA LUATI DUPA PAGINI DE PE INTERNET SI NU VA LUATI DUPA BASILICA SI ZIARUL LUMINA?! Aici se vede limpede ca ‘baietii’ sunt in plina tiranie mascata, ascunsa dupa chestii corect politico-bisericeste, subiecte religioase etc. O sa va mirati, dar diavolul ne predica astazi prin acestia tocmai despre Hristos, lauda pe Sfantul Maxim Marturisitorul, ne da anafura lui si impartasania lui spurcate! Asa pacalesti cel mai usor! Imaginati-va pe masoni sau pe politicieni laudand toata ziua pe Iisus, ce inselare mare ar aduce aceia… Da, dar nu ne vor vorbi de Duhul lui Iisus si in Duhul lui Iisus, sau de esenta-Iisus, ci de Iisus umanizat, umanist si umanitarist, care facea bine la oameni si se lasa batut de prosti…
Deci, simplu, pacatele personale ale episcopului ecumenist sau ale preotului neecumenist nu incap in discutie, vorbim acum de erezie, de apostazie. Suntem intr-o scleroza de neimaginat:
– basilica lauda pe papa dar nu vrea sa simpatizam pe papa
– se fac si s-au facut slujbe cu neortodocsii dar nu se doreste ecumensim
– patriarhul da moaste la papistasi, dar nu vrem sa ne unim cu ei
– sofronie face aghiasma cu un ‘episcop’ papistas, dar nu vrem sa ne unim cu ei
– alti ierarhi apostati se duc la rugaciuni spurcate in comun cu eretici, dar nu trebuie sa ne unim cu ei
– aducem in biserici papistasi si protestanti ca sa predice, dar nu ne vom uni cu ei
– aducem in biserici aiatolahi musulmani ca sa predice, dar nu ne vom uni cu ei
– unii ierarhi si preoti apostati s-au impartasit cu eretici, dar nu s-au unit cu ei
– tradatorul anania al Feleacului il numeste pe ereticul papa ioan episcop al lui Hristos, dar nu trebuie sa ne amestecam cu biserica romei
– mai ramane ca sa vina francisc in bisericile noastre, dar cu o conditie: sa nu facem copii cu el!
Fratilor, lumea este la apogeul schizofreniei, si nu doar teologic vorbind, ci chiar psihosomatic.
Am arătat până acum tezele care alcătuiesc eresul ecumenismului, felurile în care acestea au fost aplicate în viaţa bisericilor ortodoxe, precum şi răspândirea la care această învăţătură a ajuns să fie împărtăşită la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei, ajungând a fi mărturisită şi în documente oficiale.
Dar ce ar trebui să facem în cazul acesta noi, credincioşii Sfintei Biserici, văzând că ereticii ecumenişti, numindu-se ortodocşi, batjocoresc însăşi învăţătura despre Ea? Sau văzând că aceştia tăgăduiesc menirea mântuitoare a Bisericii, spunând că pentru mântuire nu este neapărat să te afli în sânul Bisericii, că Adevărul nu este numai al Ei sau că Ea nu-L deţine în plinătatea Lui? Sau că erezia nu este de fapt erezie, ci este un fel de adevăr? Prin toate acestea ei tăgăduiesc mărturisirea din Crez, în care spunem în fiecare zi: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Învăţătura Bisericii despre acestea vedem întâi în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7:15), despre care Sfântul Teofilact al Bulgariei aşa tâlcuieşte: „De obicei, ereticii sunt şireţi şi vicleni, de aceea zice „feriţi-vă”. Ei spun cuvinte frumoase şi arată de parcă ar avea viaţă cinstită, dar înlăuntrul lor este capcană . Haina de oi este blândeţea, de care se folosesc unii făţarnici pentru a se linguşi şi a amăgi”144. Oare nu se scuză ecumeniştii că îşi propovăduiesc eresul şi fac cele ale ereziei în numele dragostei şi a păcii? La fel şi Sfântul Apostol Pavel ne spune să fugim de cei care strică credinţa: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11), şi iarăşi: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15).
144Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Sfânta Evanghelie de la Matei
La fel şi în altă parte: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), despre care acelaşi tâlcuitor lămureşte: „Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”145. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Şi nu a spus „dacă vor propovădui ceva potrivnic”, sau „vor tăgădui toate”, ci „chiar dacă ceva puţin însemnat vor binevesti ce nu se potriveşte cu ce am binevestit noi, să fie anatema!””146. Şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”147.
Iar pentru ca să ne călăuzim de un izvor de netăgăduit şi pentru a adeveri cele spuse de Sf. Ignatie Briancianinov: „Când în noaptea senină de toamnă privesc cerul curat, aşternut cu stele nenumărate, atât de diferite ca mărime, dar care împrăştie o singură lumină, atunci îmi spun: asemenea sunt scrierile Părinţilor. Când în ziua de vară văd marea cea necuprinsă fiind învăluită de mulţimea de corăbii cu pânzele coborâte, asemenea aripilor albe de lebede, corăbii mânate de acelaşi vânt, spre aceeaşi ţintă, spre acelaşi liman, atunci îmi spun: asemenea sunt scrierile Părinţilor. Când ascult un cor mare şi bine acordat, în care diferitele glasuri se unesc în cântarea Dumnezeiască într-o armonie suavă, atunci îmi spun: asemenea sunt scrierile Părinţilor”148, să luăm aminte, dar, la cuvintele sfinţilor, ca acestea să ne lumineze minţile şi inimile noastre cu mântuitoarea lor învăţătură şi să-i lăsăm a ne vorbi fără nici un fel de amestecare a noastră.
145 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni
146 Sf. Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Epistola către Galateni
147 Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Policarp al Smirnei
148 Sf. Ignatie Briancianinov – Experienţe ascetice, 1:57
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii
„Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învăţaţi cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învăţăturile străine să se întoarcă dinspre ei”150.
Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”151.
„Iar dacă cineva crede că acestea le grăim în chip drept, dar de dincolo ne învinovăţeşte de comuniune cu ereticii, atunci să arate acestea unul dintre ai noştri, şi atunci ori ne vom arăta dreptatea, ori ne vom depărta de comuniune”152.
Sf. Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”153.
Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Îi anatemizez pe cei care au lepădat predania sfinţilor, alipindu-se de învăţăturile cele pervertite şi aducătoare de moarte, şi care au îndrăznit să semene neghină pe ogorul credinţei ortodoxe, şi pe toţi cei ce-i urmează, ca pe o ocară a Bisericii lui Hristos, mă scârbesc de ei şi îi anatemizez”154.
149 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
150 Sf. Vasile cel Mare – Regulile morale, 72:1
151 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
152 Sf. Grigorie Teologul – Epistola întâi către presbiterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie
153 Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre prooroci mincinoşi, învăţători mincinoşi, despre eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia, cap. 7
154 Sf. Nichifor Mărturisitorul – Epistolă către Papa Leon al III-lea
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenistDin viaţa Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă”.
Sf. Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”155.
Din viaţa Sf. Atanasie: „Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit”. Şi în alt loc: „Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dînşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvnă, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?”
Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”156.
„Ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie”157.
„Arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind, nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu?”158.
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”159.
155 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
156 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 340: Fiului Taleleu
157 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 39: Egumenului Teofil
158 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 40: Fiului Naucratie
159 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii
Sf. Marcu al Efesului: „Fugiţi de ei şi de orice comuniune cu ei, o, fraţilor! Asemenea oameni sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care îşi iau chipul Apostolilor lui Hristos”160.
„Sunt pe deplin încredinţat că cu cât mai mult mă îndepărtez de el [patriarhul uniat – n.n.] şi de cei ce-l urmează, cu atât mai mult mă apropii de Dumnezeu şi de drepţi şi de Sfinţii Părinţi. Îndepărtarea de ei este unirea cu Adevărul şi cu Sfinţii Părinţi şi teologi ai Bisericii”161.
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”162.
Sf. Ioan Damaschin: „Toate hotărârile acestor Soboare le iubesc şi mă bucur de ele, primind toate câte au hotărât şi lepădând şi anatemizând toate câte au lepădat ele; şi orice erezie, începând cu Simon Magul şi până la cei care acum s-au răsculat împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos Dumnezeul nostru”163.
Sf. Antonie cel Mare: „Să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răucredincioşii arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul”164.
Sf. Efrem Sirul: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”165.
Sf. Nicodim Aghioritul: „Veţi spune, dacă este viclean conducătorul, să ne supunem lui? În ce înţeles zici „viclean”? Dacă aceasta ţine de credinţă, lasă-l şi fugi – nu numai de om, ci şi înger din cer de ar fi”166.
160 Sf. Marcu al Efesului– Epistolă către toţi creştinii ortodocşi din uscat şi din insule
161 Sf. Marcu al Efesului – Testament pe patul de moarte
162 Sf. Macru al Efesului – Mărturisirea Credinţei făcută la Soborul de la Florenţa
163 Sf. Ioan Damaschin – Despre dreapta credinţă
164 Viaţa Sf. Antonie cel Mare
165 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
166 Sf. Nicodim Aghioritul – Carte folositoare de suflet, 4:12
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenist
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Cu dreptate şi cu adevăr putem numi adunările ereticilor drept adunare a celor ce viclenesc… de aceea Crezul te previne, învăţând aşa: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească Biserică”, pentru ca tu să fugi de aceste adunări mârşave, ci să te afli întotdeauna în Sfânta Soborniceasca Biserică, în care ai şi renăscut”167.
Din viaţa Sf. Chiril al Ierusalimului: „Deci preasfinţitul Chiril, văzând că Acachie, mitropolitul Cezareei, este socotit eretic şi de sinodul local al Sfinţilor Părinţi din Sardica, mai înainte biruit, şi nu după canoanele bisericeşti, ci după împărăteasca stăpânire ţinea rânduiala Mitropoliei, nu voia să se supună aceluia”.
Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”168.
Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”169.
Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”170.
Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”171.
Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.
167 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, cap. 26
168 Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII
169 Viaţa Sf. Policarp al Smirnei
170 Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei
171 Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei
Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii
Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu-i ascultaţi nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ce ne propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.
Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”172.
Din viaţa Sf. Ier. Vasile Mărturisitorul, Episcopul Pariei: „Apoi, după ce s-a pornit eresul luptării de icoane pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, Sfântul Vasile s-a arătat mărturisitor al lui Hristos. Pentru că nu se unea cu ereticii, nici nu se învoia cu ei”.
Sf. Martin, Papa Romei: „Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea rea”173.
Din viaţa Sf. Cuv. Ilarion cel Nou: „Atunci fiind eliberat şi Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ţinute de învăţători eretici şi arhierei mincinoşi”.
Din viaţa Sf. Cuv. Teodor: „Fericitul Teodor…ajungând degrabă la împărăteasca cetate, mai întâi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul Patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe cei ce păreau că îi îndreptează şi mănâncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti”.
172 Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri
173 Viaţa Sf. Martin, Papa Romei
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenist
Din viaţa Sf. Gheorghe Mărturisitorul: „Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogata, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor”.
Din viaţa Sf. Sfințit Mucenic Eusebiu, Episcopul Samosatelor: „Iar în cetatea Samosatelor, în locul Sfântului Eusebiu a fost trimis de arieni un episcop cu numele Evnomie care cugeta cele arieneşti. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea unui episcop; pentru că n-a ieşit întru întâmpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meşter, nici lucrător de pământ, nici bărbat, nici femeie, nici bătrân, nici tânăr, nici măcar un copil, deoarece toţi cetăţenii erau dreptcredincioşi şi nu voiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvinteze de el şi nici să-l vadă. Deci Evnomie a intrat în episcopie şi a luat biserica sobornicească cu stăpânire împărătească. Iar oamenii, văzând aceasta, nu se mai duceau la biserica aceea, neiubind pe ereticul care era într-însa arhiereu şi nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la casa arhierească”.
Din viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul: „Pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul Patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început”.
De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin. „Să ne ferim cu toate puterile de a primi împărtăşania ereticilor şi a o da lor, ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor stricate şi osândirii lor”174 –
174 Sf. Ioan Damaschin – Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credinţe, IV:13
Aşadar, felul în care creştinii se cuvine să fugă de eretici şi să se îngrădească de împărtăşirea cu ei îl putem vedea în multe pilde din vieţile Sfinţilor şi din istoria Bisericii, iar temeiul canonic pentru aceasta a fost formulat în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, ţinut în 861. Numele acestui canon este „Osânda schismei. Schisma faţă de Patriarh. Care despărţire nu este schismă”, iar în text se spune aşa: „Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru Patriarhi, Drept aceea, dacă vreun presbiter sau episcop, sau mitropolit arîndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, Fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.
175 Viaţa Sf. Pahomie cel Mare
Iar că acest canon a fost scris abia în 861 nu trebuie înţeles ca o rânduială nouă, apărută atunci, ci ca o consemnare scrisă a tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, căci pe vremea Sf. Teodor Studitul, a Sf. Maxim Mărturisitorul şi a altor sfinţi din timpurile marilor erezii nu exista acest canon, iar ei totuşi au săvârşit şi au îndemnat la îngrădirea de eretici, într-un glas chemându-ne pe toţi cei ce căutăm mântuirea să fugim de lupii răpitorI îmbrăcaţi în haine de păstori! Aşa au procedat Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Marcu al Efesului – toţi au încetat comuniunea cu cei care, propovăduind erezia lor, duceau sufletele credincioşilor la pierire.
Mai desfăşurat vom vorbi despre acest canon în capitolul următor.
Şi să nu uităm, fraţilor, că marea biruinţă a ecumenismului – a unităţii sincretiste dintre oameni de credinţe diferite – este chiar unitatea ecumeniştilor cu cei ce sunt împotriva lor. Să nu ne facem părtaşi acestora, ca să nu ne facem părtaşi ai osândirii lor, ci să avem dragoste pentru Sfânta lui Dumnezeu Biserică, unde „toate sunt o minune, toate sunt o taină, „toate mai presus de înţelegere, toate prea slăvite”. Aici nimic nu e simplu, nimic neînsemnat sau secundar, pentru că toate sunt divino-umane, toate pline de har, toate sunt îmbinate laolaltă într-un organism divino-uman într-o „mare taină” sobornicească, divino-umană”176, după cuvântul Sf. Iustin Popovici.
176 Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34
IV. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente
Fără nici o îndoială, o atitudine atât de hotărâtă a Părinţilor Bisericii faţă de depărtarea de erezie şi de eretici are profunde pricini duhovniceşti, cea mai importantă dintre acestea fireşte fiind mântuirea sufletului. Dar cum putem vedea, o asemenea comuniune are şi alte urmări, căci ecumenismul, fiind o erezie ecleziologică, strică nu doar învăţătura despre Biserică, ci şi conştiinţa ecleziologică a celor care resping această învăţătură, numind-o erezie. Cum altfel s-ar putea explica faptul că pe mulţi ortodocşi tradiţionalişti îi poţi vedea afirmând că ruperea de eretici este schismă, sau că erezia episcopatului nu reprezintă nici o primejdie pentru ortodocşi, sau că trebuie dintâi să ajungi la viaţă sfântă, abia apoi să mărturiseşti credinţa şi multe alte amăgiri, cu care cu durere constatăm că s-au ales. Iată ce ne arată, însă, viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul despre lucrarea celor vicleni: „Acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, Patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”” – să fim cu luare aminte, fraţilor, ca să nu fim amăgiţi şi noi în acelaşi chip!
Vom încerca să combatem cele mai răspândite argumente ale celor care, văzând lucrarea ereziei ecumeniste şi înţelegând ce înseamnă aceasta, totuşi caută justificări pentru rămânerea în comuniune cu ecumeniştii.
1. „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”
În concepţia actuală, bisericile canonice sunt toate bisericile locale care au comuniune cu Patriarhia Ecumenică şi, respectiv, au comuniune între ele. După cum se arată în istoria Bisericii şi în vieţile Sfinţilor, însă, de multe ori asta nu a însemnat şi dreapta mărturisire a acestor biserici. Criteriul de căpătâi a fost dintotdeauna mărturia ortodoxă, aflarea în Adevăr, şi nu vechimea scaunului episcopal sau comuniunile sale. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat178:
„De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!
Grăit-a Sfântul:
Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire”.
Se face o eroare când se confundă unitatea şi aflarea în comuniune a bisericilor locale, neglijată fiind mărturisirea de credinţă a acestor biserici, cu sobornicitatea Bisericii lui Hristos, căci spune Sf. Chiril al Ierusalimului: „Biserica se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”179.
177 Vatican II, Lumen gentium, cap. 22
178 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul
179 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23
Biserica Romei a fost şi ea canonică în înţelesul acesta, ceea ce totuşi nu a oprit-o de la căderea în cumplitele sale erezii, la fel cum s-a întâmplat şi cu Patriarhiile aşa-zis canonice în timpul Sf. Maxim Mărturisitorul sau a Sf. Marcu al Efesului.
Mărturisirea Adevărului este nu doar o însuşire a Bisericii lui Hristos, ci este chiar temelia pe care a fost aşezată de către Mântuitorul, cum a arătat mai sus şi Sf. Maxim Mărturisitorul, iar împreună cu el şi Sf. Filaret al Moscovei: „Biserica este de Dumnezeu aşezata comunitate a oamenilor care sunt uniţi prin credinţa ortodoxă, Dumnezeiasca Lege, ierarhie şi Taine”180. Şi în acelaşi duh Sf. Nicolae Velimirovici: „Cine sunt mădularele Bisericii? Oamenii, bărbaţi şi femei, toţi cei ce sunt uniţi întru credinţa cea adevărată”181. Fireşte au mărturisit patriarhii ortodocşi: „Biserica Sobornicească nu poate să greşească sau să se înşele, propovăduind minciuna în locul Adevărului”182. Şi iarăşi Sf. Filaret al Moscovei, împreună cu ei: „Ea niciodată nu poate să apostazieze, nici să greşească în adevărul credinţei sau să cadă în înşelare”183.
Canonicitatea nu poate fi justificată nici prin succesiunea apostolică a scaunului episcopal, căci zice Sf. Nicolae al Ohridei: „Succesiunea apostolică este păzirea învăţăturii apostolilor de către ierarhia legitimă a Bisericii şi primirea harului Duhului Sfânt”184. Şi iarăşi Sf. Filaret: „Crezul, spunând că Biserica e Apostolică, ne învaţă să urmăm cu tărie învăţătura şi predania apostolică şi să ne ferim de acea învăţătură şi acei învăţători care nu se sprijină pe cea a apostolilor”185. Iar Sf. Grigorie Teologul aşa lămureşte succesiunea apostolică: „Întru aceasta şi trebuie să fie văzută succesiunea, căci unimea cugetului face şi scaunele [episcopale] unite, iar deosebirea cugetului face şi deosebirea scaunelor. Una este succesiunea numai cu numele, iar alta – în esenţă însăşi. Căci acela este adevărat succesor… care nu se ţine de învăţătură potrivnică, ci păzeşte credinţa neschimbată”186.
180 Sf. Filaret al Moscovei – Cateheza Bisericii Ortodoxe Soborniceşti de Răsărit, cap.250
181 Sf. Nicolae Velimirovici – Credinţa Sfinţilor. Cateheza Bisericii Ortodoxe de Răsărit., cap. II.1.10
182 Enciclica Patriarhilor Ortodocoşi din 1723
183 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.269
184 Sf. Nicolae Velimirovici – op. cit., II.1.10
185 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.273
Aşadar, care biserică a fost canonică în timpul monotelismului: cea a Sf. Maxim sau cea a Patriarhilor? Dar în timpul iconoclasmului: cea a ortodocşilor sau cea a prigonitorilor sfintelor icoane? Fără îndoială o astfel de pervertire a conştiinţei ecleziologice a creştinilor este una din urmările ecumenismului, una din amprentele lăsate de această învăţătură în conştiinţele credincioşilor.
Abordarea pur juridică a canonicităţii unei biserici locale reprezintă o înţelegere greşită a ecleziologiei ortodoxe, căci neglijează dreapta mărturisire a credinţei, care este o însuşire de temelie a Bisericii lui Hristos.
2. „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”
186 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 21: Laudă lui Atanasie cel Mare
187 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme Ecumenismul și Stlismul, Apologeticum, 2006, p.31
188 Ibidem, p 33
Adevărate sunt cuvintele Apostolului care a zis că şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (II Petru 2:1). Un asemenea învățător este și acesta. El tăgăduiește învățăturile Părinților și a întregii Biserici, în loc propunând învățături după poftele sale, cu atît mai grav că mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (II Petru 2:2). Spun acestea, pentru că altele sunt învățăturile Bisericii despre schismă și ruperea comuniunii cu un episcop eretic, decât cele propuse de acest părinte. Astfel, numind schismă ceea ce este ortodox și necesar pentru mântuire, acest părinte plasează creștinii care se conduc de părerile lui într-o imposibilitate de a proceda folositor și mântuitor.
De prisos este să vorbim despre faptul că Sobornicitatea și Unitatea Bisericii este de o altă natură decît cea pe care stăruie să o prezinte unii – acest subiect a fost analizat în subcapitolul precedent. Aici trebuie să analizăm ce este de fapt o schismă și cum trebuie să ne raportăm la un episcop eretic, adică la acel episcop ce stăruie în propovăduirea unei erezii osândite de Părinți și de Biserică.
Canoanele 12, 13, 14, 15 ale Soborului I-II din Constantinopol interzic, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea pomenirii episcopului locului și întreruperea de către episcop a pomenirii Mitropolitului și a Patriarhului său.
189 Ibidem, p 45
190 Canonul 13 al Sinodului I-II din ConstantinopolAstfel se osândește schisma ca [fiind] despărțirea Trupului lui Hristos cu mânia (turbăciunea) schismaticilor190.Cu aceste canoane, Sfinții Părinți au stabilit că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticească191. Totodată, iubitorii de Dumnezeu Părinți, judecând întreruperea pomenirii episcopului osândit pentru oarecare vinovăție înainte de sinodicească judecată (lucru despre care se vorbește în 4 canoane la rând), o cu totul altă atitudine stabilesc față de un episcop ce învață fățiș erezii, subliniind faptul că una este cauza pentru care se întrerupe pomenirea: „Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi192 de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”193.
Ce înțelegem noi din aceste înțelepte cuvinte și porunci? Întâi de toate, înțelegem că unul este cazul când întrerupem pomenirea unui episcop din motivul oarecărei vinovății și cu totul altul atunci când creștinii se îngrădesc de un propovăduitor al unei erezii. În primul caz, întreruperea pomenirii episcopului se interzice și este osândită ca schismă, iar în cazul cel din urmă – creștinii ce au întrerupt pomenirea episcopului eretic sunt lăudați, pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări. Unul și același lucru (sau acțiune) într-un caz este osândit iar în altul lăudat, diferența fiind în calitatea și statutul episcopului pomenit.191 Ibidem
192 În alte ediţii a Pidalionului este scris Îngrădindu-se pe sineşi, în ediţiile ruse a Pidalionului fraza sună: „таковые аще и оградят себя от общения с глаголемым епископом”, deci se are în vedere anume îngrădirea faţă de episcopul eretic.
193 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol
Schismă este numită ruperea comuniunii cu Biserica adevărată prin încetarea pomenirii unui episcop adevărat, fiindcă chiar și în cazul unei vinovății (afară de eresuri) episcopul rămâne episcop adevărat până la judecata soborului. Iar ruperea comuniunii cu un episcop eretic (episcop care propovăduiește un oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi) este îngrădirea creștinilor de cel ce se numește episcop, de fapt fiind pseudoepiscop şi pseudoînvăţător, iar prin urmare este îngrădire a creştinului de erezie şi arătarea pe faţă a acestui lucru. Anume prin asta este păzită Biserica de schisme, după cum e și scris că unii ca aceştia s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Deci este vădit faptul că încetarea pomenirii unui episcop eretic nu este o schismă, ci, dimpotrivă, este păzire de schismă. Argumentul schismei este adus pentru a zăpăci minţile celor ce nu au cercetat cu amănuntul învăţăturile Bisericii la acest subiect şi se bazează pe o înţelegere emotivă şi superficială a subiectului dat. Precum şi pe autoritatea „teologilor oficiali”care ţin linia tradiţionalistă şi creează imaginea luptei cu erezia ecumenistă, dar nu îngăduie ruperea pomenirii a episcopilor eretici pe motiv că aceasta ar fi o schismă. În învăţăturile unora ca aceştia e și mai mult ecumenism decât la adunăturile și simpozioanele ecumeniste. Acei de acolo leapădă fățiș Biserica pentru „dragostea” față de păgâni și învățătura lor, iar unii ca aceștia, îmbrăcând piei de oaie, se prefac a fi luptători cu fărădelegea și răstălmăcind cuvintele Sfinților și a Scripturii duc o mulțime de lume spre pierzare. Ce oare poate fi mai ecumenist decât atunci când cel ce pretinde că luptă cu ecumenismul singur este bolnav şi otrăvit de ciuma ereziei, lucru care se vede chiar din credinţa lui ecumenistă?
De mirare este faptul că acei „teologi” care se tem atât de mult de încetarea pomenirii pe motiv de schismă (cu toate că în cazul dat nici nu poate fi vorba de schismă), nu se îngrijesc deloc de faptul aflării conştiente în comuniune cu erezia. Să privească unii ca aceştia la ce zic Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi despre acest lucru: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”194, iar altul zice: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”195.
3. „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”
Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. 194 Sf. Vasilie cel Mare – Patrologia Graeca 160:101С
195 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
Iar întreruperea pomenirii episcopului doar după osândire sinodală poate fi admisă doar când este vorba de vreun eres nou, despre care nici sinoadele nu au hotărît și nici părinții nu au scris, ci toată lumea se află în necunoștință dacă este adăvărat sau nu cuvântul propovăduit de acesta. Fiind vădit faptul că este ceva nou şi nelimpezit, aceştia vor așteapta un sinod care să hotărască dacă e ortodox sau nu acel episcop (adica ortodoxă sau nu învățătura lui), și apoi să întrerupă sau nu pomenirea lui. Dar nu din iconomie, ascultare sau alt lucrucru vor fi făcute acestea, ci din necunoştinţa noilor erezii apărute şi vicleşugurilor lor. Cu toate că şi în acest caz judecăţii sinodale este supus nu atât episcopul, cât eresul propovăduit de dânsul, iar el este osândit ca eretic şi propovăduitor al eresului anume spre cunoştinţa creştinilor, pentru ca aceştia să fugă de dânsul din motivul credinţei neortodoxe, iar el să ştie că din motivul eresului propovăduit se află în afara Bisericii, unde nu este loc de mântuire.196 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol
Mai pot fi spuse aceste cuvinte din canon (pentru ca este scris împotriva schismelor din Biserică) ca nu cumva să născocească cineva că episcopul sau patriarhul propovăduiesc vreun eres (firește adică acest lucru fiind neadevărat) și să întrerupă pomenirea lui, lucru care va fi cu adevărat schismă. În capul unghiului oricum se pune credinţa propovăduită de episcop (ortodoxă sau neortodoxă), iar acţiunile şi raportările creştinilor faţă de acest episcop decurg din aceasta.
Dar să vedem că altfel stau lucrurile acum. Eresul propovăduit de o mulțime de episcopi, preoți și mireni este vădit și osândit și de părinți, și de sinoade ortodoxe, și toată lumea se află în cunoștința faptului că e prădată Casa și furii sunt înăuntrul ei, și asta nu de doi-trei ani, dar deja aproape de un secol. Părinții sunt necinstiți, hotărîrile Soboarelor – anulate, sfintele Canoane sunt lepădate, însăși credința e badjocorită și cele sfinte luate în râs, iar tu zici că nu este vădit neadevărul și trebuie să așteptăm un sinod ce ar hotărî că cele ce se fac nu sunt bune și că trebuie să ne ferim de dânsele și de cei ce le fac? Fățarnicule, cum poți răstălmaci cuvintele canonului pentru astuparea propriei lepădări? Cele spuse de tine nu numai dumnezeieștelor hotărâri nu corespund, ci și neferești se arată, fiind vânzare de credință în fața lupilor răpitori. Uite că şi sinoade au fost, și o mulțime de părinți au osândit această învățătură și cred că și tu înțelegi că e batjocorită credința și primejduită mântuirea văzând toate cele întâmplate. Toate s-au săvârșit, iar tu nu ai făcut nimic, ci, mai mult decât atât, te ascunzi după minciuni precum că trebuie osândit ereticul, pe când nu ereticul ci erezia trebuie osândită, ce s-a şi săvârşit.
Dar ce zice canonul în continuare? Zice: „desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. Dacă în primul rând este pusă condiția ereziei osândite, adică dacă propovăduiește episcopul vreun eres cunoscut și osândit, depărtează-te de la el fără să aştepţi o hotărâre de sinod și atunci, nu numai că de canon nu vei fi certat, ci şi te vei învrednici de cinstea celor ortodocși, adică a celor aflați pe calea cea strâmtă a mântuirii, iar nu împreună cu cei ce leapădă credința și batjocoresc cele sfinte. Vezi ce îţi zic Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți prin aceste cuvinte ale canonului: De vrei sa te asemeni nouă, adica celor deja mîntuiți și aflați în cinstea cea ortodoxă, depărtează-te de cel ce propovăduiește hula și răzvrătește poporul și nu aștepta nici sobor și nici alt lucru de vreme ce cunoști că învățătura propovăduită de acela este înșelare și lepădare de credință.
4. „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”
Mântuitorul nu a silit pe nimeni să-L urmeze și să se mântuiască, ci a zis „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28), iar în altă parte zice „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.” (Mt. 22:4). Vezi că Stăpânul viei nu a impus pe nimeni să vină la El, ci i-a chemat pe toți zicând „veniți” și adevărat zice Evanghelistul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22:14), iar în altă parte zice de cei aleși „bucură-te turmă mică” (Lc. 12:32). Şi nu din altă cauză este așa decât din nedorința oamenilor de a veni și a îndeplini porunca Domnului, căci spus este „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19:17). Deci zicând că nu este obligatoriu să lepezi pomenirea unui episcop eretic, trebuie să fii conștient de faptul că acest lucru într-adevăr nu poate fi obligatoriu, dar necesar și indiscutabil pentru cei ce caută mântuirea propriului suflet, adică cei ce caută cinstea cuvenită celor ortodocși. Că dacă nu căutăm să purtăm cinstea ortodocșilor, care nu este altceva decât dreapta credință și mântuirea, atunci care cinste căutăm și cui vrem să ne asemuim?
Dar de va crede cineva că exagerat se zice că e poruncă aceast cuvânt a canonului și că cele aduse din Evanghelie nu țin de acest subiect, fățărnicia aceluia să fie rușinată de cele zise de Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, pentru că aceştia cu viaţa lor au împlinit poruncile fiind un far stralucitor a dreptei credinţe în mlaştina apostaziei lumeşti. Deci să vedem ce zic părinţii despre obligativitatea ruperii comuniunii cu un episcop şi învăţător eretic.
Mărturisire ortodoxă în faţa eresului ecumenistSf. Atanasie cel Mare aşa zice: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu ceicare îl urmează”197, iar Sf. Grigorie Teologul învaţă: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”198, şi mai mult decît aceştia zice Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”199. Aceste şi multe alte cuvinte ale sfinţilor le-am arătat în capitolul III, în care se vorbeşte despre părtăşia cu erezia. Deci văzând toate aceste lucruri spuse să nu mai îndrăzneşti a născoci minciuni precum că e permis să te afli în comuniune cu ereticii din moment ce cunoşti că o astfel de unire te duce la moarte şi pierire veşnică.
Asemanător cu cele spuse mai sus este şi atunci cînd cineva zice că este suficient numai să mărturisim că ecumenismul este erezie, iar pomenirea episcopului să nu o întrerupem. Nebunia unora ca aceştia a ajuns să nesocotească şi credinţa şi Biserica lui Hristos, atribuindu-I însuşiri străine şi neadevărate, pângărind prin afirmaţiile lor învăţătura Bisericii despre Biserică. Este şi de aşteptat că un eres ce tăgăduieşte existenţa Bisericii şi învaţă că nu doar Ortodoxia este calea Adevărului, precum zice ecumenismul, născoceşte şi învăţături după care Biserica nu mai este un singur trup în care toţi sunt legaţi printr-un botez şi o credinţă într-un singur Domn, ci fiecare poate avea credinţa lui, episcopul aparte şi mirenii aparte, păstrând doar unitatea exterioară. Oare nu este aceasta esenţa ecumenismului şi erezie spurcată care bântuie astăzi Biserica?
Adevărat este că o astfel de mărturisire (fără fapta lepădării şi osândirii ereziei) este o mai mare răutate decât încazul ereticilor înşişi.
197 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C
198 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace
199 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
Cei din urmă sunt întunecaţi de eresul lor, iar cei ce cred că mărturisesc drept, ca şi cum osândind erezia, se amăgesc pe sine şi astupându-şi glasul conştiinţei se fac părtaşi la eresul păgubitor, astfel aducând şi mai mulţi după sine în gheena lepădării de credinţă. Acest lucru e ştiut în Biserică, precum s-a văzut şi din cele spuse mai sus, Sfinţii Părinţi spun că trebuie cu mai mare osârdie să fugim de cei ce zic că mărturisesc ortodox şi de fapt se împreunează cu ereticii. Sf. Vasile zice că „de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”200, iar Sf. Teodor Studitul zice: „Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”201. Deci să înţelegem că nu este suficient doar să mărturisim că ecumenismul este erezie, ci şi să facem fapta depărtării de cei ce propovăduiesc acestă erezie şi se află în comuniune cu cei ce o propovăduiesc. Căci vezi ce zice şi Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, având în vedere pe unii ce cred că e suficient numai să ai credinţă: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”, „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” şi iarăşi „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este” (Iac. 2:17-20).
5. „Ecumenismul e o părere privată a episcopului şi nu ne afectează”
200 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
201 Teodor Studitul – Epistola 15(74). Către Patriarhul din IerusalimAsemenea şi unii ce cred în acest chip, pe bună dreptate pot fi numiţii fii credincioşi ai ereziei, pentru că precum aceea neagă existenţa Bisericii şi a adevărului care există doar în Biserica Ortodoxă, aşa şi ei îndreznesc să nesocotească existenţa Bisericii şi a întregii lucrări de mântuire a neamului omenesc. Oare s-a mai văzut undeva să fie într-atât de tare dispreţuită credinţa şi învătura ortodoxă, ca cel ce se socoate ortodox să nesocotească şi Biserica, şi mântuirea născocind astfel de eresuri? Poate oare exista frunza fără de ramură, sau ramura fără de tulpină, sau tulpina fără de rădăcini? Cum zici dar că e uscată creanga, iar frunza ce crește pe ea rămîne a fi verde și sănătoasă, sau că e otrăvit izvorul și tu, știind acest lucru, te adapi din el, crezând că pentru dreapta ta credință te va ține Domnul viu? Nu va fi oare acest lucru asemenea celui pentru care Mântuitorul a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Lc. 4:12), aşa încât să te faci vinovat și mort din cauza încălcării poruncii despre care ai fost inștiințat, precum și cel alungat din grădina Edenului.
Deci această afirmație nu numai că se arată a fi nefirească, ci ea contravine și respinge învățătura Bisericii despre Biserică, episcopi, preoți și mireni, care se află într-o legătură strânsă a credinței, formând un singur trup al Bisericii Luptătoare. Sfântul Ciprian al Cartaginei, vorbind despre taina Bisericii, aşa zice: „Episcopul este în Biserică și Biserica în episcop, și cine nu e cu episcopul acela se află în afara Bisericii”202. Deci știind că episcopul eretic este în afara Bisericii atunci tu, cel ce ești împreună cu el, în care biserică te afli? Iar în altă parte același sfânt zice: „Episcopatul este unul și fiecare din episcopi participă în el întru totul”203, deci nu poate fi aparte fiecare cu credința lui când se cunoaște că toți suntem una (Ioan 17:21), fiind întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Iar ca să vezi că apostazia episcopului inevitabil primejduiește mântuirea credincioșilor ascultă ce zice Sf. Atanasie al Alexandriei: „Să ne ferim de pe calea cea ispititoare și să depărtăm de la noi ochiul cel duhovnicesc: dacă episcopul sau preotul, ei fiind ochii bisericii, au viață necuviincioasă și smintesc lumea, trebuie să îi depărtam de la noi. Mai bine oamenii să se adune fără dânșii în biserici pentru rugăciuni, decât împreună cu dânșii, precum cu Ana și Caiafa, să fie dați în gheena focului”204.
203 Sf. Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii
204 Sf. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul 12
6. „Încă nu a avut loc un sinod tâlhăresc” -ACEASTA CARTE A FOST REALIZATA CU ANI INSAINTE DE ACEST SINOD SI IATA CE FRUMOS A ANTICIPAT SI RASPUNDE LA PROPUNERILE SPRE ‘PACE IN GRESEALA’ DE ACUM
Să vedem însă, oare au nevoie ecumeniştii să facă un sinod care va fi vădit tâlhăresc? Într-adevăr mulţi dintre ei afirmă că unul din scopurile finale ale ecumenismului este stabilirea comuniunii euharistice depline cu feluriţi eretici. Dar ce vedem noi acum, până la sinodul respectiv, care este hotarul peste care creştinul ortodox nu poate să treacă şi a fost trecut acest hotar de către ecumenişti sau totuşi e necesar să se vădească aceasta într-un sinod tâlhăresc?
La momentul actual sunt deja o mulţime de mărturii şi documente prin care bisericile ortodoxe oficiale recunosc tainele monofiziţilor, catolicilor şi altor eretici, se afirmă credinţa în acelaşi Dumnezeu cu jidovii, musulmanii şi alţi păgâni, papa Romei este pomenit la Constantinopol în rândul episcopilor, ca să nu mai amintim noianul de împreună-rugăciuni cu tot soiul de confesiuni şi religii – nu acestea oare alcătuiesc esenţa ecumenismului? Şi toate acestea s-au făcut fără vreun mare sinod tâlhăresc, ci pas cu pas, aşa încât creştinii să fie amăgiţi tiptil, să se obişnuiască şi să primească toate aceste grozăvii ca pe o normalitate. Tezele eresului ecumenist sunt deja prezente şi lucrătoare, ecumeniştii îşi afirmă erezia deschis, „cu capul descoperit”, şi asta nu numai că fără a fi pedepsiţi, ci de multe ori chiar fără vreo reacţie cât de mică de partea clerului sau a mirenilor.
În aceste condiţii, pentru ce le-ar trebui ecumeniştilor să recurgă şi la nişte uniri formale, care numai le-ar dăuna, împrăştiindu-le turma, în timp ce unirea cea mai importantă, cea duhovnicească, ei deja au realizat-o? Se prea poate ca sinodul din 2016 să fie doar o momeală pentru conservatorii care continuă să se afle sub episcopii ecumenişti, cum că „mai aşteptaţi, căci unirea va fi semnată atunci şi veţi putea aplica învăţătura Sfinţilor Părinţi şi canoanele”. Şi după cum se vede, până acum această momeală a avut efectul dorit.
După cum am văzut din învăţăura Bisericii, însă, noi trebuie să ne ferim şi să fugim de eretici deja atunci când aceştia îşi propovăduiesc eresul şi stăruie în această propovăduire mincinoasă. Reamintim cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtul: „Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare”205.
Nu ştim cu adevărat dacă se vor lua hotărâri eretice la sinodul din 2016 sau nu, şi nici nu ştim dacă se vor face careva sinoade tâlhăreşti de către ecumenişti. Ştim, însă, că şi fără aceste eventuale hotărâri există mulţimea de mărturii eretice făcute până acum şi cele ce se fac în continuare, toate fiind pe deplin îndestulătoare pentru a asculta de glasul Părinţilor şi a fugi de învăţătorii apostaţi, spre păzirea sufletelor noastre de veninul ereziei lor pierzătoare.
7. „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”
Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?
Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”206. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie?
205 Sf. Teofan Zăvorâtul – Manuscrise din chilie, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei
206 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV
Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii208, uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”209. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?
Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc, după cum am arătat în cap. II.5, nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.
Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”210.
Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios,pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”211.
207 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953
208 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2
209 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 3: Despre plecarea sa în Pont
210 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia”212.
8. „Mulţi părinţi cu viaţă sfântă nu au rupt comuniunea cu ierarhii ecumenişti”
Să luăm aminte la înfricoşătoarea Judecată, la care vom sta înaintea Dumnezeului nostru şi vom da răspuns pentru toate faptele, cuvintele şi hotărârile noastre. Atunci ni se va cere nouă răspuns pentru cele ce le-am făcut sau nu le-am făcut noi, nu pentru cele săvârşite de alţii, precum şi pentru faptele noastre nu va da răspuns altcineva, ci întreaga răspundere va cădea pe umerii noştri. Chiar de va fi bineprimită de Dumnezeu atitudinea părinţilor la care se referă cei ce aduc acest argument, din toate pildele din Vieţile Sfinţilor şi din scrierile lor pe care le-am primit este clar că aceasta s-ar întâmpla ca excepţie, nu ca regulă care, înşelându-ne, să credem că va fi primită şi în privinţa noastră.
Pe de altă parte avem şi o mulţime de exemple când părinţi îmbunătăţiţi au fugit de comuniunea cu ecumeniştii, cum ar fi mulţimea de părinţi de pe Athos care, în diferite etape ale adâncirii Patriarhiei Constantinopolului în ecumenism au rupt comuniunea cu patriarhul, în asemenea stare aflându-se până astăzi mănăstirea Esphigmenou. Avem pildele unor părinţi ca Sf. Iustin Popovici, care în ultimii ani ai vieţii sale nu a pomenit la slujbe numele patriarhului ecumenist Gherman, sau a cuviosului Serafim Alexiev, care s-a retras din toate demnităţile pe care le avea în Biserica Ortodoxă Bulgară după introducerea stilului nou.
211 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954
212 Viaţa Sfântului Marcu al EfesuluiDe asemenea avem exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care s-a îndepărtat de comuniunea cu bisericile implicate în ecumenism, iar în 1983 sinodul condus de Sf. Filaret (Voznesensky) a dat anatemei această învăţătură, pe cei care o propovăduiesc şi, foarte important, pe cei ce cu bună ştiinţă se află în comuniune cu ecumeniştii.
Şi să luăm aminte că toate aceste exemple sunt din vremea când încă nu se ajunsese la nebuniile ale căror martori suntem astăzi, atunci încă nu erau recunoaşteri ale tainelor ereticilor, ecumenism interreligios şi celelalte.
TRATAMENTE CANCER EFICIENTE, NON - toxice 
Ai cancer la creier?Asta numai pentru ca in ultima vreme publici numai tampenii religioase!
am si eu „tampeniile mele religioase”.insa slava Domnului cancer nu am.
ce veti face insa dvs ,cei cu cancer care azi sunteti si Dumnezeu stie daca mai prindeti si ziua de maine daca nu vreti sa stiti de ” tampenii religioase „?! ce veti raspunde la judecata?v-a dat Dumnezeu un semn prin boala sa va mai ganditi o data daca sunt tampenii-poate maine vine ingerul dupa suflet – ce faceti?! Doamne ajuta!
Multumesc pentru articol!
STAREŢUL SAVA, MONAH LA ESFIGMENU
http://www.aparatorul.md/staretul-sava-monah-la-esfigmenu/
https://graiulortodox.wordpress.com/2011/11/23/patriarhul-ioannis-vekkos-al-xi-lea-si-prigonirea-athonitilor/
si acesta e foarte bun – credeam ca l-am -publicat anterior- sa se vada dovada cum ajung cei ce slujesc cu papistasii-cred ca ne putem astepta la ‘moaste’ similare de la patriarhi contemporani, daca nu se pocaiesc.Dumnezeu cu mila-sa ne rugam si pentru ei caci nu imi pot imagina chinurile vesnice pentru nimeni!
foarte bun articol.si eu multumesc!
http://www.aparatorul.md/semnarea-documentelor-controversate-in-creta-a-adus-tulburare-in-bisericile-locale-care-au-adoptat-erezia-ecumenista/ DESPRE IMPARTASANIE AZI
trebuie insa sa nu cadem in patima super corectitudinii reci,lipsite de dragoste: Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – ortodocsi, dar nu si crestini.
Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.
Cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.
Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste “boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au “dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat “boala” atunci cand este administrata fara dragoste, ingaduinta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de “corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.
Cuviosul Paisie Aghioritul:
paisieaghioritul11.jpg
Odata am spus cuiva: ‘Ce esti tu? Luptator al lui Hristos sau luptator al diavolului?‘ Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant, face rau, desi ar fi si drepte. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spune: ‘La o intrunire am spus asta si asta unei doamne’. Dar in modul in care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta – ii spun – tu arunci in ceilalti cu coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari‘. Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod crestinesc.
Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia ce au, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si dreptate duhovniceasca, ca sa nu fie insotita evlavia de ingustime de minte si de senilitate. Totul este sa avem o stare duhovniceasca, asa fel a sa avem discernamantul duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la ‘litera legii’, iar ‘litera legii omoara‘.